Vincent-Marie de Vaublanc

Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort Dauphin – d. 21 august 1845, Paris) a fost un om politic și scriitor francez catolic, monarhist. Din 26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a îndeplinit funcția de Ministru de Interne al Franței.

Cariera sa politică s-a desfășurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele de Artois, viitorul Carol al X-lea și Ludovic al XVIII-lea. Proscris și căutat de patru ori de regimuri politice diferite, niciodată arestat, el a reușit de fiecare dată să fie reabilitat. În lunga sa carieră, plină de evenimente, a fost deputat regalist în timpul Revoluției franceze și al Directoratului francez, proscris în timpul regimului de Teroare, prefect al lui Napoleon, ministru de Interne în timpul regelui Ludovic al XVIII-lea și la încheierea vieții sale politice a fost deputat ultramonarhist. Este cunoscut în special pentru discursurile sale convingătoare și pătimașe, elocventă fiind implicarea sa în controversata reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în calitate de Ministru de Interne.

Face parte dintre personajele secundare care traversează și marchează această perioadă a istoriei Franței. Având un caracter ordonat, partizan al revoluției din 1789, și-a sfârșit viața politică sub Restaurație, pe poziția de contra-revoluționar extremist.

Formația clasică militară sub Vechiul Regim thumb|300px|right|Blazonul familiei Vaublanc. Originar dintr-o familie nobilă din Bourgogne, este fiul cel mare al maiorului de administrație Vivant-François Viénot de Vaublanc, comandant al Fort Saint-Louis de la Fort-Dauphin, azi Fort-Liberté, din Haiti. S-a născut la Fort Dauphin și a crescut în Saint-DominguePe atunci colonie franceză, unde tatăl său era cantonat. A venit în Franța metropolitană, pentru prima oară, la vârsta de șapte ani.

În perioada 1770 - 1774, urmează studiile militare la Școala de Cadeți din La Flèche și la Școala Militară de la Paris, fiind decorat cu ordinul Saint-LazareÎn românește: Sfântul Lazăr înainte chiar de încheierea școlii de către contele de Provence, viitorul rege Ludovic al XVIII-lea, mare maestru al ordinului.

Din 1776 până în 1782, este menționat cu gradul de sublocotenent în regimentul de la Sarre care aparținea ducelui de La Rochefoucauld, împreună cu unchiul său, locotenent-colonelul Charles. În această perioadă își urmează cariera militară, în garnizoanele de la Metz, Rouen și Lille, apoi obține scrisori de serviciu pentru Saint-Domingue, unde îl chemau probleme de familieMichaud, p. 170.. Acolo, se căsătorește cu domnișoara de Fontenelle, de la care are o fiică, și revine în Franța în 1782. În același an, cumpără funcția de locotenent al mareșalilor Franței din Dammarie-les-Lys, aproape de MelunDepartamentul Seine-et-Marne și își achiziționează o casă în regiune.

Atribuțiunile acestei funcții de locotenent constau în concilierea gentilomilor în caz de litigiu, fapt ce-i permite să fie cunoscut de mulți dintre aristocrații regiunii. Funcția îi lasă și timpul necesar pentru a se ocupa de agricultură, de litere și de arte, iar ca lucru inedit, la învestirea sa ca locotenent își declară profesia de proprietar-cultivator.

Intrarea în politică în timpul Revoluției franceze Primele funcții locale în convocarea Stărilor Generale right|thumb|80px|Blazonul departamentului Seine-et-Marne creat în 1790 Sedus în prima perioadă de ideile noi ale Revoluției franceze, el se lansează în cariera politică și devine membru al nobilimii aparținând „Baillage”-uluiÎn Evul Mediu și în Vechiul Regim: Circumscripție administrativă, financiară și juridică, condusă de un „bailli”. Vd. și infra. Cf. Le Petit Larousse Illustré en couleurs, Larousse, Paris, 2007 din Melun în 1789. El a fost ales secretar al acestei instituții, președinte fiind Louis-Marthe de Gouy d'Arsy, marele „bailli”În Franța Evului Mediu și a Vechiului Regim, „balli” era un agent al regelui care era însărcinat cu funcții administrative și judiciare. Cf. Le Petit Larousse Illustré en couleurs, Larousse, Paris, 2007 din Melun, și din care făcea parte și celebrul navigator și explorator Louis Antoine de Bougainville.Louis Antoine de Bougainville (1729 - 1811) a fost un navigator și scriitor francez. A făcut o călătorie celebră, pe care a descris-o în lucrarea sa Voyage autour du monde (în românește: „Călătorie în jurul lumii”). Acest comitet avea misiunea de a prezenta Regelui lista doleanțelor, pentru a desemna un deputat în cadrul Stărilor Generale. Vincent-Marie Viénot a sprijinit candidatura lui Emmanuel Marie Michel Philippe Fréteau de Saint Just, care a fost ales din partea nobilimii în „Baillage”-ul din Melun, iar mai târziu a devenit membru al Adunării Constituante în 1789.Vaublanc, 1, p. 182. În 1790, Vaublanc este numit președinte al Consiliului Departamental și Consilier General de Seine-et-Marne, funcții care-i dădeau dreptul de a prezida directoratul administrativ al acelui departament.Vaublanc, 1, p. 256

Luptă pierdută contra Iacobinilor în Legislativ La dizolvarea Comitetului Constitutiv, colegiile electorale erau pregătite pentru alegerea noilor deputați. La 1 septembrie 1791, Vaublanc a fost ales de pe poziția a 8-a dintr-o listă de 11 candidați din Seine în cadrul Comitetului Legislativ Francez, cu 273 de voturi din 345 de votanți Robert, Bourloton, Cougny.. A fost unul dintre puținii politicieni care aveau experiență în problema coloniilor din Indiile de Vest, majoritatea celor aleși fiind novici în politică, fiind fideli cauzei lor, fapt demonstrat prin imposibilitatea întrunirii cvorumului la adunarea Comitetului Constitutiv din 1789. Figură a Clubului FeuillanțilorÎn franceză: Club des Feuillants. Este vorba de un club revoluționar, fondat de Adrien Du Port (1759-1798) și care a funcționat în anii 1791 - 1792. Clubul Feuillanților era frecventat de către partizanii monarhiei constituționale (Du Port, La Fayette, Barnave, ...). Acest club își avea sediul în vechea mănăstire le Couvent des Feuillants (a Feuillanților, care era o ramură a ordinului cistercian, dispărută în 1789), situată în apropiere de palatul Tuileries. Din prima zi de ședință, Vaublanc s-a făcut remarcat pronunțând un discurs care denunța relele condițiiUrmând uzuanțele, un fotoliu în formă de tron, acoperit cu aur și floare de crin era rezervat regelui, Couthon propune să i se dea un fotoliu asemănător cu cel al președintelui, Grangeneuve cere ca titlurile și de O moțiune este atunci votată și decide că fotoliul Regelui va fi coborât cu o treaptă. Ca represalii, Ludovic al XVI-lea amenință că nu va mai participa la Adunare, iar atunci, un compromis este găsit și scaunul Regelui este coborât cu o treaptă (Vd. pagina 17, in „Feuillants et Girondins août 1791 – 20 avril 1792” de Dom H. Leclerc, Paris, 1940, Librairie Letouzet et Anne, 87, boulevard Raspail) în care Ludovic al XVI-lea ar fi fost primit de Adunare a doua zi.Vaublanc, 1, p. 285. În urma acestor declarații, el a fost ales vicepreședinte din 3 până în 15 noiembrie 1791, cu 104 voturi (contra 92 pentru Brissot, unul dintre șefii Girondinilor) de către o adunare majoritar regalistă. Devine apoi președinte din 15 până în 28 noiembrie 1791”L’ami des citoyens”, ziar frățesc de JT Tallien, numărul 13, publicat la 16 noiembrie 1791, imprimeria Demonville ..La 29 noiembrie, Vaublanc este însărcinat cu redactarea unui mesaj care îi cerea regelui să-și retragă veto-ul pe care îl emisese contra decretului din 9 noiembrie al Adunării, care avea drept scop să contribuie la încetarea emigrației masive (încurajate de preoți și de nobili), amenințând prinții germani cu represalii, dacă vor continua să servească de refugiu armatei prinților (contele d’Artois și prințul Condé). Adunarea este atât de satisfăcută de munca sa încât, printr-o derogare formală a uzanțelor, ea îi ceru ca, în fruntea unei deputății de 24 de membri, să meargă să-și citească el însuși mesajul în fața Regelui.Adolphe Thiers, Histoire de la révolution 1823 à 1827, tome 2. Ludovic al XVI-lea răspunde că va lua în considerare mesajul Adunării și, câteva zile mai târziu, anunța hotărârile sale în această privință.

Cu această ocazie, Vaublanc își face un nume indicând Adunării Anecdota scoate în evidență bascularea raportului de forțe existente între puterea legislativă, reprezentată de Adunarea legislativă și puterea executivă, reprezentată de Ludovic al XVI-lea, care nu mai este decât „Rege al Francezilor”. Vaublanc se alătură partidului monarhiștilor constituționali și se înscrie în Clubul Feuillanților, ca și alți 263 de colegi (din 745 de deputați). Devine unul dintre șefii Adunării, împreună cu Jacques Claude Beugnot, Mathieu Dumas și François Jaucourt, întrucât principalii conducători, ca Barnave sau Lameth nu rămân mult timp. Se opune cu tărie guvernelor revoluționare, făcându-se remarcat prin lealitatea sa față de rege, opoziția sa față de măsurile represive privitoare la preoții refractari, față de legile votate pentru confiscarea bunurilor expatriaților și, în sfârșit, denunțând masacrele din Avignonhttp://andrepierrejocelyn.ifrance.com/revolution/d/index.htm . Discuțiile se radicalizează. Mulțimea care asistă la dezbateri, ca și unii dintre colegii săi de Cameră, îi strigă: Nicolas de Condorcet, colegul său de la Adunarea legislativă în 1791, care nu-l apreciază câtuși de puțin, spune despre el: Iar Brissot îl supranumește „Căpetenia bicameriștilor”..Vaublanc, 1, p. 338.

Inevitabila cădere a monarhiei În 1792 Vaublanc este unul dintre cei care asigură apărarea contelui de Rochambeau în fața Adunării și care asigură achitarea acestuia.

Urmând majoritatea Adunării care dorea abolirea sclaviei în Antile, Vaublanc îi pune totuși în gardă, printr-un discurs ținut la 20 martie pe aboliționiștii cei mai duri, cum era Brissot, care cunoșteau prea puțin viața din colonii, cu privire la riscurile de război civil, date fiind diversitatea categoriilor etnice și sociale ale populației din Saint-Domingue. Susține, printre altele, legea din 4 aprilie 1792 care acorda cetățenia tuturor bărbaților de culoareMulatri și negrilor liberi. În timpul ședinței din 10 aprilie, se pronunță în favoarea abolirii progresive a sclaviei negrilor din colonii, după exemplul Danemarcei și al Marii Britanii.député

La 3 mai 1792, sprijină propunerea lui Beugnot care provoacă un decret de punere sub acuzare a lui Marat și a abatelui Royou, iar la 8 mai, în cadrul Adunării, se adresează iacobinilor în termenii următori:

La 18 iunie, este ales membru al comisiei extraordinare a celor doisprezece, creată la propunerea lui Marant, însărcinată cu examinarea situației Franței și de a propune măsurile pentru salvarea Constituției, libertății și Imperiului. Își dă demisia la 30 iulie. Apărarea lui La Fayette thumb|160px|La Fayette După ziua de 20 iunie 1792, La Fayette se deplasează la Paris la 28 iunie, pentru a-l convinge pe rege să părăsească Parisul și a se pune în fruntea armatelor sale, adunate în nord. La conducerea gărzii naționale, încearcă să închidă cluburile, dar tentativa sa eșuează, în parte datorită refuzului Curții de a-l urma. Ca reacție la această tentativă de lovitură de forță, stânga Adunării decide să propună un decret de trădare împotriva lui La Fayette.