Morcovul (Daucus carota subsp. sativus ) este o plantă plantă bienală din familia Apiaceae (numită și Umbelliferae), cultivată pe scară largă pentru rădăcina sa cărnoasă, comestibilă, consumată ca legumă. Morcovul este, după cartof, principala legumă cultivată în lume pentru rădăcina sa.Villeneuve, F. și Leteinturier, J. (1992). La carotte, état des connaissances, vol. 2, Ed. Ctifl (Centre Technique Interprofessionnel des Fruits et Légumes ), p .7 Rădăcina este de obicei de culoare portocalie, deși există soiuri de culoare violet, negru, roșu, alb și galben, toate acestea fiind forme domestice ale morcovului sălbatic, Daucus carota, originar din Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Vest. Planta provine probabil din Persia și a fost cultivată inițial pentru frunzele și semințele sale. Cea mai des consumată parte a plantei este rădăcina pivotantă, deși tulpinile și frunzele pot fi și ele consumate. Morcovul domestic a fost cultivat selectiv pentru o rădăcina mai mare, mai gustoasă și mai puțin lemnoasă.
La început, planta dezvoltă o rozetă de frunze în timp ce își mărește rădăcina pivotantă. Soiurile cu creștere rapidă se maturizează în trei luni (90 de zile) de la însămânțarea semințelor, în timp ce soiurile cu maturare mai lentă au nevoie de o lună mai mult (120 de zile). Rădăcinile conțin cantități mari de alfa și beta-caroten și sunt o sursă bună de vitamina A, vitamina K și vitamina B6.
Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO - Food and Agriculture Organization of the United Nations) raportează că producția mondială de morcovi și napi (aceste plante sunt combinate de FAO) în 2020 a fost de 41 de milioane de tone, cu peste 44% din totalul mondial fiind crescut în China. Morcovii sunt consumați în mod obișnuit cruzi, murați sau gătiți în diferite bucătării.
Etimologie miniatura| O reprezentare etichetată „morcov de grădină” din Codexul Juliana Anicia, o copie Constantinopolitană din secolul al VI-lea d.Hr. a farmacopeei grecești a lui Dioscoride din secolul I. Pe pagină este menționat că „rădăcina poate fi gătită și mâncată”.Codex Aniciae Julianae (512-513). Folia 312. Cuvântul provine din rădăcina proto-indo-europeană („corn”), datorită formei sale asemănătoare cornului. Grecii l-au preluat în greaca veche drept , cuvânt care a fost preluat la rândul lui de latina târzie drept . Ulterior, francezii l-au adaptat în . De la aceștia, englezii l-au împrumutat sub forma carrot, utilizarea căruia a fost înregistrată pentru prima dată în 1530. În engleza veche, morcovii (de obicei albi la acea vreme) nu se distingeau clar de păstârnac, așa că cele două plante erau numite colectiv sau (din proto-indo-europeanul „rădăcină comestibilă”, cf. German , rusă (), bulgară морков (morkov). Românii l-au preluat din limbile slave.
Diverse limbi încă folosesc același cuvânt pentru morcov și rădăcină; de ex. olandezul .
Taxonomie
Primul care a dat un nume științific morcovului cultivat a fost naturalistul german Georg Franz Hoffmann în 1791, care l-a considerat o varietate de Daucus carota, sub bazionimul Daucus carota var. sativus. Acest taxon a fost revizuit în 1834 de Gustav Schübler și Georg Matthias von Martens, care au calificat morcovul cultivat drept subspecie, sub denumirea trinominală Daucus carota subsp. sativus . Alți autori au ridicat-o la rangul de specie, sub denumirile Carota sativa, Carota sylvestris, Daucus carota sau Daucus sativus . Numele corect, însă, este Daucus carota subsp. sativus..
Istorie miniatura|Femeie curățând morcov, ulei pe pânză de Gerrit Dou (1660): un exemplu de natură statică ce prezintă morcovi portocalii, anterioară primei mențiuni scrise cunoscute despre aceștia.
Atât istoria scrisă, cât și studiile genetice moleculare indică faptul că morcovul domestic are o singură origine în Asia Centrală. Morcovul de astăzi (Daucus carota subsp. sativus) provine în mod direct din morcovul sălbatic (Daucus carota) cultivat în Persia (în prezent Iran și Afganistan), regiune care rămâne centrul diversității genetice pentru morcovul sălbatic. Morcovul a fost probabil cultivat selectiv de-a lungul secolelor pentru a-i reduce amărăciunea, a-i crește dulceața și a-i minimiza miezul lemnos; acest proces a produs leguma cu care suntem familiarizați astăzi.
Când au fost cultivați pentru prima dată, morcovii au fost cultivați pentru frunzele și semințele lor aromate mai degrabă decât pentru rădăcini. Semințele de morcov au fost găsite în Elveția și Germania de Sud, datând din anii 2000-3000 î.Hr. Unele rude apropiate ale morcovului sunt încă cultivate pentru frunzele și semințele lor, cum ar fi pătrunjelul, coriandrul, fenicul, anasonul, mărarul și chimionul. Prima mențiune a rădăcinii în izvoarele clasice este din secolul I d.Hr. și menționează că romanii au mâncat o legumă rădăcinoasă numită pastinaca, care poate fi fie morcovul, fie păstârnacul cu care este înrudit. Linnaeus a folosit ulterior cuvântul ca nume științific pentru genul Pastinaca, ce include păstârnacul.
Planta este descrisă și în Codexul Juliana Anicia din Roma de Est, o copie Constantinopolitană din secolul al VI-lea d.Hr. a farmacopeei de ierburi și medicamente din secolul I a medicului grec Dioscoride, . Trei tipuri diferite de morcovii sunt reprezentați, iar textul afirmă că „rădăcina poate fi gătită și mâncată”. Codex Aniciae Julianae (512-513). Folio 312, 313, 314 O altă copie a acestei lucrări, Codex Neapolitanes de la sfârșitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al VII-lea, are practic aceleași ilustrații, dar cu rădăcini în violet.
Planta a fost introdusă în Spania de mauri în secolul al VIII-lea. În secolul al X-lea, rădăcinile din Asia de Vest, India și Europa erau violete. Morcovul modern își are originea în Afganistan cam în această perioadă. Savantul evreu din secolul al XI-lea Simeon Seth descrie atât morcovii roșii, cât și cei galbeni, la fel ca și agricultorul arabo-andaluz din secolul al XII-lea, Ibn al-'Awwam. Morcovii de cultură au apărut în China în secolul al XII-lea, și în Japonia în secolul al XVI-lea sau al XVII-lea.
Există multe afirmații conform cărora cultivatorii olandezi au creat morcovi portocalii în secolul al XVII-lea pentru a onora steagul olandez de la acea vreme și pe Wilhelm de Orania. Alte autorități spun că aceste afirmații nu sunt susținute de către dovezi convingătoare și ca morcovul portocaliu a fost probabil favorizat de către europeni pentru că, spre deosebitre de morcovul mov, nu maronește supele și tocanele, deci fiind mai atractiv vizual. Există evidențe pictografice ale morcovului portocaliu încă din 512, dar soiul nu a fost stabil probabil până când olandezii nu l-au cultivat selectiv pentru culoarea sa portocalie, numind soiul rezultat „portocaliul lung”.
În Marea Britanie morcovii portocalii au fost descriși tot cam în această perioadă și de către anticarul englez John Aubrey (1626–1697): „Morcovii au fost semănați pentru prima dată la Beckington în Somersetshire. Un om foarte bătrân de acolo [în 1668] și-a amintit prima lor aducere aici.”Oliver Lawson Dick, ed. Aubrey's Brief Lives. Edited from the Original Manuscripts, 1949, p. xxxv.
Coloniștii europeni au introdus morcovul în Statele Unite ale Americii în secolul al XVII-lea.. p.6–7
Morcovii violeți (exteriorul este violet, interiorul este portocaliu, galben sau alb), au fost vânduți în magazinele britanice începând cu 2002. Morcovii roșii vânduți în SUA sunt din soiul Kyoto și soiul Atomic Red.
Descriere miniatura|left| Răsadurile la scurt timp după germinare
Morcovul este o plantă bienală. În primul an, rozeta sa de frunze produce cantități mari de zaharuri, care sunt stocate în rădăcina pivotantă pentru a furniza plantei energia necesară înfloririi în al doilea an.
La scurt timp după germinație, răsadurile de morcov prezintă o demarcație distinctă între rădăcina pivotantă și tulpină: tulpina este mai groasă și nu are rădăcini laterale. La capătul superior al tulpinii se află cotiledonul. Prima frunză adevărată apare la aproximativ 10-15 zile după germinare. Frunzele ulterioare sunt alternative (cu o singură frunză atașată la un nod), aranjate spiralat și compuse paripenat, cu bazele frunzelor învelind tulpina. Pe măsură ce planta crește, bazele frunzelor, lângă rădăcina pivotantă, sunt împinse în afară. Tulpina, situată chiar deasupra solului, este comprimată, iar internodurile nu sunt distincte. Când tulpina semințelor se alungește pentru înflorire, vârful tulpinii se îngustează și devine ascuțit, iar tulpina se extinde în sus pentru a produce o inflorescență foarte ramificată, cu o înălțime de până la 60-200 cm.
alt=Secțiune transversală a rădăcinii morcovului.|miniatura|Secțiune transversală a rădăcinii morcovului, evidențiind cortexul în exterior (floemul) și miezul în interior (xilemul).
Cea mai mare parte a rădăcinii pivotante constă dintr-un cortex exterior pulpar (floem) și un miez interior (xilem). Morcovii de înaltă calitate au o proporție mare de cortex în comparație cu miezul. Deși nu este posibil un morcov complet fără xilem, unele soiuri au miezuri mici și profund pigmentate, deci rădăcina pivotantă poate părea să nu aibă un miez atunci când culorile cortexului și miezului sunt similare ca intensitate. Rădăcinile pivotante sunt de obicei lungi și conice, deși există soiuri cilindrice și aproape sferice. Diametrul rădăcinii poate varia de la 1 cm până la 10 cm în partea cea mai largă. Lungimea rădăcinii variază de la 5 la 50 cm, deși majoritatea au între 10 și 25 cm.
Dezvoltarea florii începe atunci când meristemul plat se schimbă de la producerea de frunze la un meristem conic ridicat, capabil să producă alungirea tulpinii și o inflorescență. Inflorescența este o umbelă compusă, iar fiecare umbelă conține mai mulți peduculi (umbelete). Prima umbelă (primară) apare la capătul tulpinii florale principale; umbele secundare mai mici cresc din ramura principală, iar acestea se ramifică în continuare în a treia, a patra umbelă și chiar în umbele cu înflorire ulterioară.
O umbelă mare, primară, poate conține până la 50 de pedunculi, fiecare dintre aceștia putând avea până la 50 de flori; umbelele ulterioare au mai puține flori. Florile individuale sunt mici și albe, uneori cu o nuanță verde deschis sau galben. Ele sunt alcătuite din cinci petale, cinci stamine și o sepală. De obicei, staminele se despart și cad înainte ca stigmatul să devină receptiv pentru primirea polenului. Staminele sterile se împart în două categorii: o categorie maro ale căror petale se ofilesc îninte să se deshidă și a doua categorie cele care își menține petalele. Carpelele din pistil prezintă pe suprafața superioară un disc care conține nectarul.
Florile își schimbă sexul de-a lungul dezvoltării lor, astfel încât staminele își eliberează polenul înainte ca stigmatul aceleiași flori să fie receptiv. Aranjamentul este centripet, ceea ce înseamnă că cele mai vechi flori sunt aproape de margine, iar cele mai tinere flori sunt în centru. Florile se deschid de obicei mai întâi la marginea exterioară a umbelei primare, urmate aproximativ o săptămână mai târziu de umbelele secundare și apoi în săptămânile următoare de umbele de ordin inferior.
Perioada obișnuită de înflorire a umbelelor individuale este de 7 până la 10 zile, astfel încât o plantă poate fi în proces de înflorire timp de 30-50 de zile. Umbelele și nectarul se disting prin atragerea viguroiasă a insectelor polenizatoare. După fertilizare și pe măsură ce semințele se dezvoltă, peduculii exteriori ai umbelei se îndoaie spre interior, ceea ce face ca forma umbelei să se schimbe de la ușor convexă sau destul de plată pînă la concavă.