În gramatica tradițională, recțiunea este, în unele limbi, un proces prin care, într-un raport sintactic de subordonare, un cuvânt (numit regent) impune altui cuvânt, subordonat, un anumit mijloc de realizare a raportului. Acest mijloc depinde de limba dată și de sensul regentului, putând fi sau numai analitic (în unele limbi o prepoziție, în altele o postpoziție), sau numai sintetic (o anumită desinență cazuală), sau concomitent analitic și sintactic. Regentul este în general un cuvânt cu sens lexical (verb, substantiv, adjectiv sau adverb), iar subordonatul un substantiv sau un pronume. Se consideră că prepoziția și postpoziția (într-un cuvânt adpoziția) exercită de asemenea recțiunea, pentru că în limbile cu declinare pot impune o anumită formă cazuală cuvântului cu care formează o parte de propoziție subordonată, deși sunt cuvinte gramaticale, deci nu subordonatoare ele înseleCrystal 2008, p. 214.Bussmann 1998, p. 479.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 401.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul recțiune..
Uneori se folosește termenul „regim” în loc de „recțiune”Constantinescu-Dobridor 1998, articolul regim.. Astfel, se vorbește despre recțiune cazuală și recțiune prepozițională sau regim cazual și regim prepoziționalBidu-Vrănceanu 1997, p. 96., dar termenul „regim” mai are și alt sens, denumind subordonatulDubois 2002, p. 405..
În interpretarea de mai sus, recțiunea privește mijlocul de realizare a raportului sintactic, iar subordonatul este complementul direct, complementul indirect ale verbului, sau atributul substantival ori pronominal al adjectivului sau al adverbului, analog complementului indirect, precum și cuvântul a cărui formă este determinată de adpoziție. Într-o interpretare mai largă, recțiunea privește orice parte de propoziție, fie prin faptul că forma sa este impusă de altă parte de propoziție, fie prin acela că prezența sa este obligatorie în asociere cu altă parte de propoziție, fie prin acela că schimbă în mod semnificativ sensul altei părți de propozițieKálmán și Trón 2007, p. 178..
În ideea obligativității unei părți de propoziție, recțiunea privește și predicatul în raport cu subiectul. Aceasta concordă cu ideea de valență a verbului. Din acest punct de vedere, numai verbele avalente pot funcționa fără subiect (ex. Plouă), celelalte fiind cel puțin monovalente, adică având în mod obligatoriu subiect. Verbele bivalente pot subordona un complement direct sau unul indirect, iar cele trivalente – unul direct și unul indirect, cel puțin unul dintre acestea fiind obligatoriu pentru unele verbeBidu-Vrănceanu 1997, p. 530..
Recțiunea verbului
Recțiune directă
În acest tip de recțiune, complementul direct sau indirect este legat de verb fără adpoziție. Această situație este cea a complementului direct, subordonat verbelor tranzitive, în limbi fără declinare ca franceza sau engleza: Pierre lit le journal „Pierre citește ziarul”Dubois 2002, p. 399.; The man kicked the ball „Omul a lovit mingea”.
În limba română, CD-ul este precedat de prepoziția pe în unele cazuri (ex. Cartea mea am găsit-o, dar pe a mamei nuAvram 1997, p. 368.), dar acesta nu este un fenomen de recțiune, pentru că nu depinde de sensul verbului.
În alte limbi, cu o declinare relativ dezvoltată, CD-ul este lipsit de adpoziție, dar trebuie să fie la un anumit caz gramatical, cel mai adesea la acuzativ, exprimat, în funcție de limbă, mai mult sau mai puțin frecvent de o formă specifică, dată de regulă de o desinență. Exemple: Claudius Claudiam amat „Claudius o iubește pe Claudia”Dubois 2002, p. 405.; Szeretem a süteményeket „Îmi plac prăjiturile”Szende et Kassai 2007, p. 389.; Platit ću štetu „Voi plăti paguba”Barić 1997, p. 433. (gramatică croată)..
Și în română, limbă cu declinare mai puțin dezvoltată decât a celor de mai sus, CD-ul este la acuzativ, ca dovadă cel exprimat prin pronume personal (M-ai văzut pe mine?), chiar dacă de cele mai multe ori acesta nu diferă ca formă de nominativ.
Vestigii ale acestui mijloc se păstrează în franceză sau în engleză când CD-ul este exprimat prin unele pronume personale conjuncte a căror formă diferă de cea pe care o au în funcție de subiect: Est-ce que tu me reconnais ? „Mă recunoști?”Delatour 2004, p. 78.; Describe him to me „Descrie-mi-l”Eastwood 1994, p. 235..
Și în alte limbi, diverse tipuri de complemente subordonate unui verb intranzitiv și corespunzătoare celor indirecte din gramaticile limbii române sunt legate direct de verb. Astfel este CI de atribuire, căruia verbul îi impune cazul dativ: Scriu părințilorAvram 1997, p. 374.; Adtam Gábornak egy könyvet „I-am dat o carte lui Gábor”Szende et Kassai 2007, p. 116.; Izdala je sobu dvjema studentkinjama „A închiriat o cameră la două studente”Čirgić 2010, p. 273 (gramatică muntenegreană)..
În unele limbi, pentru alte tipuri de CI în afara celui de atribuire, verbul poate cere alte cazuri, și pot corespunde cu un CD în alte limbi: Seti se obećanja (genitiv) „Își amintește de promisiune”, Vladao je ogromnim carstvom (cazul instrumental) „Domnea peste o împărăție uriașă”Klajn 2005, p. 230 (gramatică sârbă).; Min gondolkodsz? (cazul superesiv) „La ce te gândești?”, Kire vártok? (cazul sublativ) „Pe cine așteptați?”Erdős 2001, pagina D. Az egyszerű mondat (D. Propoziția)..
Recțiune indirectă
Este vorba de recțiune indirectă a verbului atunci când complementul său este legat de el printr-o adpoziție: prepoziție în unele limbi (ex. româna), postpoziție în altele (ex. maghiara). Este cazul, în mai multe limbi, al CI exprimat printr-un substantiv sau un pronume, disjunct dacă acesta este personal. Alegerea adpoziției este impusă de sensul verbului, iar în limbile cu declinare, cuvântul nucleu al complementului este la un anumit caz: Depinde de tine (acuzativ); Pierre obéit à ses parents „Pierre ascultă de părinți”; He believes in ghosts „El crede în fantome”Bussmann 1998, p. 935.; Nisam mislio na vas (acuzativ) „Nu m-am gândit la voi”; A gyanúsítottat felmentették a vád alól (nominativÎn această limbă, toate cazurile sunt marcate cu desinență efectivă, în afara nominativului, care are desinența ∅. Numai la acuzativ poate lipsi facultativ desinența efectivă în câteva cazuri. De aceea, în gramatici se consideră că nominativul nu este exclusiv cazul subiectului și al numelui predicativ, ci și al complementelor cu desinența ∅.) „Suspectul a fost scos de sub acuzațieKálmánné Bors și A. Jászó 2007, p. 409..
Recțiunea substantivului
În legătură cu recțiunea substantivului este vorba în primul rând despre cea a substantivelor derivate din verbe. Acestea subordonează în general atribute cu aceeași formă ca a complementelor indirecte ale verbelor corespunzătoare. În funcție de limbă, această recțiune poate fi directă sau indirectă. Exemple: recțiune indirectă, complement la genitiv: mers contra vântuluiBărbuță 2000, p. 250.; recțiune indirectă: Il démontra la liaison du théâtre aux mœurs „A demonstrat legătura teatrului cu moravurile”Grevisse și Goosse 2007, p. 432.; recțiune indirectă, complement la acuzativ: vjera u uspjeh „credință în succes”Čirgić 2010, p. 283.; recțiune directă, complement la superesiv: hivatkozás valamire „referire la ceva”Szende și Kassai 2007, p. 34..
Alte substantive exercită recțiunea când fac parte din locuțiuni verbale: recțiune indirectă: tomber d’accord sur quelque chose „a cădea de acord despre ceva”, faire connaissance avec quelqu’un „a face cunoștință cu cineva”Grevisse et Goosse 2007, p. 360-361.; recțiune indirectă, complement la acuzativ: Un singur caz face excepție de la regulăMoldovan et al., p. 352.; recțiune indirectă: ellentétben áll valamivel (complement la instrumental) „a fi în contradicție cu ceva”Szende et Kassai 2007, p. 490., előnyben van valakivel szemben (complement la instrumental) „a fi în avantaj față de cineva”Szende și Kassai 2007, p. 491..
Recțiunea adjectivului
Adjectivul poate fi de asemenea regentul unui complement analog cu complementul indirect al verbului: recțiune directă, complement la dativ: acțiune favorabilă cuivaAvram 1997, p. 374.; recțiune indirectă: un homme bon pour le service „un om bun pentru serviciu”Grevisse și Goosse 2007, p. 450.; recțiune directă, complement la dativ: dem Vater ähnlich „asemănător cu tatăl”; : recțiune directă: allergiás valamire (complement la superesiv) „alergic la ceva”, biztos valamiben (complement la cazul inesiv) „sigur(ă) de ceva”Szende și Kassai 2007, p. 491-492.; recțiune indirectă: ellenséges valakivel szemben „dușmănos față de cineva” (complement la instrumental)Szende et Kassai 2007, p. 524..
Recțiunea adverbului
Unele adverbe pot fi și ele regentele unui complement: recțiune directă: Lucrează independent de mine; recțiune indirectă: Heureusement pour moi, il est revenu „Din fericire pentru mine, s-a întors”Thiéry Karsenti , Glossaire de termes orthographiques, grammaticaux et lexicaux (Glosar de termeni ortografici, gramaticali și lexicali), Universitatea din Montréal (accesat la 3 martie 2019).; recțiune directă: hasonlóan valamihez (complement la cazul alativ) „în mod asemănător cu ceva”, jobbra valamitől (complement la cazul ablativ) „la dreapta de ceva”Szende și Kassai 2007, p. 526..
Recțiunea adpoziției
Chestiunea recțiunii acestor cuvinte se pune numai în cazul limbilor cu declinare. Adpozițiile cer ca subordonatul să fie la un anumit caz sau, uneori, sunt posibile mai multe cazuri, inclusiv dacă cazul în chestiune este exprimat prin desinența ∅ (zero), și această recțiune privește toate tipurile de complemente exprimate prin substantiv sau pronume.
Adpozițiile prezintă diferențe semantice mari. Unele au sens abstract, care nu permite reprezentarea lor senzorială, de exemplu prepozițiile contra, de, pentru. Altele, cu un grad de abstractizare mai redus, permit o reprezentare senzorială limitată, mai ales cele cu sens spațial, ca prepozițiile între, spre, sub etc.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul prepoziție.. Folosirea adpozițiilor s-a extins și la exprimarea altor raporturi (de cauză, de scop etc.), astfel că, mai ales prepozițiile primare pot avea sensuri mai concrete sau mai abstracte în funcție de cuvintele cu sens noțional pe care le leagă între ele. Adpozițiile numite secundare, provenite prin conversiune din alte părți de vorbire, și locuțiunile adpoziționale au sensuri mai precise, concrete sau abstracteBărbuță 2000, p. 200..
Cazurile cerute de adpozițiile primare și cu sens abstract nu sunt în general motivate, dar sunt adpoziții secundare și locuțiuni care cer același caz ca atunci când erau sau sunt cuvinte cu sens lexical. De exemplu, prepoziția din grupul împrejurul pădurii păstrează sensul substantivului jur care îi stă la bază și raportul inițial de posesie pe care îl are cu substantivul pădure, de aceea cere cazul genitiv. De asemenea, în locuțiunea din grupul în fața casei, substantivul fața nu se analizează ca atare, dar cere cazul genitiv pentru nucleul complementului, pentru că acesta ar fi posesorul lui fața dacă acest cuvânt ar exprima obiectul posedatBărbuță 2000, p. 198..
Recțiunea adpoziției în câteva limbi
În română, majoritatea prepozițiilor cer un complement la acuzativ, ex. lângă foc, pentru tine. Sunt câteva prepoziții folosite cu genitivul (contra inundațiilor, împrejurul turnului etc.) și câteva cu dativul: datorită / grație / mulțumită ajutoruluiBărbuță 2000, p. 199..
În limbi ca cele din diasistemul slav de centru-sud, în care declinarea este mai dezvoltată decât în română, recțiunea prepozițiilor este mai complexă. Majoritatea cer un singur caz, dar sunt și care se folosesc cu două, unele chiar cu trei cazuri. Alegerea cazului este determinată cel mai adesea de sensul prepoziției, dar sunt și unele folosite cu două cazuri, având același sens cu ambele, cazul fiind dictat de sensul verbului.
Exemple de prepoziții folosite cu un singur cazČirgić 2010, p. 188–215.: cu genitivul: Sve će biti gotovo do jeseni „Totul va fi gata până la toamnă”;