thumb|right|350px|Atelier la Batignolles - Henri Fantin-Latour; ulei pe pânză (1870), Muzeul Orsay, Paris. thumb|right|220px|Pictând în Cisiordania Pictura este o ramură a artelor plastice care reprezintă o posibila realitate în imagini bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafață. Scopul este de a obține o compoziție cu forme, culori, texturi și desene, care dă naștere unei opere de artă în conformitate cu principiile estetice.

O mare parte din pictura artei occidentale și orientale este dominată de motive religioase; exemple ale acestui tip de pictură sunt scenele biblice luate din pereții catacombelor și din plafonul interior al Capelei Sixtine, iar ale artei orientale sunt scenele din viața lui Buddha sau picturile mormintelor faraonilor egipteni care au reprezentat trecerea la imortalitate.

André Félibien (n. mai 1619 – 11 iunie 1695), arhitect și teoretician al clasicismului, a arătat o ierarhie de genuri, ale picturii clasice, acestea fiind „istoria, portretul, peisajul, mările, florile și fructele”.

Pictura este una dintre cele mai vechi expresii artistice umane. În ceea ce privește estetica sau teoria artei moderne a picturii, ea este considerată o categorie universală care include toate creațiile artistice făcute pe suprafețe.

Definiții Așa cum s-a mai spus mai sus, pictura este o ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini bidimensionale. Conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX '98), cuvântul „pictură” mai poate însemna: o lucrare artistică executată de un pictor (tablou): ansamblul creațiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor; ansamblul operelor, stilurilor și procedeelor specifice pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-o școală etc.; în literatură, o descriere sugestivă a fizicului și a caracterului personajelor, a unor scene din viața reală și din natură.

Genuri de pictură Peisajul

Încă de la finele secolului al XVI-lea, când a început să fie frecventat de artiști ca un gen de sine stătător, peisajul a evoluat rapid în preferințele acestora, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită.

Această opțiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar și receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoțional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit – și subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante și complexe aventuri ale fenomenului artistic universal.

Bineînțeles și arta românească, atât cât este, a fost serios marcată de subiect nu doar prin influența, așa acum prea des s-a afirmat, ci și datorită substanței noastre genetice.

În ultimele decenii, la noi și nu numai, datorită noilor încercări de expresii vizuale (media, performance, happenind etc.) se încearcă o marginalizare a tuturor formelor de artă „clasice”, implicit a peisajului, mai ales de către tinerii creatori care le cred desuete, și în contradicție cu ceea ce ei consideră performanță. Este o viziune excesivă care, deși firească vârstei și mai ales momentului de criză pe care îl traversează arta de o bună perioadă de timp, nu își găsește susținerea în realitate nici la nivelul artiștilor și cu atât mai puțin la cel al consumatorului de artă. Publicat pe revistaramuri.ro

Vezi și: Arta vedutelor

Natura moartă (natura statică)

Natura statică sau natura moartă este reprezentarea în artele vizuale a unor obiecte neînsuflețite, din natură sau ordonate în mod voluntar. Prin definiție, natura moartă este un gen de reprezentare grafică sau picturală a unui grup de obiecte inanimate naturale, constând în glastră cu flori, fructe sau legume așezate pe o fructieră, vânat, o vază, sticlă, amforă, o narghilea sau un ceainic, pahare, farfurii, piese la care sunt asortate uneori și cărți, un ziar împăturit, într-o combinație artificială și un element textil ori două, ca suport cromatic.

Acest tip de pictură poate fi găsit în interioarele mormintelor egiptene. Erau reprezentate obiecte care ar fi servit în viața de dincolo a celor decedați. În Grecia antică, apogeul acestui gen este atins prin secolele al III-lea și al II-lea î.Hr. Lucrările respective nu au supraviețuit timpului, fiind doar menționate în diverse scrieri.

Termenul a început să fie utilizat abia prin secolul al XVII-lea. Astfel, Giorgio Vasari folosește expresia cose naturali („lucruri naturale”) când se referă la picturile lui Giovanni da Udine. Prin Flandra de la mijlocul secolului menționat circulă termenul stilleven, adoptat curând de germani ca Stilleben și apoi de englezi sub forma still-life. În română, termenul provine din francezul nature morte.<ref name=maya>'Cum să desenăm natura statică, Editura Aquila 93; ISBN : 978-973-714-403-4</ref>

Tehnici importante Tehnicile de pictură sunt clasificate în funcție de modul în care pigmenții sunt diluați și fixați pe suportul care este pictat. În general, în cazul în care pigmenții nu sunt solubili în liant, în el o să se împrăștie.Colin Hayes. Guia Completa de Pintura y Dibujo. Técnica y Materiales. Blume Ediciones. Este convenabil să se facă diferența între „procesul pictural” și „tehnica picturală”. Procedura înseamnă unirea elementelor picturale de liant sau adeziv, și pigmenți. Modul de a aplica această procedură pictorială se numește „tehnică picturală”.Pedrola 1988: p. 21

Ulei Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule fine de pigmenți suspendate în uleiuri vegetale. Tehnica a fost adoptată pe scară largă începând cu secolul al XV-lea. Cea mai des întâlnită aplicație/utilizare pentru această vopsea este cea domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură o fac potrivită atât pentru interior cât și pentru exterior.

Calitățile de bază ale culorilor de ulei sunt: Uscarea lentă: vopseaua nu se va usca decât după câteva săptămâni. Proprietatea culorii de a se îmbina cu cea în contact, permițând treceri foarte subtile de la o nuanță la alta. Luminozitatea culorii, strălucire, nuanțe intense.

Spre deosebire de vopselele pe bază de apă, cele de ulei nu se usucă prin evaporare. Uscarea lor vine în urma unui proces de oxidare. Culorile tradiționale de ulei necesită un ulei ce se va întări treptat, formând un strat impermeabil stabil. Acest gen de uleiuri se numesc uleiuri sicative (care se usucă). Cel mai vechi și mai des întâlnit intermediar este uleiul de in, obținut din semințele plantei de in. Semințele sunt măcinate, iar uleiul extras. Există și alte surse pentru obținerea uleiurilor cu rol de intermediar. Uleiurile din cânepă, semințe de mac, nucă, floarea-soarelui, șofran și boabe de soia sunt folosite adesea ca alternative la uleiul de in.

Pictura în ulei se poate realiza pe orice suport, dar și materialul trebuie să îndeplinească anumite condiții (de exemplu, hârtia trebuie să aibă o grosime destul de mare pentru a susține culoarea de ulei, dar și o preparare eficientă cu grund înainte de a fi pictată). Întrucât uleiul distruge cu timpul fibra textilă, suportul picturii în ulei se acoperă cu o peliculă specială (grund de culoare deschisă).

Ceară Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă din antichitate. Pentru această tehnică se folo­sește ceara de albine expusă 10-20 de zile la soare, apoi topită repetat în apă curată. Diluată cu esența de terebentină, ceara astfel pregătită se amesteca pe paletă cu pigmenți. Icoanele sau tablourile în ceară aveau avantajul că prezentau culori mate, catifelate care nu se îngălbeneau în timp și nu se crăpau. Erau însă sensibile la zgârieturi, lovituri și temperaturi ridicate. Tot o tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pic­tura cu ceara caldă, numită encaustică. După unele studii s-a ajuns la concluzia că suportul folosit trebuia să fie cald. Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii. Chiar și încăperea, unde se lucra, trebuia să aibă o temperatură ridicată constant, iar cu­loarea se aplica cu spatule sau pensule aspre „din prima” fără reveniri. Astăzi, datorită condițiilor pretențioase, nu se mai folosește pictura în encaustică.

Acuarelă Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea pentru acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează.Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu (coord.), Enciclopedia Universală Britannica, București: Editura Litera, 2010, Vol. 1 ISBN 978-973-675-769-3 p. 38Oprescu: p. 8 Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.Academia RPR Dicționar Enciclopedic Român, București: Editura Politică, 1962-1966 Tehnicile de lucru sunt ud pe ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi folosite și combinat.

Guașă În fapt, guașa (din franceză: gouache) este o varietate de tempera, dar spre deosebire de aceasta, datorită emulsiei pe care o conține își păstrează calitățile după uscare. Spre deosebire de tempera obișnuită, guașa rămâne aproape la fel de saturată cromatic. Când este folosită ca pastă are un aspect lucios. Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care folosește ca diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi nesigure și încercări, deoarece se usucă rapid. Guașa se folosește ușor, fiindcă acest tip de pictură se poate retușa. Este preferabil să se folosească o hârtie groasă sau carton, pentru că o hârtie prea subțire riscă să se rupă. Spre deosebire de acuarelă, guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de transparență, făcând-o mai compactă. Ceruza este un carbonat natural de plumb, alb sau cenușiu, cu luciu diamantin, denumit și alb de plumb. Suprafețele se acoperă cu un strat subțire dar dens de pigment, care permite corectări ulterioare. Dacă este necesar se aplică și alte straturi până obținem ideea dată. Dacă stratul este prea gros, guașa poate crăpa la uscare. După uscare pictura capătă o tonalitate mai deschisă. Atunci când sunt expuse, guașele, ca și acuarelele, pastelurile, și gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este posibilă.

Vopselele acrilice Folosite pentru prima dată în anii 1950, acrilicele sunt acum considerate a fi unele dintre cele mai importante inovații pentru artiști. Culorile au fost folosite pentru văruit și conțineau acril și vinil pe lângă pigmenți și apă. Culorile cele mai bune pentru exterior sunt 100 % acrilice. Potențialul acestor culori a fost experimentat de către pictorii muraliști mexicani pentru prima dată în decorațiile interioare. Din anii 1960 culorile acrilice sunt comercializate pe scară larga. Popularitatea acrilicelor printre artiști poate fi atribuită în principal versatilității acestora. Apreciate pentru intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei, acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât și în tehnica picturii în ulei. Evaporarea rapidă a apei din culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid. Unele avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor „grase” peste cele „slabe” și posibilitatea de a aplica facil culorile pe aproape orice suport. Tehnica oferă o luminozitate deosebită și culori spectaculoase.

Pastel