Tratatul de la Rapallo a fost un acord internațional semnat la 12 noiembrie 1920 între Regatul Italiei și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Regatul Iugoslaviei). Scopul tratatului a fost rezolvarea disputelor teritoriale din zona Adriaticii de Nord și a Dalmației, apărute după Primul Război Mondial și dizolvarea Imperiului Austro-Ungar.
Context istoric Prin Tratatul de la Londra din 1915, Aliații promiseseră Italiei teritorii extinse din Austro-Ungaria în schimbul intrării în război. La Conferința de Pace de la Paris (1919), președintele american Woodrow Wilson s-a opus acestor promisiuni, invocând principiul autodeterminării naționale. Acest conflict diplomatic a dus la tensiuni majore în regiune și la ocuparea ilegală a orașului Fiume de către naționaliștii italieni conduși de Gabriele D'Annunzio.
Prevederi principale Tratatul a stabilit o nouă frontieră între cele două state, modificând harta regiunii astfel:
Anexări italiene: Italia a primit regiunea Friuli-Veneția Giulia (Marcul Iulian), întreaga peninsulă Istria, orașul Zara (astăzi Zadar în Croația) și insulele Cres, Lošinj, Lastovo și Palagruža. Statul Liber Fiume: Orașul disputat Fiume (astăzi Rijeka în Croația) a fost recunoscut ca stat independent și suveran. Acest lucru a dus la evacuarea militară forțată a trupelor lui D'Annunzio de către armata italiană. Dalmația: Restul coastei dalmate a fost atribuit Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor.
Consecințe Deși a adus o pace temporară, tratatului i s-au opus naționaliștii din ambele tabere. Peste jumătate de milion de slavi (slaveni și croați) au rămas în interiorul granițelor Italiei, fiind supuși ulterior unei politici dure de asimilare forțată (italianizare) odată cu ascensiunea regimului fascist al lui Benito Mussolini. Statul Liber Fiume a avut o existență scurtă, fiind anexat oficial de Italia în anul 1924 prin Tratatul de la Roma.