William Lloyd Garrison () a fost un jurnalist, și . Foarte cititul său ziar anti-sclavie a fost o forță motrice care a alimentat mișcarea aboliționistă, fondată de Garrison în 1831. Ziarul a fost publicat la Boston până când sclavia din Statele Unite a fost abolită prin al XIII-lea amendament în 1865. El era și un susținător al drepturilor femeilor, și în anii 1870 a devenit o voce prominentă în favoarea .
Garrison a promovat „neguvernismul”, un nume pentru ceea ce astăzi se numește „anarhism”, și respingea validitatea inerentă a guvernului american, deoarece îl considera vinovat de implicarea în războaie, imperialism, și sclavie, care toate îl făceau să fie corupt și tiranic. Credința lui în , și critica adresată autorității coercitive au fost recunoscute ca precursoare ale anumitor curente din . La început, s-a opus violenței din principiu și a promovat combaterea răului prin . La izbucnirea Războiului Civil American, Garrison a recunoscut însă necesitatea luptei armate ca mijloc pentru abolirea sclaviei și a susținut eforturile președintelui Abraham Lincoln de a desființa această instituție. A fost unul dintre fondatorii și a promovat emanciparea imediată și fără compensație a sclavilor din SUA.
Garrison era , ceea ce l-a ajutat la administrarea ziarului . Când lucra la propriile editoriale pentru ziar, le compunea direct în matrițe de tipărit, fără a le scrie mai întâi pe hârtie.
Începutul vieții upright|stanga|miniatura|Portret al lui Garrison realizat de , 1833 Garrison s-a născut pe , în , și era fiul cel mai mic al unor imigranți din colonia britanică New Brunswick, din Canada de astăzi. Conform , tatăl lui, Abijah Garrison, pilot și proprietar de navă comercială, obținuse documente americane și își mutase familia la Newburyport în 1806. , îndreptată împotriva Regatului Unit, a dus la o scădere a activității americane de transport maritim. Tatăl lui a rămas curând șomer și a părăsit familia în 1808. Mama lui Garrison era Frances Maria Lloyd, despre care se spune că era înaltă, plăcută, și foarte religioasă. Fiului ei, William, a început să-i spună Lloyd, după al doilea prenume, pentru a-și conserva numele de familie; El avea apoi să-și semneze articolele ca „Wm. Lloyd”. Ea a murit în 1823, în Baltimore, Maryland.
Garrison a vândut limonadă de casă și bomboane când era copil, apoi s-a ocupat cu livrările de lemne, ca să-și întrețină familia. În 1818, la 13 ani, Garrison a început să lucreze ca ucenic zețar pe o ucenicie convenită la 7 ani, la . A început curând să scrie articole, adesea sub pseudonimul (după generalul și omul de stat atenian Aristide, poreclit „cel Drept”.) Știa să-și compună articolele direct în matriță, fără a avea nevoie de hârtie. Cea mai importantă contribuție adusă ziarului, în ultimul an de ucenicie, în 1826 la vârsta de 20 de ani, a fost o repudiere fermă a lucrării de , care a dat naștere unei dușmănii personale care a durat ani de zile. După sfârșitul uceniciei, Garrison a devenit unicul patron, redactor și tipograf al ziarului , după ce a achiziționat drepturile de la prietenul lui, , care fusese și el ucenic la . Unul din autorii regulați ai ziarului era poetul și aboliționistul . În această activitate timpurie de autor de ziar într-un oraș mic, Garrison a dobândit aptitudini pe care avea mai târziu să le folosească din postura de autor, vorbitor și redactor de ziar cunoscut pe plan național. În 1828, a fost numit redactor la din Boston, Massachusetts, prima revistă americană care promova .
El s-a implicat în mișcarea antisclavie începând cu anii 1820 și, de-a lungul timpului, a respins atât cât și ideile gradualiste ale multor altor persoane implicate în mișcare. Garrison a fost unul din fondatorii ziarului , înființat pentru a-i expune ideile aboliționiste. A organizat în 1832 cititorii publicației în . Această societate s-a extins apoi în , care a promovat poziția că sclavia trebuie abolită imediat, și nu treptat.
Căsătoria upright|miniatura| Pe , Garrison s-a căsătorit cu (1811–1876). Ea era fiica unui negustor pensionar aboliționist. Relația lor a fost foarte apropiată, întrucât amândoi activau pentru aceleași obiective. Când soția lui a murit, Garrison a ținut multă vreme doliu și a încercat și să caute un mijloc de comunicare cu ea prin spiritualism. Ei sunt înmormântați împreună în Cimitirul Forest Hills din Boston. Cuplul a avut două fete și cinci băieți, dintre care doi, un băiat și o fată, au murit în copilărie.
Cariera
Reformist La 25 de ani, Garrison s-a alăturat mișcării antisclavie, de care, după proprile relatări, a fost atras de cartea , scrisă în 1826 de pastorul presbiterian . Pentru scurtă vreme, s-a asociat cu , o grupare care promova relocarea negrilor eliberați într-un teritoriu (denumit astăzi Liberia) pe coasta de vest a Africii. Deși unii membri ai societății încurajau eliberarea sclavilor, alții considerau relocarea a fi un mijloc de reducere a numărului de negri deja liberi din Statele Unite. Membrii din Sud credeau că reducerea amenințării percepute de societate din partea negrilor liberi ar favoriza conservarea instituției sclaviei. Pe la sfârșitul lui 1829 sau în 1830, „Garrison a respins colonizarea, și-a cerut scuze în public pentru greșeală și apoi, după cum îi era obiceiul, i-a admonestat pe toți cei care erau angajați în ea.” El a afirmat că fusese influențat de activistul anticolonialist și colegul aboliționist .
upright|miniatura|Portret al lui William Lloyd Garrison în În 1829, Garrison a început să scrie la ziarul quaker , publicat pe atunci în Baltimore, Maryland, ziar la care a devenit redactor alături de . Cu experiența lui de tipograf și redactor de ziar, Garrison a schimbat așezarea în pagină a ziarului și s-a ocupat de alte chestiuni de producție. Lundy a fost astfel ușurat de muncă, și a putut să petreacă mai mult timp în turnee și ca orator antisclavie. Garrison a împărtășit la început ideile gradualiste ale lui Lundy, dar, în timp ce lucra la , el a devenit convins de nevoia de a cere emanciparea imediată și totală. Lundy și Garrison au continuat să colaboreze la ziar în ciuda ideilor diferite. Fiecare își semna propriile editoriale.
Garrison a introdus „” („Lista neagră”), o rubrică dedicată tipăririi unor scurte rapoarte despre „barbariile sclavieirăpiri, biciuiri, omoruri”. De exemplu, Garrison a relatat că Francis Todd, un armator din orașul natal al lui Garrison, , era implicat în pe plan intern, și că transportase recent sclavi de la Baltimore la New Orleans pe nava Francis. Astfel de transporturi erau perfect legale. Importul de sclavi din Africa, interzis în 1808, fusese înlocuit cu „prăsirea” sclavilor în Maryland și Virginia pentru a fi apoi livrați mai la sud; vezi )
Todd i-a dat în judecată în Maryland pe Garrison și Lundy pentru calomnie; gândindu-se că poate fi sprijinit de judecătorii pro-sclavie. Garrison a fost găsit vinovat și amendat cu 50 de dolari și cheltuieli de judecată; la acuzația împotriva lui Lundy s-a renunțat, deoarece el călătorea la data tipăririi articolului. Garrison a refuzat să plătească amenda și a fost condamnat la șase luni de închisoare. A fost eliberat după șase săptămâni, după ce filantropul antisclavie a plătit amenda. Garrison s-a hotărât să plece din Maryland, și s-a despărțit amiabil de Lundy.
În 1831, pe deplin conștient că presa este un mijloc de a promova schimbările politice, Garrison s-a întors în New England, unde, împreună cu prietenul lui, Isaac Knapp, a înființat un săptămânal antisclavie, . În primul număr, Garrison afirma:
Abonamentele plătite la au fost mereu mai puține decât tirajul. În 1834, avea două mii de abonați, din care trei sferturi erau negri. Unii binefăcători plăteau pentru a distribui ziarul gratuit legiuitorilor la nivel de stat, la locuințele guvernatorilor, la Congres și la Casa Albă. Deși Garrison respingea violența ca mijloc pentru oprirea sclaviei, criticii îl considerau un fanatic periculos deoarece crerea emanciparea imediată și totală, fără . Răscoala de sclavi a lui Nat Turner din Virginia izbucnită la doar șapte luni după prima apariție a lui a alimentat protestele împotriva lui Garrison în Sud. Un mare juriu din Carolina de Nord l-a pus sub acuzare pentru distribuirea de materiale incendiare, iar Legislativul Georgiei a oferit o recompensă de 5000 de dolari () pentru capturarea și aducerea lui în stat pentru judecată.
Knapp s-a despărțit de în 1840. În 1845, când Garrison a publicat un panegiric al răposatului său partener și prieten, a dezvăluit că Knapp „a fost condus de adversitate și greutățile din afaceri să își ducă la buze cupa intoxicării”, ceea ce a condus la despărțirea lor.
Printre eseurile și poeziile antisclavie publicate de Garrison în s-a numărat și un articol redactat în 1856 de , care avea 14 ani pe atunci. a dobândit treptat adepți între statele din Nord. A tipărit sau retipărit multe rapoarte, scrisori și știri, servind drept un fel de al mișcării aboliționiste. Până în 1861, avea abonați în tot Nordul, precum și în Anglia, Scoția, și Canada. După sfârșitul Războiului Civil și abolirea sclaviei prin al XIII-lea amendament, Garrison a publicat ultimul număr (1820) în , scriind un editorial de adio. După ce și-a trecut în revistă îndelungata carieră jurnalistică și cauza aboliționismului, el a scris:
Organizare și reacție Pe lângă publicarea lui , Garrison s-a pus și în fruntea eforturilor de organizare a unei noi mișcări care să ceară abolirea totală a sclaviei în Statele Unite. Până în ianuarie 1832, atrăsese destui adepți pentru a organiza care, în vara următoare, deja avea zeci de filiale și câteva mii de membri. În decembrie 1833, aboliționiștii din zece state au înființat (AASS). Deși societatea din New England s-a reorganizat în 1835 sub numele de Societatea Antisclavie din Massachusetts, permițând și altor state din New England să-și formeze propriile societăți similare, ea a rămas centrul agitației antisclavie în toată perioada antebelică. Multe femei au răspuns apelurilor lui Garrison să ia activ parte la mișcarea aboliționistă, și au înființat filiale ale lor. Cea mai mare dintre acestea era , care a strâns fonduri în sprijinul ziarului , a publicat broșuri aboliționiste și au strâns semnături pentru proiecte antisclavie.
Obiectivul Societății Americane Antisclavie era convertirea tuturor americanilor la filosofia că „deținerea de sclavi este o crimă odioasă în ochii lui Dumnezeu” și că „datoria, siguranța și bunul interes al tuturor celor implicați impune abandonarea ei imediată fără expatriere”.
Amenințarea reprezentată de organizațiile antisclavie și de activitatea lor a atras reacții violente din partea intereselor sclavagiste atât din Sud, cât și din Nord, diferite gloate venind să risipească întruniri antisclavie, agresând vorbitorii, devastând birourile organizațiilor și distrugând tipografiile care le tipăreau publicațiile. În statele din Sud se ofereau recompense pentru capturarea lui Garrison, „mort sau viu”.David Brion Davis, Inhuman Bondage. The Rise and Fall of Slavery in the New World, Oxford University Press, 2006, , p. 263.
Pe , „o adunare de o mie cinci sute sau două mii de domni foarte respectabili”, după cum au fost descriși în Boston Commercial Gazette, au înconjurat clădirea în care își aveau sediul organizațiile antisclavie din Boston, unde Garrison acceptase să țină o cuvântare la o întrunire a Societății Femeilor Antisclavie după ce înflăcăratul aboliționist britanic nu reușise să ajungă la eveniment. Primarul a convins femeile să părăsească clădirea, dar când gloata a aflat că Thompson nu este înăuntru, au început să strige după el. Lyman era un antiaboliționist convins, dar dorea și să evite vărsarea de sânge, așa că i-a sugerat lui Garrison să fugă printr-o fereastră din spate în timp ce el le spunea că Garrison nu mai este acolo. Gloata l-a văzut și l-a prins, l-a legat cu o funie de brâu și l-a târât pe străzi spre , cerând . Primarul a intervenit și Garrison a fost dus pentru protecție la .