RMS Titanic a fost un pachebot britanic, operat de White Star Line, care s-a scufundat în Oceanul Atlantic de Nord la , după ce a lovit un aisberg în timpul călătoriei sale inaugurale de la Southampton, Regatul Unit, la New York, Statele Unite. Din cei 2224 de pasageri și membri ai echipajului de la bord, peste 1500 au murit: a fost cea mai mare catastrofă cauzată de scufundarea unei singure nave de până atunci. Până astăzi, rămâne cel mai mare astfel de dezastru cauzat de scufundarea pe timp de pace a unei nave de linie sau de croazieră. Dezastrul a atras atenția publicului, a oferit material de bază pentru categoria filmelor de dezastru și a inspirat multe lucrări artistice.
RMS Titanic era în momentul în care a fost lansată la apă și a doua dintre cele trei nave maritime de line de clasă Olympic operate de White Star Line. A fost construită de șantierul naval Harland and Wolff din Belfast. Thomas Andrews, arhitectul naval șef al șantierului naval, a murit în dezastru. Titanic se afla sub comanda căpitanului , care . Transatlanticul transporta unii dintre cei mai bogați oameni din lume, precum și sute de emigranți din Marea Britanie și Irlanda, Scandinavia și din alte părți ale Europei, care căutau o nouă viață în Statele Unite și Canada.
Unitatea de cazare de clasa I a fost concepută pentru a fi apogeul confortului și al luxului, cu o sală de sport, piscină, biblioteci, restaurante de înaltă ținută și cabine opulente. Un transmițător radiotelegrafic de mare putere era disponibil pentru trimiterea de „marconigrame” de către pasageri și pentru utilizarea operațională a navei. Titanic avea caracteristici avansate de siguranță, cum ar fi compartimente etanșe și uși etanșe activate de la distanță, ceea ce contribuia la reputația sa de vas „de nescufundat”.
Titanic era echipat cu 16 , fiecare capabilă să coboare câte trei bărci de salvare, pentru un total de 48 de bărci; ea transporta însă doar 20 de bărci de salvare, dintre care patru erau pliabile și s-au dovedit a fi greu de lansat în timp ce nava se scufunda (Pliabila A aproape că s-a inundat, umplută cu apă de 30 cm adâncime până la salvare, Pliabila B s-a răsturnat complet în timpul lansării). Împreună, cele 20 de bărci de salvare puteau ține 1178 de persoane — aproximativ jumătate din numărul de pasageri de la bord și o treime din numărul de pasageri pe care nava i-ar fi putut transporta la capacitate maximă (în conformitate cu reglementările de ale epocii). Când nava s-a scufundat, multe dintre bărcile de salvare care fuseseră coborâte erau doar pe jumătate pline.
Context
Numele de Titanic derivă de la titanii din mitologia greacă. Construit la Belfast, Irlanda, în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, RMS Titanic a fost al doilea dintre cele trei nave oceanice din clasa Olympic — primul a fost RMS Olimpic și al treilea a fost HMHS Britanic. Britannic urma să fie numit inițial Gigantic și urma să aibă peste lungime.The Washington Herald 8 November 1911. Erau de departe cele mai mari nave din flota companiei maritime britanice White Star Line, care cuprindea 29 de vapoare și tendere plutitoare în 1912. Cele trei nave își aveau geneza într-o discuție de la mijlocul anului 1907 între președintele White Star Line, și finanțatorul american JP Morgan, care controla corporația-mamă a lui White Star Line, (IMM).
White Star Line se confrunta cu o concurență din ce în ce mai agresivă din partea principalilor săi rivali de la Cunard, care lansaseră recent Lusitania și Mauretania — cele mai rapide nave de pasageri aflate pe atunci în serviciu — și liniile germane și . Ismay prefera să concureze pe dimensiuni mai degrabă decât pe viteză și a propus să se pună în funcțiune o nouă clasă de nave care să fie mai mare decât orice a existat înainte și să fie ultimul cuvânt în ce privește confortul și luxul. Compania a încercat o modernizare a flotei sale în primul rând ca răspuns la gigantul Cunard, dar și pentru a înlocui cea mai veche pereche de nave de pasageri încă în serviciu, RMS Teutonic din 1889 și RMS Majestic din 1890. Teutonic a fost înlocuit de Olympic, în timp ce Majestic a fost înlocuit de Titanic. Majestic avea să fie readusă în serviciul din New York al lui White Star Line după pierderea Titanicului.
Navele au fost realizate de constructorul naval Harland and Wolff din Belfast, care avea o relație de lungă durată cu White Star Line, datând din 1867. Harland și Wolff se bucura de o mare libertate în proiectarea navelor pentru White Star Line; abordarea obișnuită era ca acesta din urmă să schițeze un concept general pe care primul să îl preia și să-l transforme într-un design de navă. Chestiunea costurilor era de o importanță relativ scăzută, iar Harland and Wolff au primit autorizația să cheltuiască orice sumă este necesară pentru a realiza navele, plus o marjă de profit de cinci procente. În cazul navelor din clasa Olympic, un cost de 3 milioane de lire sterline (aproximativ milioane de lire sterline în ) pentru primele două nave au fost convenite plus „adaosuri la contract” și taxa obișnuită de cinci procente.
Harland și Wolff și-au pus cei mai buni proiectanți să lucreze la designul navelor din clasa Olympic. Proiectarea a fost supervizată de , director atât la Harland și Wolff, cât și la White Star Line; Thomas Andrews, directorul general al departamentului de proiectare de la Harland and Wolff; Edward Wilding, adjunctul lui Andrews și responsabil pentru calculele designului navei, stabilității și pescajului; și , desenator tehnic-șef și director general al șantierului naval. Printre responsabilitățile lui Carlisle se numărau decorațiunile, echipamentul și toate aranjamentele generale, inclusiv implementarea unui design eficient al dispunerii bărcilor de salvare.
La , Harland and Wolff au prezentat desenele tehnice lui J. Bruce Ismay și altor directori de la White Star Line. Ismay a aprobat proiectul și a semnat trei „scrisori de acord” două zile mai târziu, autorizând începerea construcției. În acest moment, prima navă – care mai târziu urma să devină Olympic – nu avea niciun nume, ci era denumită pur și simplu „Numărul 400”, deoarece era cea de-a patru suta carenă a lui Harland and Wolff. Titanic s-a bazat pe o versiune revizuită a aceluiași design și a primit numărul 401.
Dimensiuni și aspect
Titanic avea lungime, cu o lățime maximă de .
Înălțimea totală, măsurată de la baza chilei până la partea de sus a punții, era de . El avea un volum total de brut și net și cu un draft de , el deplasa . Toate cele trei nave din clasa Olympic aveau zece punți (excluzând partea superioară a cabinelor ofițerilor), dintre care opt erau destinate pasagerilor. De sus în jos, punțile erau:
Puntea bărcilor, pe care erau adăpostite bărcile de salvare. De aici, în primele ore ale zilei de , bărcile de salvare ale Titanicului au fost coborâte în Atlanticul de Nord. Puntea de comandă și timoneria se aflau la capătul din față, în fața cabinelor căpitanului și ofițerilor. Puntea de comandă se ridica la deasupra punții, extinzându-se de fiecare parte, astfel încât nava să poată fi controlată în timpul andocării. Timoneria stătea în interiorul punții de comandă. Intrarea spre Scara Mare și sala de sport de la clasa I erau situate la mijlocul navei, împreună cu acoperișul înălțat al salonului de clasa I, în timp ce în spatele punții erau acoperișul camerei de fum de clasa I și intrarea relativ modestă de la clasa a II-a. Nivelul, acoperit cu lemn, era împărțit în patru promenade separate: pentru ofițeri, pasagerii de clasa întâi, mecanici și, respectiv, pasagerii de clasa a doua. Bărcile de salvare se aliniau pe marginea nivelului, cu excepția zonei de clasă I, unde era un gol, astfel încât priveliștea să nu fie stricată. Puntea A, numit și Puntea Promenadei, se întindea de-a lungul întregii lungimi de a . Era rezervată exclusiv pentru pasagerii de clasa I și conținea cabine de clasa I, salonul de clasă I, salonul de fumat, săli de lectură și scris și Salonul cu Palmieri. Puntea B, puntea de comandă, era nivelul cel mai de sus dintre cele care suportau încărcare și nivelul cel mai de sus al carenei. Mai multe locuri de cazare pentru pasageri de clasa I erau amplasate aici, cu șase mari cabine de lux, cu propriile lor promenade private. Pe Titanic, restaurantul și ofereau pasagerilor de clasa I spații de lux pentru luat masa. Ambele erau conduse de maeștri culinari subcontractați și personalul acestora; toți au murit în dezastru. Camera de fumat de clasa a doua și holul de la intrare erau ambele situate pe această punte. Teuga navei era în partea din față a nivelului punții, adăpostind trapa numărul 1 (trapa principală până la calele de marfă), numeroase piese de mașini și carcasele ancorei. Spre pupa la nivelul punții se afla duneta supraînălțată, de lungime, folosită ca promenadă de către pasagerii de la clasa a treia. A fost locul unde mulți dintre pasagerii și echipajul Titanicului s-au refugiat pentru ultima oară când nava s-a scufundat. Castelul de prova și duneta erau separate de puntea de comandă prin . Puntea C, Puntea de Adăpost, era cea mai înaltă punte neîntreruptă de la prova la pupa. Ea cuprindea ambele puțuri; cel din pupa servea drept parte a promenadei de clasa a III-a. Cabinele echipajului erau găzduite sub castelul de prova, iar camerele publice de clasa a treia erau găzduite sub dunetă. În mijloc se aflau majoritatea cabinelor de clasa întâi și biblioteca de clasa a doua. Puntea D, Puntea Salon, era dominată de trei săli publice mari — Sala de recepție de clasă întâi, salonul de mese de clasa întâi și salonul de mese de clasa a doua. Era prevăzut un spațiu deschis pentru pasagerii de la clasa a treia. Pasagerii claselor I, II și III aveau cabine pe această punte, cu dane pentru pompieri situate în prova. Era cel mai înalt nivel atins de pereții etanși ai navei (deși doar de opt din cei cincisprezece pereți). Puntea E, Puntea de Sus, era folosită în principal pentru cazarea pasagerilor pentru toate cele trei clase, plus locuri de odihnă pentru bucătari, marinari, stewarzi și . Pe lungimea sa trecea un pasaj lung poreclit Scotland Road, cu referire la o stradă faimoasă din Liverpool. Scotland Road era folosit de membrii echipajului și de pasagerii de la clasa a treia. Puntea F, Puntea Mijlocie, era ultima punte completă și găzduia în principal pasageri de clasa a II-a și a III-a și mai multe departamente ale echipajului. Aici se afla sala de mese de la clasa a treia, împreună cu piscina, și canisa. Puntea G, puntea inferioară, era cea mai joasă punte completă care transporta pasageri și avea cele mai joase hublouri, chiar deasupra liniei de plutire. Aici se afla terenul de squash, împreună cu oficiul poștal de călătorie, unde scrisorile și coletele erau sortate gata să fie livrate după acostarea navei. Aici se depozitau și alimente. Puntea era întreruptă în mai multe puncte de punți orlop (parțiale) deasupra încăperilor cazanelor, motoarelor și turbinelor. Punțile Orlop și capul balastului de mai jos erau la cel mai de jos nivel al navei, sub linia de plutire. Punțile orlop erau folosite ca spații de marfă, în timp ce capul balastului partea interioară a cocii navei asigura platforma pe care erau situate cazanele, motoarele, turbinele și generatoarele electrice ale navei. Această zonă a navei era ocupată de încăperile motoarelor și cazanelor, zone în care accesul pasagerilor nu era permis. Acestea erau conectate cu nivelurile superioare ale navei prin scări; scările duble în spirală de lângă prova asigurau acces până la puntea D.
Caracteristici Putere