Economia dezvoltării este o ramură a economiei care analizează aspectele economice ale țărilor în curs de dezvoltare din punct de vedere al veniturilor. Acest tip de economie se concentrează nu numai pe metodele de promovare a dezvoltării economice, a creșterii economice și schimbărilor structurale, dar și pe creșterea potențialului pentru întreaga populație (de exemplu, prin servicii de sănătate, educație și condiții la locul de muncă, prin mijloace publice sau private)Bell, Clive (1987). "Development Economics," , v. 1, pp. 818, 825..
Economia dezvoltării implică crearea teoriilor și metodelor care ajută la crearea politicilor și practicilor care pot fi implementate atât la nivel național, cât și internaționalArndt, H. W. (1981). "Economic Development: A Semantic History," Economic Development and Cultural Change, 29(3), p pp. 457–66. Chicago: The Chicago University Press.. Aceasta poate implica restructurarea stimulentelor pieței sau utilizarea metodelor matematice, cum ar fi optimizarea intertemporală în scopul analizei proiectelor, sau poate implica o multitudine de metode cantitative și calitativeBell, Clive (1987). "Development Economics," , v. 1, p. 825.. Subiectele comune includ teoria creșterii, sărăcia și inegalitatea, capitalul uman și instituțiile.
Spre deosebire de multe alte ramuri ale economiei, abordările din economia dezvoltării pot include factori sociali și politici pentru a concepe planuri specificeTodaro, Michael and Stephen Smith. Economic Development. 9th ed. Addison-Wesley series in economics, 2006.. De asemenea, comparativ cu alte ramuri, nu există un consens cu privire la ceea ce ar trebui să știe cercetătoriiMeier, Gerald M. and James E. Rauch. Leading Issues in Economic Development. 8th ed. Oxford University Press, 2005.. Diferite abordări pot lua în considerare factorii care contribuie la convergența sau neconvergența economică între gospodării, regiuni și țări (2008). "development economics". , 2nd Edition. Abstract..
Teorii ale economiei dezvoltării
Mercantilismul și fiziocrația miniatura| PIB-ul mondial pe cap de locuitor, din 1400 până în 2003 e.n. Cea mai veche teorie occidentală a economiei dezvoltării a fost mercantilismul, care s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea, în paralel cu ascensiunea statului național. Teoriile anterioare nu analizaseră în aceeași măsură dezvoltarea economică. De exemplu, scolastica, școala de gândire dominantă din perioada feudalismului medieval, a subliniat reconcilierea cu teologia și etica creștină, și nu dezvoltarea. Școala din Salamanca din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, cunoscută drept cea mai veche școală modernă de economie, nu a abordat nici ea în mod specific dezvoltarea.
Marile națiuni europene din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au adoptat idealuri mercantiliste în diferite aspecte, influența scăzând doar odată cu apariția fiziocraților din secolul al XVIII-lea în Franța și a economiei clasice în Marea Britanie. Mercantilismul susținea că prosperitatea unei națiuni depinde de rezerva de capital, reprezentată de lingouri (aur, argint și valoarea comercială) deținute de stat, susținând menținerea unui echilibru comercial pozitiv ridicat (maximizarea exporturilor și minimizarea importurilor) ca o metodă prin care se puteau obține aceste lingouri. Pentru a obține un echilibru comercial pozitiv, au fost implementate măsuri de protecție precum tarifele și subvențiile pentru întreprinderile familiale. Teoria dezvoltării mercantiliste a susținut, de asemenea, colonialismul.
Teoreticienii asociați cel mai frecvent cu mercantilismul sunt reprezentați, de exemplu, de Philipp von Hörnigk, care în lucrarea Austria Over All, If She Only Will din 1684 a oferit singura definiție cuprinzătoare a teoriei mercantiliste, accentuând ideea de producție și de economie bazată de export. În Franța, politica mercantilistă este asociată cel mai adesea cu ministrul de finanțe din secolul al XVII-lea, Jean-Baptiste Colbert, ale cărui politici s-au dovedit influente în dezvoltarea ulterioară americană.
Ideile mercantiliste se regăsesc atât în teoriile naționalismului economic, cât și în cele ale neomercantilismului.
Naționalismul economic miniatura| Alexander Hamilton, considerat drept părintele Sistemului Național După mercantilism a urmat teoria naționalismului economic, introdusă în secolul al XIX-lea, asociată cu dezvoltarea și industrializarea Statelor Unite și a Germaniei, în special cu politicile statului american și Zollverein (uniunea vamală) în Germania. Față de mercantilism, teoria naționalismului economic s-a concentrat pe producția internă și nu pe colonii.
Numele cel mai des asociate cu naționalismul economic din secolul al XIX-lea sunt primul ministru al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii, Alexander Hamilton, germano-americanul Friedrich List și economistul american Henry Clay. Raportul asupra manufacturilor din 1791, cea mai importantă lucrare a lui Hamilton, reprezintă textul pe care s-a bazat planul Sistemului American, inspirându-se din teoriile economiei mercantiliste ale Marii Britanii din timpul domniei Elisabetei I și ale Franței, condusă de Colbert. Lucrarea publicată în 1841 de List, Das Nationale System der Politischen Ökonomie (Sistemul Național al Economiei Politice), s-a concentrat asupra stadiilor de dezvoltare. Hamilton a susținut că dezvoltarea unei economii industrializate este imposibilă fără protecționism, deoarece taxele de import sunt necesare pentru a adăposti „industriile incipiente” interne până când vor putea realiza economii de scarăPaul Bairoch, "Economics and World History: Myths and Paradoxes," (1995: University of Chicago Press, Chicago) p. 33.. Astfel de teorii s-au dovedit a fi influente în statul american, acesta având tarife medii mult mai mari pentru manufacturi între 1824 și perioada celui de-al Doilea Război Mondial în comparație cu majoritatea celorlalte țăriPaul Bairoch, "Economics and World History: Myths and Paradoxes," (1995: University of Chicago Press, Chicago) p. 40.. Politicile naționaliste, inclusiv protecționismul, au fost adoptate de politicianul american Henry Clay, iar mai târziu de către Abraham Lincoln, sub influența economistului Henry Charles Carey.
Formele de naționalism economic și neomercantilism au fost, de asemenea, esențiale pentru dezvoltarea Japoniei în secolele al XIX-lea și al XX-lea, dezvoltarea mai recentă a celor Patru Tigri Asiatici (Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan și Singapore) și, cel mai semnificativ, dezvoltarea statului chinez.
În urma Brexit-ului și a alegerilor prezidențiale din Statele Unite din 2016, unii experți au susținut că un nou tip de „capitalism egocentric”, cunoscut în mod popular sub numele de Trumponomics, ar putea avea un impact considerabil asupra fluxurilor de investiții transfrontaliere și a alocării de capital pe termen lungJeremy Weltman: 'Country Risk Review: Populism Is Risky', Euromoney Global Capital, January 6 2017.M. Nicolas J. Firzli : 'The End of Globalization? Economic Policy in the Post-Neocon Age', Revue Analyse Financière, Q3 2016 – Issue N°60..
Teoriile apărute după Al Doilea Război Mondial Originile economiei moderne de dezvoltare sunt adesea provenite din nevoia și problemele legate de industrializarea Europei de Est după cel de-al Doilea Război MondialMeier, G.M. and Seers, D. (Eds) (1984). Pioneers in Development. New York: Oxford University Press for the World Bank. Review extract.. Autorii principali sunt Paul Rosenstein-RodanRosenstein-Rodan, P. "Problems of Industrialization in Eastern and South Eastern Europe." Economic Journal 53 (1943)., Kurt MandelbaumMandelbaum (Martin), K. (1945). The Industrialisation of Backward Areas. Oxford: Basil Blackwell. Second Edition, (1955)., Ragnar NurkseNurkse, Ragnar (1953) Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries, Oxford: Basil Blackwell. și Sir Hans Wolfgang Singer . Abia după război, economiștii și-au îndreptat atenția către Asia, Africa și America Latină. În centrul acestor studii, realizate de autori precum Simon Kuznets și W. Arthur Lewis Lewis, W.A. (1954). Economic Development with Unlimited Supplies of Labour. The Manchester School, XXII(2), pp. 139–91. Reprint., a existat o analiză nu numai a creșterii economice, ci și a transformării structurale and (2000) Development Microeconomics, Oxford..
Teoria etapelor de creștere și dezvoltare economică Una dintre primele teorii ale economiei dezvoltării, cea referitoare la etapele creșterii și dezvoltării economice, a fost formulată pentru prima dată în anii '50 de W. W. Rostow în The Stages of Growth: A Non-Communist Manifesto, inspirându-se din lucrări ale lui Marx și List. Aceasta modifică teoria etapelor de dezvoltare a lui Marx și se concentrează pe acumularea accelerată a capitalului prin utilizarea economiilor naționale și internaționale pentru a stimula investițiile, mijloc care promovează creșterea economică și, prin urmare, dezvoltarea. Etapele de creștere și dezvoltare economică presupun existența unei serii de cinci etape consecutive de dezvoltare prin care toate statele trebuie să treacă.. Etapele sunt „societatea tradiționalistă, condițiile prealabile pentru început, începutul propriu-zis, procesul de maturizare și epoca consumului în masă”Rostow, W.W. "The Five Stages of Growth". Development and Underdevelopment: The Political Economy of Global Inequality. 3rd ed. pp. 123–31. Eds. Seligson, Mitchell and John Passe-Smith. Boulder, CO: , 2003.. Versiunile simple ale modelului Harrod-Domar oferă o demonstrație matematică a argumentului că îmbunătățirea investițiilor de capital duc la o creștere economică semnificativă.
Asemenea teorii au fost criticate deoarece nu recunosc faptul că acumularea de capital, deși necesară, nu este suficientă pentru dezvoltare. Astfel, această primă teorie slab dezvoltată nu s-a concentrat pe obstacolele politice, sociale și instituționale din calea dezvoltării. Mai mult decât atât, a fost dezvoltată în primii ani ai Războiului Rece și derivată în mare parte din succesele Planului Marshall. Acest fapt criticarea intensă a faptului că teoria presupune că toate condițiile pe care le putem întâlni în țările în curs de dezvoltare sunt aceleași cu cele găsite în Europa postbelică.
Teoria schimbării structurale Teoria schimbării structurale se ocupă de politicile axate pe schimbarea structurilor economice ale țărilor în curs de dezvoltare de la a fi compuse ,în primul rând, din practici agricole de subzistență la a fi „o economie de producție și servicii mai modernă, mai urbanizată și mai diversă din punct de vedere industrial”. Există două forme majore de teorie a schimbării structurale: modelul surplusului în două sectoare al lui W. Lewis, care vede societățile agrare ca fiind constituite din cantități mari de surplus de muncă, care poate fi utilizat pentru a stimula dezvoltarea unui sector industrial urbanizat, și abordarea modelelor de dezvoltare a lui Hollis Chenery, care susține că diferite țări devin bogate prin traiectorii diferite. Modelul pe care îl va urma o anumită țară, în acest cadru, depinde de dimensiunea și resursele sale și, potențial, de alți factori, inclusiv nivelul actual de venit și avantajele comparative față de alte națiuniChenery, H.B. (1960). "Patterns of Industrial Growth," The American Economic Review, 50(4), pp. 624–54. American Economic Association.Chenery, H.B. and Taylor, L. (1968). "Development Patterns: Among Countries and Over Time," The Review of Economics and Statistics, 50(4), pp. 391–416. Cambridge: MIT Press.. Analiza empirică din acest cadru studiază „procesul secvențial prin care structura economică, industrială și instituțională a unei economii subdezvoltate este transformată în timp pentru a permite noilor industrii să înlocuiască agricultura tradițională ca agent al creșterii economice”Todaro, Michael and Stephen Smith. Economic Development. 9th ed. Addison-Wesley series in economics, 2006..