Evacuările în Uniunea Sovietică a fost o migrațiune la scară națională din republicile sovietice vestice spre regiunile centrale și estice ale țării ca rezultat al Operațiunii Barbarossa – invazia militară a Germaniei Naziste din iunie 1941. Efortul și eficiența evacuărilor au fost executate la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment: în primele patru luni ale războiului au fost transferate în est peste 2.500 de întreprinderi industriale, 1.500 de colhozuri și sovhozuri, instituții culturale și științifice, stocuri de alimente și materii prime și aproape opt milioane de cetățeni sovietici.Manley, Rebecca. To the Tashkent Station Evacuation and Survival in the Soviet Union at War. Cornell University Press, 2009, p.7-8 . Evacuarea a permis păstrarea principalelor baze economice și industriale ale țării, care au devenit unul dintre factorii care au asigurat victoria în Marele Război Patriotic. Ziaristul Alexander Werth, corespondentul de război al BBC și Sunday Times, care a trăit în URSS pe tot parcursul războiului, a scris: „Povestea modului în care întregi fabrici și milioane de oameni au fost transportați spre răsărit, modul în care aceste fabrici au fost reconstruite în cel mai scurt timp posibil și în condiții dificile nemaiauzite și modul în care au reușit să crească dramatic producția în 1942 este, în primul rând, povestea unei rezistențe umane incredibile”. Autorul a subliniat în mod special că statul sovietic a realizat chiar la apogeul invaziei germane „cea mai magnifică acțiune organizațională”, când „zonele industrial din partea europeană” de o importanță vitală au fost capturate de inamic..

Pe lângă cu exodul spre est al de persoanelor civile și industriilor, înaintarea germanilor a provocat și alte consecințe – executarea deținuților politici, cetățeni sovietici și occidentali, de către unitățile NKVD, Encyklopedia PWN, Zbrodnie Sowickie W Polsce : După izbucnirea războiului germano-sovietic în iunie 1941, mii de prizonieri au fost uciși în cadrul unor execuții în masă în închisori (printre altele în Lviv și Berezwecz) și în timpul evacuării (așa-numitele „marșuri ale morții”)'', evacuarea de la Moscova la Tiumen a trupului lui Lenin și mutarea colecțiilor Muzeului Ermitaj în Sverdlovsk. Orașele sovietice răsăritene au primit cea mai mare parte a noilor refugiați și a fabricilor cu producție militară de mare importanță. Orașul Novosibirsk din Siberia (aflat la peste 3.000 km de Moscova), au primit peste 140.000 de refugiați și multe fabrici datorită așezării sale departe de liniile frontului. În pofida succeselor germane timpurii în preluarea controlului asupra unor zone mari din vestul URSS-ului pe tot parcursul anului 1943 și a planurilor sovietice incomplete de mobilizare către est, întreprinderile industriale sovietice aveau să depășească în cele din urmă pe cele germane în producția de arme, culminând cu 73.000 de tancuri, 82.000 de avioane și aproape 324.000 de piese de artilerie trimise pe front Armatei Roșii în lupta împotriva Puterilor Axei până în 1945.Freeze, GreChiar și cu planurile de urgență din anii 1930 și gory L. Russia, A History, Oxford University Press, 1997, p.330 Obiectivele și domeniul de aplicare Înainte de război, 40% din populație Uniunii Sovietice trăia pe teritoriul care avea să devină ținta ofensivei germane. Tot aici era concentrat 33% din potențialul industrial al țării, inclusiv întreprinderile industriei de apărare. Numărul total de întreprinderi industriale a fost de 31.850, din care 37 uzine ale metalurgiei feroase, 749 de uzine ale industriei constructoare de mașini, 169 de întreprinderi agricole, chimice, de prelucrare a lemnului și de fabricare a hârtiei, 1.135 de mine, peste 3.000 de sonde de petrol, 61 de centrale electrice mari, sute de alte întreprinderi ale industriei textile, alimentare și altele . La pregătirea planului de evacuare, a fost luată în considerare experiența primului război mondial, când Rusia, în 1915, a transportat fabricile din Varșovia și țările baltice către est, dar nu le-a repus niciodată în funcțiune la capacitate maximă în locațiile noi. Conducerea sovietică și-a dat seama că evacuarea întreprinderilor era o sarcină complexă: pentru a o rezolva, era necesar nu numai să se creeze locuri gata pregătite pentru mutarea întreprinderilor în Urali și Siberia, să se asigure capacități de producție pentru energia electrică, să se construiască locuințe, dar și să se asigure mărfuri de uz casnic, hrană pentru personalul care sosea la noile locuri de muncă și pentru personalul deja existent aici și, nu în ultimul rând, educarea copiilor în școli.

Au fost făcute planuri și pentru evacuarea bunurilor culturale. Astfel, colecția Muzeului de Stat Ermitaj ar fi trebuit să plece în oraașele Molotov și Sverdlovsk. Specialiștii muzeului au inspectat înainte de război clădirile destinate depozitării. În 1939, o clădire separată a fost alocată Ermitajului în Leningrad, unde angajații muzeului au început să pregătească cutii și materiale de ambalare, care erau însă goale la începutul războiului..

Politica guvernamentală

Stalin și membrii Comitetului Central al Partidului Comunist erau convinși că, până în cele din urmă, Hitler avea să atace Uniunea Sovietică, și au conceput planuri de evacuare, mai înainte ca invazia Germaniei Naziste să fie declanșate. Ca membru al sovietului Districtului militar al Moscovei, Vasili Pronin a conceput un plan pentru evacuarea a aproximativ 1.000.000 de locuitori ai capitalei, plan care a fost însă respins de Stalin. Liderii de partid au aprobat planurile de evacuare doar după declanșarea invaziei naziste.

La două zile după invazia germană din 22 iunie 1941, a fost creat un Consiliu de Evacuare, care a încercat să definească o procedură pentru evacuarea viitoare a cetățenilor sovietici care locuiau aproape de linia frontului. Membrii acestui consiliu au identificat localitățile aflate de-a lungul principalelor căi ferate sovietice, din care locuitorii puteau fi evacuați și îmbarcați în trenuri. În septembrie, la trei luni de la invazia nazistă, Consiliul de Evacuare identificase 128 de centre operaționale. Printre centrele urbane importante care au primit cetățeni evacuați (precum și alte resurse și întreprinderi industriale) s-au numărat Kirov, Iaroslavl, Gorki, Ufa, Sverdlovsk, Celeabinsk și Kuibîșev.

Partidul a conceput alte măsuri ca să ajute persoanele evacuate să-și continue viața în noua lor locație. Persoanele evacuate au primit ordine să ia legătura cu autoritățile locale ca să fie luați în evidență. Noi veniți primeau de la autoritățile locale un certificat prin care le era recunoscut statutul de evacuați și prin care le erau repartizate locuri de cazare, rații alimentare și locuri temporare de muncă. Evacuaților li s-a permis să aducă lucruri personale cu ei, atâta timp cât acestea nu a împiedicat capacitatea autorităților de transfer de la locul evacuat la centrul de refugiu. Greutatea bunurilor membrilor familiei nu trebuiau să depășească 40 de kilograme.

În cursul lunilor august și septembrie, Comitetul Central a trimis instrucțiuni autorităților regionale să înceapă construirea de locuințe temporare pentru evacuați, dacă nu existau suficiente locuri de cazare în zonă. În noiembrie, același Comitet Central a preluat deciziile în ceea ce îi privește pe refugiați după crearea Administrației Evacuării, luând puterea din mâinile autorităților regionale. Această hotărâre a dus la înființarea birourilor regionale ale agenției în toate orașele și regiunile de evacuare, astfel încât situația lor să fie mai bine reglementată, în condițiile în care evacuații erau dispersați. funcționarii Administrației de Evacuare erau însărcinați să se asigure că persoanele evacuate erau bine îngrijite în noile lor locații. În plus față de identificarea de locuințe, asigurarea de locuri de muncă și alimente, o problemă importantă care trebuit să fie rezolvată au fost asistența sanitară și îngrijirea copiilor. Încă din primele luni ale anului 1942, după nici un an de război cu Germania, guvernul de la Moscova cheltuise deja trei miliarde de ruble pentru efortul de evacuare.

Deportările ca parte a evacuării

Autoritățile sovietice au definit după invazia germană o categorie specială a populației – civilii sovietici care au fost evacuați, dar au fost clasificați ca deportați, nu ca evacuați. Partidul s-a temut că acești deportați vor trăda statul sovietic și vor lupta de partea Germaniei. Prima acțiune din acest proces, care a afectat în cele din urmă până la 3,3 milioane de persoane, care făceau parte din 52 de naționalități diferite, a fost un decret publicat în 1941, care se referea la înlăturarea germanilor de pe Volga, care au fost trimiși în Siberia și Kazahstan, departe de linia frontului a luptelor dintre Wehrmacht și Armata Roșie. Restul evacuării naționalităților suspectate ca fiind neloiale a avut loc mai târziu în război, în anii 1943 și 1944. Dat fiind faptul că germanii de pe Volga și tătarii crimeeni au fost naționalitățile cărora nu li s-a mai permis niciodată să se reîntoarcă pe pământurile natale după terminarea războiului, istoricii consideră că în acest caz este se poate vorbi de purificare etnică.

Tătarii din Crimeea reprezintă o excepție de la regula stabilită de Partidul Comunist, care hotărâse să fie deportate naționalitățile bănuite că ar fi fost pro-germane. Tătarii erau musulmani, iar Partidul Comunist îi suspecta că ei pun religia mai presus de interesul statului. Istoricii datează adesea persecuția și eliminarea tătarilor din Crimeea în perioada războiului civil, după înființarea statului sovietic. Istoricii afirmă că, din 1917 până în 1933, aproximativ jumătate din populația tătară din Crimeea a fost eliminată, fie prin deces, fie prin relocare.

Naționalitățile deportate au provenit, în general, din regiuni apropiate de linia frontului și au fost instalate în Kazahstan și Asia Centrală în timpul războiului. În 1956, la peste un deceniu după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, toate grupurile, în afară de germanii Volga și tătarii din Crimeea, au fost relocate în regiunile natale. Hrușciov îi va absolvi de orice vină legată de presupusele colaborări cu germanii sau lipsa de loialitate față de statul sovietic. Se crede că germanilor și tătarilor nu li s-a permis reîntoarcerea, deoarece regiunile din care fuseseră deportați era deja colonizată la sfârșitul războiului cu cetățeni din alte regiuni ale Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, Organizația Națională a Mișcării Naționale a Tătarilor din Crimeea, organizată în timpul perestroikăi, a primit în cele din urmă vestea de la guvernul sovietic că poporul lor ar putea reveni în Crimeea. De atunci, după destrămarea Uniunii Sovietice, aproximativ 250.000 de tătari s-au reîntors și s-au stabilit în Ucraina independentă.

Deportările grupurilor naționale pe ani

1941: Germanii de pe Volga 1943: Karaceaii 1943: Kalmîcii 1944: Balkarii 1944: Cecenii și ingușii 1944: Tătarii crimeeni 1944: Grecii 1944: Turcii meshetieni

Evacuarea industriei Rapiditatea înaintării inițiale germane a amenințat nu numai teritoriile și fabricile sovietice, civile și militare, ci și întreaga economie sovietică.Harrison, Mark. Soviet and East European Studies, Soviet Planning in Peace and War 1938-1945, Cambridge University Press, 1985, p.79 Chiar și cu planurile de urgență din anii 1930 și formarea a comitetelor de evacuare în 1941, precum și a Consiliului pentru Evacuare și a Comitetului Departamentului de Stat (GKO), cele mai multe evacuări au fost gestionate de organizațiile sovietice locale, care se ocupau de problemele industriale chiar înainte de iminentele atacuri germane.