Punga Colmar (; ) a fost o zonă din Alsacia centrală apărată de Armata a 19-a Wehrmacht din noiembrie 1944 până în februarie 1945 în fața atacurilor Grupului de Armată al 6-a SUA în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Punga a fost formată după ce americanii au eliberat sudul și nordul Alsaciei și Lorena alăturată, fără să reușească alungarea trupelor germane din centrul Alsaciei. În timpul Operațiunii Nordwind din decembrie 1944, Armata a 19-a germană a atacat spre nord din pugă pentru sprijinirea altor forțe atacând la sud din Saar spre nordul Alsaciei. La sfârșitul lui ianuarie și începutul lui februarie, Armata I franceză și Corpul XXI SUA au curățat întreaga regiune de forțele germane.
Cadru general
Formarea pungii În noiembrie 1944 a fost format un cap de pod pe malul vestic al Rinului cu o lungime de 65 km și o adâncime de 50 km, atunci când liniile de apărare germane din Munții Vosgi au cedat sub presiunea ofensivei Grupului de Armată al 6-lea SUA.Clarke and Smith, p. 486 Armata I Franceză comandată de generalul Jean de Lattre de Tassigny a atacat prin zona Belfort și a distrus IV Luftwaffe Korps în apropierea oarșului Burnhaupt din sudul Munților Vosgi. După o scurtă perioadă de timp, forțele franceze au ajuns pe aliniamentul Rinului, într-o regiune la nord de granița Elveției între Mulhouse și Basel. În același timp, Divizia a 2-a blindată franceză, acționând pe post de vârf de lance al Armatei a 7-a SUA, a înaintat în nordul Munților Vosgi, a forțat trecerea prin pasul Saverne și a eliberat Strasbourgul pe 23 noiembrie 1944. Ca urmare a celor două atacuri, frontul german din Alsacia sudică la vest de Rin s-a redus la o zonă semicirculară cu centrul în orașul Colmar, regiunea având să devină cunoscută ca „Punga Colmar”.
Atitudinea germanilor Alături de Normandia, Alsacia și Lorena au fost regiunile cele mai aprig apărate de germani. Înaintarea aliată prin Franța în vara anului 1944 a fost încetinită de problemele logistice și mai puțin de rezistența germană. Principalul motiv pentru rezistența hotărâtă a germanilor în Alsacia (pentru germani Elsaß) și Lorena (Lothringen) era faptul că aceste două regiuni erau considerate părți ale Reichului și trebuiau apărate ca orice altă regiune a Germaniei. Din acest motiv, Hitler a emis ordinele din 24 și 27 noiembrie 1944 prin care se cerea Armatei a 19-a a Wehrmachtului în frunte cu generalul Siegfried Rasp să apere cu orice preț regiunea din jurul orașului Colmar. Pe 26 noiembrie, germanii au format de Heeresgruppe Oberrhein (Grupul Armată Rinul superior) plasat sub comanda directă a lui Heinrich Himmler. Grupul de Armată avea sarcină apărării frontului dintre Bienwald și granița elvețiană.Clarke and Smith, p. 485 Printre obiectivele de maximă importanță pentru defensiva germană de la Colmar se numărau podurile peste Rin de la Breisach și Chalampé, care erau folosite pentru aprovizonarea trupelor.
Limitările aliaților Problemele de aprovizionare și luptele grele din toamna anului 1944 au scăzut capacitatea combatantă a forțelor aliate din nord-vestul Europei, iar Grupul de Armată a 6-a SUA nu a făcut excepție. Suportul logistic limitat a impus reduceri la folosirea muniției de artilerie și la efectivele care puteau efectiv lupta pe linia frontului. Previziunile eronate cu privire la necesarul de trupe de rezervă pentru înlocuirea infanteriștilor pe prima linie a frontului a redus capacitatea de luptă a infanteriei americane.
În cazul francezilor, sistemul de înlocuire a luptătorilor din prima linie era limitată de rețeaua de unități de instruire pe care Franța fusese capabilă să o recreeze după august 1944. Mai mult, capacitatea de înlocuire a soldaților a fost redusă de decizia comandanților de „albire” (blanchir) a forțelor franceze din Alsacia prin trimiterea soldaților senegalezi cu experiență de lupă și a altor trupe coloniale în sud și înlocuirea lor cu unităti ale FFI, neomogene din punct de vedere al pregătirii și experienței de luptă.Clark and Smith, pp. 355-357 Luptătorii FFI se dovediseră capabili de operațiuni defensive, dar ei au trebuit să parcurgă rapid un proces de pregătire pentru ca să devină eficienți în operațiunile ofensive, în mod special în cazul celor complexe precum operațiunile combinate interarme.
Astfel, la sfârșitul lunii noiembrie 1944, Armata I franceză avea pe front două tipuri de unități: cele coloniale experimentate și cele care primiseră masiv recruți din rândul FFI. Armata I franceză a avut o capacitate de luptă mai redusă decât alte armate terestre aliate din două motive: efectivele mai slab instruite și puțin experimentate și o lipsa unor structuri puternice de sprijin (artilerie, gerniu etc.). aceasta a permis germanilor din Punga Colmar să reziste atacurilor franceze din 15-22 decembrie 1944.Clarke and Smith, p. 533
Redesfășurarea forțelor aliate Pe 31 decembrie 1944, germanii au lansat Unternehmen Nordwind (Opearațiunea „Vântul Nordic”), printre ale cărei obiective se afla recucerirea orașului Strasbourg. Militarii germani ai Diviziei a 198-a de infanteriei și a Brigăzii 106 Panzer au atacat spre nord din Punga Colmar în perioada 7–13 ianuarie. În ciuda pierderilor suferite în timpul luptelor, francezii au reușit să reziste pe frontul de la sud de Strasbourg, zădărnicind astfel încercările germanilor de recucerire ale orașului. După eșecul Operațiunii Nordwind, Grupul de Armată al 6-lea a primit ordinul de distrugere a Pungii Colmar. Această acțiune se încadra în planul mai amplu al generalului Dwight D. Eisenhower de cucerire ale malurilor Rinului mai înainte de asaltul asupra teritoriului german. Dat fiind faptul că grosul trupelor care asediau Punga Colmar erau franceze, pentru această misiune a fost desemnată Armata I Franceză.Clarke and Smith, pp. 534-535
Divizia a 3-a de infanterie americană se mutase în Munții Vosgi la mijlocul lunii decembrie, înlocuind militarii epuizații ai Diviziei a 36-a de infanterie. Astfel, Divizia a 3-a era deja pe pozițiile care îi permiteau sprijinirea atacului împotriva pozițiilor germane. Generalul Jacob Devers, comandantul Grupului de Armată al 6-lea și-a dat seama că francezii au nevoie de sprijinul sporit al americanilor și a aranjat transferul în zonă a încă unei divizii a SUA. Pentru această misiune a fost transferată din zona Ardenilor Divizia a 29-a de infanterie.Clarke and Smith, p. 534 Nou sosiții au luat poziție pe flancul drept al Diviziei a 3-a SUA. Americanii își concentraseră forțele pentru atacul împotriva a două divizii germane: Divizia a 708-a Volksgrenadier și a 189-a de infanterie. Americanii au trimis în sprijinul infanteriei proprii și Divizia a 12-a blindată
Condițiile meteo și de teren
Iarna 1944-1945 a fost una neobișnuit de rece pentru nord-vestul Europiei. General de Lattre descria în memoriile sale condițiile meteo din Alsacia în acea iarnă ca fiind „siberiene”, cu temperaturi de -20 °C, vânturi puternice și cu solul acoperit de peste 1m de zăpadă.De Lattre, p. 338
Câmpia Alsaciei nu oferea atacanților nicio posibilitate de adăpostire, cu excepția unor pâlcuri rare de pădure. De asemenea, câmpia era bazinul de drenare a Rinului De Lattre, pp. 337-338 și prin urmare era brăzdată de numeroase cursuri de apă și canale de desecare, cu fundul acoperit cu aluviuni. Traversarea acestor râuri și canale era fosrte dificilă pentru diferitele tipuri de vehicule aliate. Alte obstacole în calea atacanților erau satele mici, cu clădiri cu etaj, cu ziduri solide din cărămidă, care ofereau germanilor posibilități extinse de apărare.Clarke and Smith, p. 538
Bătălia
Atacul inițial francez împotriva sudului Pungii Colmar Corpul I (I er Corps d'Armée) comandat de generalul Émile Béthouart a declanșat atacul pe 20 ianuarie 1945. Diviziile a 2-a și a 4-a marocane au avut ca obiectiv inițial cucerirea orașului Ensisheim. Divizia a 9-a colonială a desfășurat un atac secundar pe flancul drept al corpului, la nord de Mulhouse.Clarke and Smith, p. 539 Atacul infanteriei a fost susținut de Divizia I blindată franceză. Atacul declanșat de Corpul I în timpul unei furtuni de zăpadă a fost o surpriză tactică pentru Corpurile LXIII de armată germană (LXIII. Armeekorps) de sub comanda generalului Erich Abraham. Atacul francezilor și-a redus vigoarea în timpul nopții, după începrea contraatacurilor germane. Condițiile meteo și de teren potrivnice, la care s-a adăugat creșterea eficienței defensivei germane în adâncime, a împiedicat înaintarea francezilor și le-a limitat succesul acestora din urmă în mod sever.Clarke and Smith, p. 541 Totuși, atacul Corpului I a atras în zonă rezervele mobile germane – Brigada a 106-a Panzer, Batalionul al 654-lea artilerie antitanc și Divizia a 2-a vânători de munte. Succesele francezilor au fost realizate cu costuri foarte mari. Astfel, una dintre brigăzile blindate a pierdut 36 dintre cele 50 tancuri medii din dotare, blindate distruse de mine antitanc. Losses in other tank units were similar.
Spre deosebire de restul Câmpiei Alsaciei, zona în care a luptat Corpurile I franceze erau tivite de păduri și zone urbane, iar înaintarea a fost încetinită mult de aceste obstacole. Divizia a 4-a montană marocană a reușit să înainteze doar 3 km spre nord-est, în direcția orașului Cernay. Pe flancul drept al diviziei montane, Divizia a 2-a de infanterie marocană a avut rezultate mai bune – 6 km în direcția Wittelsheim.Gaujac, p. 94 De asemenea, pe flancul drept, începând din dreptul orașului Mulhouse, Divizia a 9-a colonială a înaintat 4–6 km prin suburbiile orașului Mulhouse și prin pădurile din nordul orașului. În timpul acestui atac, a fost cucerit orașul Richwiller. Regimentul al 6-lea de infanterie colonială a eliberat Wittenheim. Pe 24 ianuarie, un contraatac blindat al germanilor a fost respins lângă Richwiller. Germanii au pierdut 15 tancuri și un distrugător de tancuri. Per total, înaintarea francezilor a fost mai amplă în partea de vest (pe flancul drept), dar germanii au reușit să oprească atacul francezilor.
Atacul aliat din nord Corpurile ale II-lea franceze comandate de Joseph de Goislard de Monsabert (II e Corps d'Armée și-au lansat atacul pe 22–23 ianuarie. Vârful de lance al atacului au fost divizia a 3-a de infanterie SUA și Divizia I de infanterie franceză. La sud de frontul americanilor ataca Divizia a 28-a de infanterie SUA. Rezerva era formată din Divizia a 2-a blindată franceză.
Atacul spre Canalul Colmar și luptele pentru Jebsheim Divizia a 3-a de infanterie americană comandată de generalul John W. O'Daniel a atacat spre sud-est pe 22 ianuarie, având ca obiectiv traversarea râului Ill, ocolirea Colmarului spre nord și deschiderea drumului Diviziei a 5-a blindată franceză pentru atacarea podului de la Neuf-Brisach, folosit pentru aprovizionarea germanilor.
Regimentul al 7-lea de infanterie americană a atacat spre sud, alungând germanii din regiunea dintre râurile Fecht și Ill. În timpul luptelor, caporalul Jose F. Valdez s-a oferit voluntar să acopere retragerea camarazilor săi în timpul luptelor din preajma stației de cale ferată Rosenkranz. Caporalul a fost decoar post-mortem cu Medalia de Onoare. Regimentul al 30-lea de infanterie americană a înaintat spre sud-est, a traversat râul Ill la nord de podul din lemn de la ferma Maison Rouge și s-a înaintat spre sud în dimineața zilei de 23 ianuarie, cucerind podul de lemn Clarke and Smith, p. 542 (). Regimentul a continuat înaintarea spre sud în pădurea Riedwihr (Bois de Riedwihr), spre orașelel Riedwihr () și Holtzwihr ().