Dobridor este un sat în comuna Moțăței din județul Dolj, Oltenia, România. Acest cătun cu o populație de 1000–1100 de locuitori din sud-vestul României are o geografie relativ banală dar o istorie interesantă, în care faptele reale se combină cu legende și povești bizare ce se transmit din generație în generație și pe care unii autori localnici de monografii ale satului au încercat să le augmenteze cu detalii reale sau miraculoase greu verificabile.
Numele satului
Deși dobridorenii îi atribuie origini fabuloase (romane, hunice, gotice etc.) numele este slavon. Vine de la Dobraia Dolina (Добраиа Долина = „Vale Bună”, în chirilică), expresie folosită probabil de păstorii sârbi și sloveni care au întemeiat satul sau au poposit acolo în jurul anului 1000. Este un nume potrivit cu locul, care este o vale roditoare a unui râuleț ce curge printre două mici dealuri. Prin rotacizare și contaminare fonetică Dobrii Dol - foarte probabil de-a lungul secolelor XII-XIII - a devenit Dobrii-dor. Pe la 1500 însă locuitorii, care vorbeau românește, uitaseră numele slav și își numeau satul „Dobridoru lu’ Iepure”.
Geografia
Dobridorul este un sat mic de câmpie cu o suprafață de 2400 de hectare: „vatra satului” ocupă aproximativ 200 de hectare. Este așezat pe drumul care leagă comunele Moțăței și Plenița, la 34 km nord de Dunăre și de Calafat. Este străbătut de pârâul Cristalinul (sau Balasanul) care, din cauza mersului sinuos, este poreclit de localnicii olteni „Coțobâțul”. De-a lungul văii părâul dă naștere unor bălți (Balta Ticăi, Balta Fevroniei, Balta Grădinarului ș.a.) și mlaștini pline de papură, broaște și pești care vara se transformă într-un rai al gâștelor și rațelor sălbatice. Satul se află pe cele două maluri ale pârâului împărțind localnicii în „cei de neam” (foștii moșneni, boierii, neaoșii, moșierii, „oamenii-cu-stare” etc.) și „sărăntoci” (venetici, cei veniți în sat din altă parte, „străinii” etc.). Dobridorul se învecinează cu Risipiții („cei-cu-case-răsfirate”, la nord-vest, numit azi Unirea) și Moțățeii („cei-infatuați-și-puși-pe-harță”, la sud-est). Numele celor două comune din apropiere sunt porecle date de dobridoreni dijmașilor care munceau pământurile moșnenilor și boierilor din Dobridor.
O bizarerie a regiunii constituit-o multă vreme valul uriaș de pământ și șanțul adânc cu care satul era împrejmuit - după modelul castrelor romane („vallum et fossa”) și al așezărilor rurale bizantine - și care a fost folosit de localnici de-a lungul secolelor ca tranșee și zid de apărare. Dobridorenii numeau împrejmuirea „Tabia”, se mândreau cu impenetrabilitatea ei și îi păzeau porțile cu cetățeni plătiți de obște pe care îi numeau „pândari”. „Tabia” a fost distrusă odată cu colectivizarea satului de către comuniști în anii 1960-1970.
„Moșia Dobridorului” este o câmpie aluvionară care înconjoară satul circular pe o rază de aproximativ 4–5 km; este marcată și străjuită de „măguri” cu nume care de care mai uimitoare și fiecare cu legenda sa: Măgura Cerului (sau Cearângului) - spre miază-noapte; Măgura Lemnelor – spre răsărit; Măgura Lată – spre apus; Măgura Ovreiului – spre miază-zi; Măgura Săpată (sau Măgura Comorilor) - spre nord-vest; Măgura lui Ignat – spre nord; ș.a.
Legenda întemeierii
Dobridorenii cred că satul lor a fost întemeiat în vremuri imemoriale de doi frați oieri care se numeau Ion și Badea Lungu și care veneau dinspre miază-noapte la iernat în Câmpia Dunării. Numele de „Lungu” ar fi fost doar o poreclă dată din cauza taliei impresionante a celor doi ciobani. Dând de „valea cea bună de păscut” oierii nordici s-ar fi decis să pună capăt transhumanței și să se sedentarizeze de-a lungul celor două văi mănoase ale Cristalinului. Apoi, din motive mioritice, cei doi s-ar fi certat scindând târla și moșia în părți ostile separate de pârâu. Fiecare și-ar fi luat neveste din sate apropiate întemeind familii puternice și cu descendențe fabuloase. Ulterior neamurile s-ar fi reconciliat și descendenții de la al patrulea rang s-ar fi căsătorit între ei reconfigurând un clan unitar. Astfel încât din cei doi frați Ion și Badea Lungu ar fi descins apoi toate neamurile de moșneni din Dobridor: Lunguleștii, Măgurenii, Negrețeștii, Dinuleștii, Zamfireștii, Marineștii ș.a. Mai mult, încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea dobridorenii se considerau, cu convingere, a fi toți rude mai mult sau mai puțin apropiate.
Legenda se bazează pe o realitate certă, atestată documentar, care nu are însă deloc vechimea invocată de dobridoreni.
Istoria reală
Faptul respectiv s-a produs, în realitate, abia în secolul al XVIII-lea. Într-adevăr cei doi frați Lungulești au poposit în trashumanță pe malurile Cristalinului pe la 1620 și au cumpărat de la succesorii târzii ai boierilor Minea și Iepure două moșii aflate acolo. Nu se știe cum au intrat în posesia satului scindat acești succesori. Dar ei erau puternici, respectați și foarte apropiați de scaunele domnești. Erau vestiții Frați Buzești. Ei stăpâneau ocinile dobridorene pe bază de documente voievodale emise de Radu de la Afumați (1522-1523; 1525-1529), Vlad Înecatul (1530-1531), Radu Paisie Călugărul (1535-1545), și Pătrașcu Vodă (1554-1557) și întărite de Mihnea Turcitul la 9 mai 1581. Cele două moșii se mai numeau încă „Dobridoru’ lui Minea” și „Dobridoru’ lui Iepure”. Dar nu mai erau demult ale acestor boieri. Ceea ce dovedește, încă odată în plus, că satul avea deja o istorie îndelungată, mult mai veche decât legenda.
Cercetările arheologice au dovedit într-adevăr că pământul de la Dobridor era locuit încă din Antichitatea târzie. Cea mai certă dovadă o constituie Tezaurul de la Dobridor alcătuit din monede romane emise de împărații Antoninus Pius (138-161), Commodus (175-192), Caracalla (211-217), Gordianus (158-238) ș.a. . Tezaurul a fost descoperit întâmplător în 1932 de țăranul dobridorean Fănică Abagiu pe Dealul Coțobâțului și studiat apoi de arheologul Constantin Nicolaescu-Plopșor. Comori similare s-au găsit și în satele apropiate – Moțăței, Hunia, Desa, Cetatea, Ciuperceni, Bârca, Vârtop ș.a. - ceea ce evidențiază că retragerea aureliană a romanilor din Dacia în 271 a fost dramatică. Este foarte plauzibil ca romanii care se retrăgeau să fi dorit să plece cu aceste mici tezaure și agoniseli ale celor care nu mai voiau să se întoarcă la Roma. Pentru a-și proteja micile avuții, romanii rămași și amestecați cu băștinașii traco-daci le ascundeau la marginea castrelor și a așezărilor fortificate. Așa s-a întâmplat, foarte probabil, și la Dobridor. C. Nicolaescu-Plopșor a găsit urme de locuințe daco-romane la Moțăței la Măgura Zarafului de pe Valea Coțobâțului care se află la numai 0,5 km de vatra satului Dobridor.
Este posibil ca așezarea de la Dobridor să fie însă chiar mai veche decât sălășuirea romano-dacică. Aproximativ în același spațiu geografic săpături întâmplătoare au scos la iveală monezi care provin din secolul V î.Chr.: o decadrahmă siracuzană de 44 de grame care ar putea proveni de la o locuință geto-dacă aflată în partea nordică a Tabiei, alte monezi din aceeași veac escavate fortuit chiar spre centrul satului.
Nu se știe mai nimic despre felul în care așezarea a reușit să dăinuie de-a lungul năvălirilor barbare. Pare probabil ca goții, gepizii și hunii să fi trecut și prin Dobridor din moment ce există dovezi materiale că au trecut prin localități foarte apropiate precum Hunia, Cetate, Castrele Traiane, Plenița și Maglavit. Dar nu au lăsat urme. E greu, de asemenea de identificat cu claritate influențe cumane și pecenege.
Dovezile scrise apar abia în 1587 odată cu actul emis de Mihnea Voievod pentru Frații Buzești. Rolul important jucat de aceștia în timpul războaielor urmașului lui Mihnea la tronul Țării Românești, Mihai Viteazu, s-a răsfrânt asupra Dobridorului. Înfrângerea și moartea marelui voievod a atras nenorociri și Fraților Buzești ale căror moșii au început să fie jinduite de noii domni. În 1620 Preda Buzescu a fost nevoit să vândă moșia Dobridorului. Nu se știe clar cui a vândut-o. Se pare că a intrat pe mâna unui turc bogat care a ajuns ban al Craiovei, un anume Geanoglu. Dar fiica lui Geanoglu s-a căsătorit cu boierul craiovean Obedeanu aducând ca zestre moșia Dobridorului. E posibil ca frații Ion și Badea Lungu să fi dobândit moșia nu de la Geanoglu, ci de la Obedeanu, căci numele turcului valahizat nu a lăsat dobridorenilor nici o amintire. Nu este însă exclus ca frații Lungu să o fi cumpărat chiar de la Preda Buzescu.
Cutumele
Istoria ulterioară a satului este lipsită de evenimente dramatice, spectaculoase. Dar tocmai această petrecere ternă, liniștită și prosperă a vieții pe Valea Bună de-a lungul anilor a cristalizat impresia pregnantă a locuitorilor și a trecătorilor că Dobridorul este un spațiu edenic anistoric, etern chiar. Dobridorenii își cultivau pașnic pamântul, extrem de roditor, singuri sau ajutați de dijmași. S-a constituit o comunitate semi-închisă autarhică și mândră de țărani care nutreau credința că sunt de stirpe înaltă și că nu trebuie să se „amestece” cu locuitorii din satele învecinate pe care îi tratau „de sus”, cu superioară îngăduință sau chiar cu dispreț. Este semnificativ faptul că dobridorenii au refuzat programatic să participe la mișcări sociale. (În 1907 au folosit Tabia pentru a apăra liniștea cătunului de „moțățăienii” și „risipicenii” răsculați care amenințau să dea foc conacelor din Dobridor.)
O etică sui-generis alcătuită din cutume severe și controlată prin teama de „gura satului” întreținea relații interumane de o moralitate excepțională. Țăranii din satele învecinate recunoșteau acestă moralitate aparte și vorbeau cu admirație despre „cinstea dobridorenilor”. Valoarea fundamentală era, întradevăr, „cinstea” – noțiune care desemna sintetic aproape toate normele unei conduite ireproșabile în orice situație de viață. Vreme de peste două veacuri la Dobridor nu s-a furat deloc și nu s-au produs decât, accidental, vreo două-trei crime. Adulterul, pierderea fecioriei înainte de căsătorie și profanarea mormintelor erau pedepsite cumplit: vinovații erau alungați definitiv din comunitate. În afară de „rușinea de a a ajunge în gura satului” acționa „spaima de a ajunge de râsul lumii”. Ironiile, bășcălia, batjocura și satira veninoasă adresată celor care încălcau vreo cutumă domestică erau chiar mai eficiente decât moralitatea pioasă. Astfel încât erau preferabile „bunul simț”, respectul, onestitatea și mândria de a fi considerat „om-de-cuvânt” și „om-ca-lumea”. Ele păreau a fundamenta - pentru orice moșnean care își educa și își creștea copiii strict pe baza lor - o condiție paradisiacă inextricabilă și certă. Această iluzie seculară s-a spulberat brusc în anii 1950-1960 când regimul comunist a decis colectivizarea satului. Sătenii s-au opus cu îndârjire dar represiunea a fost extrem de violentă și totală. Mulți dobridoreni au pierit în închisorile comuniste, alții s-au sinucis, alții au părăsit satul. Ulterior s-au destrămat toate cutumele și morala proverbială a dobridorenilor a dispărut. După decembrie 1989 s-a încercat cu timiditate reînnodarea tradițiilor culturale cu mijloace noi.
„Marile familii”
Unul dintre monografii Dobridorului, incitat de opinia unanimă a sătenilor că se trag toți din „vița nobilă” a Fraților Lungulești, a verificat improbabila ipoteză.