Relieful glaciar — sunt formele de pe suprafața pământului, făcute de ghețari. Când se mișcă, ghețarul lucrează ca un buldozer uriaș: sapă văi, rupe roci, cară bucăți de piatră pe distanțe enorme și le adună în dealuri și movile. Când gheața se topește, rămân lacuri, coline de morene, șanțuri și bolovani rătăciți. Exemple clasice — fiordurile din Norvegia, lacurile din Karelia și văile în formă de U din Alpi.

Relieful glaciar – montan și de calotă Ghețarii, ca factor modelator al suprafeței terestre, își imprimă și astăzi, ca și în trecutul geologic, amprenta în trăsăturile și formele reliefului din regiunile reci ale Globului.

Ghețarii situați în zonele marilor latitudini, ajungând până la nivelul bazinelor oceanice și marine, constituie în ansamblul lor ghețarii de calotă sau continentali. Masele de gheață cantonate pe vârfurile munților înalți formează ghețarii montani. Cele două calote de gheață polare, ale Groenlandei și Antarticii, însumează 97% din volumul gheții de pe Glob. Rezultă că numai 3% din această masă revine ghețarilor montani.

Relieful glaciațiunii montane

Specificul și dinamica ghețarilor montani Ghețarii montani apar în general pe suprafețe restrânse, ajungând până în regiunile ecuatoriale, unde stau instalați pe cele mai semețe vârfuri; sunt izolați în părțile superioare ale diferitelor masive muntoase și ocupă cuvetele suspendate, obârșiile unor bazine hidrografice ori platouri înalte și vălurite. Acolo unde temperatura medie anuală este sub 0 ºC, există posibilitatea formării ghețarilor; aceasta este limita zăpezilor persistente.

Limita zăpezilor persistente prezintă variații de la ecuator spre poli. În regiunile ecuatoriale această limita se află la cca 5.000 m, iar în zonele temperate ea coboară la 3.000 m. Dar limita atinge valorile altimetrice cele mai înalte nu în zona ecuatorială, ci în regiunile subtropicale, deoarece aici predomina mișcările descendente ale aerului, care se află departe de starea de saturație cu vapori de apă. La oscilarea limitei contribuie și alți factori, ca de exemplu gradul de izolare către interiorul continentului. Astfel în partea de est a Tibetului și în Anzii Americii de Sud limita zăpezilor persistente se ridica la 6.300-6.500 m.

Cât privește expunerea versanților în raport cu curenții de aer umed, acest fapt apare bine ilustrat în Himalaya. Versantul lor sudic, condensând umiditatea musonului oceanic de vară, prezintă limita zăpezii persistente la înălțimea de cca 4.900 m, în timp ce pe versantul nordic, orientat către zona pustiurilor interioare ale Asiei, limita se află la aprox. 5.600 m. Mișcarea și extinderea ghețarilor montani se află în strânsă dependență cu raporturile care se stabilesc, datorită condițiilor climatice, între procesul de acumulare și deci de creștere a masei de gheață și cel de topire sau ablație, care determină echilibrul glaciar.

În funcție de modul în care se realizează sau nu acest echilibru, un ghețar crește sau descrește în dimensiuni, înaintează sau se retrage. Din acest punct de vedere un ghețar se poate diviza în două mari sectoare, unul de acumulare, situat în partea dinspre amonte și altul de ablație, care se află spre aval. Limita inferioară a sectorului de acumulare coincide cu limita zăpezilor persistente, fiind oarecum stabilă, în timp ce limita superioară a sectorului de ablație poate oscila mai sus sau mai jos, în funcție de condițiile locale.

Există trei cauze principale care condiționează topirea ghețarilor montani: radiațiile solare directe, căldura cauzată prin convecția aerului și șiroirea pe masa de gheață. Orice ghețar montan, se află în condițiile unui schimb continuu de materie: reducerea lui datorită topirii, pe de o parte și înmagazinarea de noi cantități de precipitații solide, pe de altă parte. Sub acest aspect, la nivelul limitei zăpezilor persistente se tinde la un echilibru mobil între acumulare și topire.

Deasupra limitei zăpezilor persistente, volumul acumulării crește, datorită măririi cantității de precipitații solide și a temperaturilor coborâte; crescând volumul, ghețarul se deplasează pe pantă. În acest fel, o parte din masa gheții pătrunde sub limita zăpezilor persistente, având forma unei limbi. Aici topirea precumpănește față de acumulare. Capătul dinainte al limbii ghețarului se termină mai mult sau mai puțin abrupt, sub forma unei frunți.

Alături de acțiunea de transport și acumulare, comune și ghețarilor de calotă, eroziunea (exarație) reprezintă un proces deosebit de important pentru modelarea reliefului de către ghețarii din regiunile de munte. Intensitatea eroziunii crește o dată cu grosimea masei de gheață și cu micșorarea pantelor. Procesul de eroziune glaciară este intensificat de contribuția materialelor morenice (blocuri uriașe, bolovani, pietrișuri de diferite dimensiuni), care se află incorporate pe marginile și la fundul ghețarului. Prin intermediul acestora, ghețarul scrijelează pereții și patul văii. Această eroziune brută este dublată de un proces de șlefuire, determinat de gheață curată sau amestecată cu particule fine de rocă, având o granulometrie asemănătoare nisipului și care constituie „făina de ghețar”.

Ghețarul desfășoară o puternice eroziune laterala, cât și o eroziune în sens longitudinal. Roca versanților, afectată de îngheț, prezintă fisuri mari, care înlesnesc ghețarului să smulgă mai ușor blocuri de rocă; eroziunea laterală lărgește mult profilul transversal al văilor glaciare.

Eroziunea în profil longitudinal, se deosebește de aceea a apelor curgătoare prin faptul că gheață acționează mai slab acolo unde panta este mai mare. Când panta este mai mică, sau când ghețarul întâlnește contrapante și praguri, forța lui de eroziune devine maximă. Masa de gheață, ajungând deasupra pragului se fisurează și se fragmentează în blocuri, care se vor suda între ele mai jos pe pantă și, apăsând puternic, intensifică eroziunea. În acest fel, pragurile din cadrul văilor glaciare sunt mai puțin supuse eroziunii. Acest mod de a eroda, al ghețarului, în excavațiile din fața contrapantelor se numește subsăpare și creează profile longitudinale în trepte, compuse din praguri și bazinete sau excavații de subsăpare.

Eroziunea glaciară are o intensitate diferențiata în funcție de sectoarele sau părțile componente ale ghețarului. Eroziunea cea mai puternică se manifestă în cadrul văilor, unde masele de gheață curg, presează, smulg și târăsc cantități mari de rocă. În perimetrul circurilor, eroziunea este mai redusă, ea exercitându-se nu atât prin deplasarea gheții, cât mai ales datorită imensei presiuni cauzata de grosimea foarte mare.

Tipuri de ghețari montani După aspectul exterior se deosebesc mai multe tipuri de ghețari montani: ghețarul alpin sau de vale, ghețarul pirinean ghețarul de platou ghețarul himalaian ghețarul de tip Kilimandjaro ghețarul de tip norvegian ghețarul de tip alaskian

Ghețarul alpin sau de vale Ghețarul alpin sau de vale este bine reprezentat pe vârfurile înalte ale Alpilor. Se compune din: bazin de alimentare cu zăpada, circul cu gheață și o limba bine dezvoltată, care coboară mult sub limita zăpezilor. Zona de alimentare este acoperită de o zăpada mai densă, grăunțoasă, numită firn sau névé. Zona névé-ului este permanentă începând în medie de la altitudinea de 3.000 m în sus. Ea alunecă încet alimentând în permanență circul, ce cantonează o mare cantitate de gheață. Din circ, gheață este evacuată continuu prin limbă, care alunecă în cadrul unei văi până la linia de topire. Datorită dezvoltării mari a limbii, ghețarul se mai numește și ghețar de vale. Uneori limbile prezintă ramificații, ajungând să ia aspect de rețea. De asemenea ele se pot uni prin confluențe. O caracteristică în plus a acestui ghețar este prezența multor morene de fund. Unul din cei mai mari ghețari de vale este Fedcenko din Pamir, lung de 77 km; în Alpi, ghețarul Aletsch are 24 km.

Ghețarul pirinean Ghețarul pirinean are ca specific prezența masei de gheață numai în interiorul circului. Este mic și lipsit de limbă. Restrângerea ghețarului este determinată de condițiile climatice, relativ secetoase, și de limita zăpezilor persistente mai ridicată; ablația împiedică formarea limbilor de gheață. Ghețarul fiind cantonat doar în cadrul circului a primit denumirea de ghețar suspendat sau de circ. Are multe morene de suprafață și interioare, dar nu prezintă morene de fund. Este tipul de ghețar specific munților Pirinei. Pentru munții din România, el a fost specific fazei glaciare Würm, când majoritatea ghețarilor și-au retras limbile, rămânând numai în circuri.

Ghețarul de platou Ghețarul de platou se întâlnește foarte rar, având forma unei mici calote de gheață. Se instalează în zonele cu largi excavații ale platourilor foarte înalte, slab alimentate cu zăpezi. Un astfel de ghețar se întâlnește în Alpii Dauphinezi, iar în pleistocen, se pare că a existat și pe suprafețele de nivelare înalte din Munții Retezat.

Ghețarul himalaian Ghețarul himalaian nu are un circ propriu-zis; reprezintă un caz particular al ghețarului alpin, fiind însă mai complex și de proporții. Este caracteristic pentru Munții Himalaya, unde zona zăpezilor persistente este extrem de extinsă, de la 4.700 m la peste 8.000 m. Ghețarii își dezvoltă limbi foarte lungi, care depășesc de multe ori 50 km, având aspectul unor fluvii de gheață, cu frecvente confluențe. Prin înșeuări și transfluență, gheața, foarte groasă, trece peste cumpene, unindu-se cu ghețarii vecini. Vara, în zona de intensă ablație se formează lacuri și torenți care timp de 1-2 luni sapă albii și terase în ghețar. În Himalaia se disting două mari zone de glaciație, una către est, în perimetrul Vf. Chomolugna (Everest), iar cealaltă către vest spre munții Kara-Korum. Dintre ghețari menționăm: Rakhiot, Bazhin, Sikkim, Siachen-lung de 72 km, Rongbuk.

Ghețarul de tip Kilimandjaro Ghețarul de tip Kilimandjaro, specific munților cu același nume, se află instalat în cratere vulcanice. Trece și peste marginile craterului, coborând sub formă de limbi dispuse radial pe pantele conului. Privit de la înălțime el se înfățișează ca o stea uriașă. Astfel sunt ghețarii Shira, Mawenzi și Kibo din Munții Kilimandjaro și Lewis, Diamond, Gregory, Darwin, Joseph, César în Kenia.

Ghețarul de tip norvegian Ghețarul de tip norvegian este specific zonei de munți vechi ai Norvegiei, ridicați și faliați la începutul cuaternarului și care au rămas sub forma unei platforme înălțată, cu abrupți de mai multe sute de metri. În aceste regiuni se află instalați ghețarii cu aspect de platoșă, din care pornesc periferic limbi de gheață cu dimensiuni în general reduse. Aceste platoșe de gheață sunt denumite icefjeld, iar limbile icestrom. În zona limbilor de gheață apar și morene.

Ghețarul de tip alaskian Ghețarul de tip alaskian este specific regiunilor muntoase înalte din Alaska, care depășesc uneori altitudinea de 5.000 m. Ghețarii alunecă pe văi și ajungând la poalele munților confluează, formând veritabile piemontări de gheață. Sunt numiți și ghețari de piemont. Pe suprafața gheții se depune un strat de praf rezultat din dezagregarea rocilor. Uneori apar chiar soluri, pe care se poate instala o vegetație arborescentă. Periodic, areale ale pădurilor sunt îngropate sub valuri de gheață provenite prin alunecare din sectoarele înalte. Părțile care ajung la ocean se desprind din cauza mareelor, formând ghețarii plutitori, denumiți aisberguri. Ei nu formează în părțile inferioare morene propriu-zise, ci acumulări aluvionare, dispuse în pânze groase, ce înlesnesc procesele de solidificare. În Alaska se întâlnesc ghețarii Malaspina, Bering și Alsek iar în Chile, San Rafael.

Relieful creat de ghețarii montani Relieful generat de ghețarii montani, cuprinde forme de eroziune și de acumulare. Specific este faptul că aceste forme se dispun într-o anumita etajare.

Forme de eroziune

Circul glaciar