Nina Simone (n. Eunice Kathleen Waymon; ) a fost o cantautoare, pianistă și activistă pentru drepturile civile din Statele Unite. Supranumită „Marea Preoteasă a muzicii soul”, Simone a fuzionat în discografia sa elemente din diverse stiluri muzicale, printre care folk, gospel, blues, jazz, R&B și pop. Modul ei de a cânta la pian a fost puternic influențat de muzica barocă și clasică, în special de Johann Sebastian Bach,. și a însoțit un stil de cântat expresiv, cu vocea sa de contralto.. Revista Rolling Stone a inclus-o pe Simone printre cei mai mari cântăreți ai tuturor timpurilor, în diverse liste.
A șasea dintre cei opt copii ai unei familii respectate din Carolina de Nord, Simone a visat inițial să devină pianistă de concert. Cu ajutorul unui fond local înființat în orașul ei natal, s-a înscris la Liceul de fete Allen, apoi a petrecut o vară la Școala de Muzică Juilliard din New York, pregătindu-se să candideze pentru o bursă de studii la Institutul de Muzică Curtis din Philadelphia. Nu a reușit să fie admisă la Curtis,Liz Garbus, 2015 documentary film, What Happened, Miss Simone? fapt pe care l-a atribuit rasismului. A rămas activă din punct de vedere muzical până la moartea sa, în 2003, la două zile după ce institutul i-a acordat o diplomă onorifică.
La începutul carierei sale, pentru a-și câștiga existența, a cântat la pian într-un club de noapte din Atlantic City. Și-a schimbat numele în „Nina Simone” pentru a se ascunde de membrii familiei, alegând să cânte „muzica diavolului” sau așa-numitul „cocktail piano”. În clubul de noapte i s-a spus că va trebui să cânte acompaniindu-se singură la pian, ceea ce i-a lansat cariera de cântăreață de jazz. După ce a debutat cu piesa „Little Girl Blue” în 1958, a înregistrat peste 40 de albume până în 1974. A lansat primul și cel mai mare hit al său în Statele Unite în 1959, cu piesa „I Loves You, Porgy”, care a ajuns în top 20 al clasamentului Billboard Hot 100.
Simone a devenit cunoscută pentru activitatea sa în cadrul mișcării pentru drepturile civile în anii 1950 și 1960, iar mai târziu a părăsit Statele Unite și s-a stabilit în Franța, în urma asasinării lui Martin Luther King Jr. A trăit și a susținut concerte în Europa, Africa și Caraibe pe parcursul anilor 1970, 1980 și 1990. În 1991, Simone și-a publicat autobiografia, I Put a Spell on You, titlul fiind preluat de la celebrul său album din 1965.
Tinerețea
Simone s-a născut Eunice Kathleen Waymon pe 21 februarie 1933, într-o casă din scânduri, cu trei camere, din Tryon, Carolina de Nord, fiind a șasea dintre cei opt copii ai unei familii respectate. Tatăl ei, John Divine Waymon, lucra ca frizer și la o curățătorie chimică, dar și ca artist de divertisment. Mama ei, Mary Kate Irvin, era predicatoare metodistă. Simone a început să cânte la pian la vârsta de trei-patru ani. Primul cântec pe care l-a învățat a fost „God Be With You, Till We Meet Again”. Dând dovadă de talent, a susținut un recital la biserica locală. A debutat în concert, cu un program de muzică clasică, la vârsta de 12 ani. Simone a povestit ulterior că, în timpul acestuia, părinții ei, care ocupaseră locuri în primul rând, au fost obligați să se mute în spatele sălii pentru a face loc persoanelor de rasă albă. Ea a spus că a refuzat să cânte până când părinții ei nu au fost mutați din nou în față, și că acest incident a contribuit la implicarea ei ulterioară în mișcarea pentru drepturile civile. Profesorul de muzică al lui Simone a ajutat la înființarea unui fond special pentru a-i finanța studiile.. Ulterior, a fost creat și un fond local, pentru a-i susține continuarea studiilor. Cu ajutorul acestei burse, a reușit să frecventeze Liceul de fete Allen din Asheville, Carolina de Nord, unde a absolvit ca șefă de promoție.
După absolvire, Simone și-a petrecut vara anului 1950 la Juilliard School, ca elevă a lui Carl Friedberg, pregătindu-se pentru o audiție la Institutul de Muzică Curtis din Philadelphia. Cererea ei de admitere a fost respinsă. Doar trei dintre cei 72 de candidați au fost acceptați în acel an, dar, întrucât familia ei se mutase la Philadelphia în speranța că va fi admisă la Curtis, lovitura suferită a fost deosebit de dureroasă. Ea a afirmat fără ocolișuri că cererea fusese respinsă din cauza prejudecăților rasiale, o acuzație pe care personalul de la Curtis a negat-o, având în vedere că pianiștii afro-americani Blanche Burton-Lyles și George Walker studiaseră amândoi la Curtis.
Descurajată, a urmat lecții private de pian cu Vladimir Sokoloff, profesor la Institutul Curtis, dar nu a mai putut depune o nouă cerere de admitere. La acea vreme, Institutul Curtis nu accepta studenți cu vârsta peste 21 de ani. S-a angajat ca asistentă a unui fotograf, a găsit de lucru ca acompaniatoare la studioul vocal al Arlenei Smith, și a predat pianul la domiciliul ei din Philadelphia.
Cariera Pentru a-și finanța lecțiile private, Simone a cântat la Midtown Bar & Grill de pe Pacific Avenue din Atlantic City, New Jersey, al cărui proprietar a insistat ca ea să cânte și voce și la pian, ceea ce i-a crescut veniturile la 90 de dolari pe săptămână. În 1954, și-a adoptat numele de scenă „Nina Simone”. „Nina”, derivat din „niña”, era o poreclă pe care i-o dăduse iubitul său Chico, iar „Simone” a fost preluat de la actrița franceză Simone Signoret, pe care o văzuse în filmul din 1952, Casque d’Or. Știind că mama ei nu ar fi fost de acord ca ea să cânte „muzica diavolului”, a folosit noul său nume de scenă pentru a rămâne neidentificată. Amestecul de jazz, blues și muzică clasică pe care Simone îl prezenta în spectacolele sale de la bar i-a adus un grup mic, dar fidel, de fani.
În 1958, s-a împrietenit și măritat cu Don Ross, un beatnik care lucra la diferite târguri, dar a regretat rapid căsătoria. După ce l-a părăsit pe Ross, Simone s-a mutat la New York. În timp ce cânta în cluburi mici, și-a înregistrat albumul de debut, Little Girl Blue, care a fost lansat în februarie 1959 prin Bethlehem Records. Acesta includea piesa lui George Gershwin „I Loves You, Porgy” (din Porgy and Bess), pe care o învățase dintr-un album al lui Billie Holiday, și pe care a interpretat-o ca un favor pentru un prieten. Ulterior, piesa a fost lansată ca single și a devenit singurul ei cântec intrat în top 20 Billboard din Statele Unite. Deoarece își vânduse drepturile definitive pentru 3.000 de dolari (echivalentul a 31.100 de dolari în 2025), Simone a pierdut peste 1 milion de dolari din drepturi de autor (în special pentru relansarea din anii 1980 a versiunii sale a standardului de jazz „My Baby Just Cares for Me”), și nu a beneficiat niciodată financiar de pe urma vânzărilor albumului..
După succesul Little Girl Blue, Simone a semnat un contract cu producătorul Hecky Krasnow de la Colpix Records, și a înregistrat o multitudine de albume de studio și live. Colpix i-a cedat tot controlul creativ, inclusiv alegerea pieselor care urmau să fie înregistrate, în schimbul semnării contractului cu ei. După lansarea albumului său live, Nina Simone at Town Hall, Simone a devenit una dintre artistele preferate din Greenwich Village. În acea perioadă, ea interpreta muzică pop doar pentru a câștiga bani cu care să-și continue studiile de muzică clasică, și era indiferentă față de ideea de a avea un contract de înregistrare. Și-a păstrat această atitudine față de industria discografică pe parcursul majorității carierei sale. Perioada mișcării pentru drepturi civile
În 1964, Simone a schimbat distribuitorul de discuri, trecând de la Colpix, o companie americană, la Philips Records din Țările de Jos, ceea ce a presupus o schimbare în conținutul înregistrărilor sale. Ea incluse întotdeauna în repertoriu piese care se inspirau din moștenirea sa afro-americană, precum „Brown Baby” de Oscar Brown și „Zungo” de Michael Olatunji, de pe albumul său Nina at the Village Gate din 1962. În debutul său pentru Philips, Nina Simone in Concert (1964), a abordat pentru prima dată inegalitatea rasială din Statele Unite, în piesa „Mississippi Goddam”..
Acesta a fost răspunsul ei la asasinarea lui Medgar Evers din 12 iunie 1963, și la atentatul cu bombă din 15 septembrie 1963 asupra Bisericii Baptiste din Birmingham, Alabama, în urma căruia au murit patru fete de culoare, iar a cincea a rămas parțial oarbă. Ea a spus că piesa era „ca și cum le-ai arunca zece gloanțe înapoi”, devenind una dintre numeroasele piese de protest scrise de Simone. Piesa a fost lansată ca single și a fost boicotată în unele state din sud. Exemplarele promoționale au fost distruse de un post de radio din Carolina și returnate companiei Philips.
Ulterior, ea și-a amintit cum „Mississippi Goddam” a fost „prima ei melodie despre drepturile civile” și că melodia i-a venit „într-un val de furie, ură și determinare”. Melodia a contestat convingerea că relațiile interrasiale s-ar putea îmbunătăți treptat, și a cerut schimbări imediate: „eu și poporul meu suntem pe cale să ne primim drepturile”. „Old Jim Crow”, de pe același album, aborda legile Jim Crow.
Simone a susținut spectacole și a luat cuvântul la mitinguri pentru drepturile civile, cum ar fi marșurile de la Selma la Montgomery. La fel ca Malcolm X, vecinul ei din Mount Vernon, New York, ea susținea naționalismul negru și pleda pentru o revoluție violentă, în locul abordării non-violente a lui Martin Luther King Jr.. Ea spera că afro-americanii ar putea recurge la lupta armată pentru a forma un stat separat, deși a scris în autobiografia sa că ea și familia ei considerau toate rasele egale.
În 1967, Simone s-a mutat de la Philips la RCA Victor. A interpretat piesa „Backlash Blues”, compusă de prietenul ei, Langston Hughes, lider al Renașterii din Harlem, pe primul ei album la RCA Victor, Nina Simone Sings the Blues (1967). Pe albumul Silk & Soul (1967), a înregistrat piesele lui Billy Taylor „I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free” și „Turning Point”.
Albumul ei din 1968, 'Nuff Said!, conținea înregistrări live de la Westbury Music Fair din 7 aprilie 1968, la trei zile după asasinarea lui Martin Luther King Jr. Ea i-a dedicat acest concert și a cântat „Why? (The King of Love Is Dead)”, o piesă compusă de basistul ei, Gene Taylor. În 1969, a cântat la Festivalul Cultural din Harlem, în Mount Morris Park.
Reflectând asupra acestei întregi perioade, Simone a scris în autobiografia sa: „Mă simțeam mai vie atunci decât mă simt acum, pentru că eram solicitată și puteam cânta ceva care să-mi ajute poporul.”
Activism Influențe Conștientizarea lui Simone cu privire la discursul rasial și social a fost stimulată de prietenia sa cu dramaturga Lorraine Hansberry. Simone a declarat că, în timpul conversațiilor sale cu Hansberry, „nu vorbeam niciodată despre bărbați sau haine. Vorbeam mereu despre Marx, Lenin și revoluție – adevărate discuții între fete”. Influența lui Hansberry a pus bazele comentariilor sociale provocatoare care au devenit o caracteristică a repertoriului lui Simone. Unul dintre imnurile de activism mai pline de speranță ale Ninei, „To Be Young, Gifted and Black”, a fost scris împreună cu colaboratorul ei, Weldon Irvine, în anii care au urmat după moartea dramaturgei, preluând titlul uneia dintre piesele nepublicate ale lui Hansberry. Cercurile sociale ale lui Simone includeau activiști afro-americani de seamă, precum James Baldwin, Stokely Carmichael și Langston Hughes: versurile cântecului ei „Backlash Blues” au fost scrise de Hughes.
Frumusețe și stimă de sine