Robia a fost o parte componentă a sistemului social al țărilor române, de la începuturile lor și până la mijlocul secolului al XIX-lea. Astfel aceasta a existat în Transilvania, Moldova și Țara Românească, până la desființarea sa în 1786 în teritoriile Imperiului Austriac de către Iosif al II-lea, 1855 în Moldova, și 1856 în Țara Românească de către Barbu Știrbei.La 20 februarie 1856 domnitorul Barbu Știrbei a promulgat „Legiuirea pentru emancipația tuturor țiganilor din Principatul Românesc” pe baza unui text întocmit de Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu. Această lege elibera din sclavie și ultima categorie de robi, aceia care aparțineau boierilor particulari. Robia este un statut de servitudine, având aspecte comune, dar și diferențe, cu șerbia (iobăgia) și cu sclavia.Michel Balard, La Roumanie génoise (în franceză), 2 volume, Roma și Genova, 1978 ; Yuval Rotman, Les esclaves et l'esclavage de la Méditerranée antique à la Méditerranée médiévale, - siècles (în franceză), ed. „Les Belles Lettres”, Paris 2004, 403 pp. și Charles Verlinden, L'esclavage dans l'Europe médiévale(în franceză) vol. 2 : Italie - Colonies italiennes du Levant - Levant latin - Empire byzantin, Gent, Belgia 1977.

În organizarea socială a țărilor române, robii formau o categorie aparte, se aflau pe treapta cea mai de jos și nu aveau personalitate juridică, statutul respectiv fiind cu precădere, atribuit persoanelor de etnie romă. Originile înrobirii romilor sunt obscure. În Moldova au existat și robi tătari, capturați în timpul bătăliilor pierdute de ei, și care nu fuseseră răscumpărați de hanii lor. Alte ipoteze invocă motive de natură economică. thumb|right|200px|Act prin care voievodul Vasile Lupu întărește posesiunea unui număr de țigani lăsați moștenire de Maria, fiica lui Ionașco Stroici.

Statutul robiei

Statutul robieiNeagu Djuvara : „Între Orient și Occident, țările române la începutul epocii moderne“, Humanitas, 1995, una dintre sursele acestui capitol, împreună cu Iorga, Giurescu și Constantiniu este obiect de dezbatere: din asimilarea robiei cu sclavia, s-ar putea atribui Principatelor Române statutul „state sclavagiste” aidoma puterilor care răpeau oameni din locurile lor de baștină pentru a îi transporta și a-i vinde departe pentru a fi folosiți masiv în economia locurilor de implantare; din asimilarea robiei cu șerbia, se poate deduce că marea majoritate a țărănimii din trecut era „înrobită” (interpretarea istoriografiei comuniste). Sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație, nu dispun de niciun drept asupra propriei persoane, pot aparține oricărui om liber și nu se pot răscumpăra ei înșiși. Ei trebuie să îndeplinească toate ordinele stăpânului de la naștere sau capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la moarte sau eliberare (trecererea de la sclavie la libertate). Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni, iar filozofic sclavii erau considerați ca o specie aparte și inferioară.

Punctele comune între robie și sclavie sunt următoarele: Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire, precum si dreptul de a fi despăgubit dacă era lipsit de bunul lui (Codul penal al anului 1818 din Țara Românească preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”); Mărturia lor nu avea valoare juridică și puteau fi pedepsiți fără judecată.

Diferențele dintre robie și sclavie sunt următoarele: a poseda robi era privilegiul unor instituții (robi domnești, robi mănăstirești), sau a unor persoane din aristocrație (robi boierești) dar nu a oricărui particular, chiar înstărit; cu acordul stăpânului, robii se puteau căsători între ei și își puteau crește copiii împreună, dar dacă soții aveau doi stăpâni diferiți, copiii lor, odată în stare de a munci, erau împărțiți în mod egal între cei doi stăpâni; copiii născuți dintr-o roabă cu stăpânul sau cu un om liber, sau dintr-un rob cu stăpâna sau cu o femeie liberă, erau prin naștere robi și aparțineau stapânului atâta vreme cât acesta nu lua altă decizie; în cazurile stabilite de lege, robii se puteau răscumpăra pe ei înșiși, dar practic, condițiile și banii sau bunurile necesare erau rareori întrunite.

Diferențele dintre robie și iobăgie sunt următoarele: Iobagii (din ) sau șerbii (din cuvântul latin servus) au o personalitate juridică, pot depune mărturie și nu pot fi pedepsiți fără judecată; se pot căsători fără învoire prealabilă și nu li se pot lua copiii; au datorii în muncă (corvoade) și dări față de stăpân, de biserică și de stat, dar pot munci și pentru ei înșiși, pot agonisi bunuri, poseda animale, iar casele pe care și le clădesc singuri (cu învoirea proprietarului terenului) le aparțin, precum și bunurile din ele (dar toate acestea le pot fi confiscate în caz de datorii); cei „legați de glie” (de către un decret al lui Mihai Viteazul în ceeace privește Țara Românească) au obligația de reședință pe o anume moșie, indiferent că aceasta, cu satele din ea, este vândută/cumpărată sau donată, dar nu aparțin ca persoane proprietarului și dacă fug, pot fi urmăriți ca datornici, dar nu ca fugari cum era cazul robilor și sclavilor. Trebuie totuși observat că există documente din epocă în care sunt menționați ”rumâni” vânduți fără ”ocină” (adică pământ) sau oameni care se răscumpără din rumânie procurând ”la schimb” alți rumâni”Documenta Romaniae Historica - B. Țara Românească, vol. XXIII”, Ed. Academiei RSR, 1969.

Un aspect particular, legat de creștinătatea societății, diferențiază robia de sclavia antică, dar o aseamănă cu sclavia negrilor americani: în timp ce sclavii antici erau considerați ca animalele, robii, ca și sclavii negri americani, erau considerați ca oameni având suflet, deci posibilitatea de mântuire: omorârea lor fără judecată era interzisă. Exista chiar o „teologie a robiei și sclaviei”, deoarece în încercarea de a împăca valorile creștine cu un sistem inuman prin definiție, clericii au creat un suport moral pentru sclavie (așa cum au existat „justificări” ideologice și pentru rasism, pentru antisemitism, pentru diferitele genocide și deportări istorice, pentru Gulag ș.a.m.d.: de exemplu, deoarece în calele aglomerate ale corăbiilor cu sclavi, bolile secerau nenumărate vieți din încărcătura umană, clericii insistau ca africanii să fie botezați înainte de îmbarcarea lor spre Lumea Nouă).O problemă religioasă din Brazilia epocii coloniale. Această „teologie a robiei” a existat și în țările române, unde multe pasaje din Biblie despre sclavi și sclavagismul antic sunt traduse în limba română prin „rob” și „robie”, folosind la reglementarea acesteia, astfel că din punct de vedere religios, robia și deținerea de robi apăreau drept „compatibile” cu perceptele creștine și cu mântuirea, mai ales că în limbajul bisericesc ortodox este des întâlnită expresia „robul, roaba lui Dumnezeu” ca fiind vorba despre un supus și un Stăpân absolutFragment din Biblia ortodoxă în limba română: « 2 Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească șase ani ca rob; dar în al șaptelea să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire; 3 Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă și nevasta sa împreună cu el; 4 Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, și a avut fii și fiice cu ea, nevasta și copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur; 5 Dacă robul va zice: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta mea și copiii mei, și nu vreau să ies slobod” » (Lev 25.39-41; Deut 15.12; Ier 34.14: în limba engleză, același fragment folosește cuvintele „slave” și „belong to his master”.

Și acest aspect particular, legat de creștinism, îi duce pe o parte din autori să concludă că „rob, roabă, robie” nu sunt altceva decât termenii românești pentru „sclav, sclavă, sclavie” și nu redau situații sau realități diferite.

Robia romilor Originea primilor romi, ca fiind indiană, este cunoscută mulțumită limbilor lor, dar nu și originea robiei romilor în spațiul Principatelor Române deoarece nu sunt documente care să dovedească precis cum au ajuns romii pe teritoriul țărilor române și cum au intrat în robie. Istoricul Nicolae Iorga corelează apariția romilor pe aceste meleaguri cu Invazia mongolă în Europa din 1241, sugerând probabilitatea ca robii romi (care erau cercetașii, iscoadele, rotarii, crescătorii de cai, căruțașii, căldărarii, pielarii, corturarii și fierarii mongolilor și mai târziu ai tătarilor) să fi fost preluați de la mongoli și tătari în secolul al XIV-lea, odată cu înfrângerea acestora de către regii poloni sau ungari, de către voievozii români sau de către țarii ruși (robia romilor existând în toate aceste țări, dar și în Persia și Asia centrală care au fost de asemenea dominate de mongoli și tătari).

Primele documente care le atestă existența certă îi prezintă deja înrobiți:

în anul 1385, Dan I, domnitorul Țării Românești, emite un hrisov prin care dăruiește Mănăstirii Tismana anumite pământuri. Se adaugă și 40 de sălașe țigănești. În „Bogdania” Moldo-Vlahia sau Moldova, în anul 1428 sunt amintiți pentru prima oară țiganii. Alexandru cel Bun, printr-un hrisov, dăruiește Mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari. Se amintește despre țigani și în alte mănăstiri, cum ar fi Moldovița, prin anul 1434.

Robia este așadar atestată în secolul al XIV-lea, legată fiind deja de romi, de Domnie și de mănăstiri, ca în alte părți în Europa, unde cu secole mai înaite, slavii încă ne-creștinați erau luați ca sclavi în regatele creștine din occident (Franța, Imperiul Germanic, Regatul Ungariei), etimologia cuvântului sclav provenind de la slavi (nu de la servus din latină), alt exemplu fiind sclavia reciprocă practicată între sarazinii musulmani sau evreii hazari pe de-o parte, și creștinii din regatele occidentale sau din Rusia Kieveană pe de alta.

Un afiș privind vânzarea robilor țigani din Muntenia, publicat de Ian Hancock în 1987, a fost demonstrat a fi fals.

Condiția robilor

Deși Codul penal din Muntenia al anului 1818 preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”, exista un număr mic de robi care nu erau rromi, îndeosebi printre „tâmpiți” (handicapații mintali) și tătari capturați în bătălii, și de rromi care nu erau robi (printre familiile înstărite, care-și răscumpăraseră robia sau printre rromii „sloboziți”, adică eliberați, care se regrupau în „Slobozii”), dar aceștia nu mai erau denumiți țigani, cuvânt care devenise sinonim cu rob.

Legile referitoare la țigani erau cam aceleași peste tot. Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire. Îndeobște, nu se separau familiile prin vânzare la stăpâni diferiți. Bărbații practicau meserii ca: bucătari, pitari, surugii, grădinari, zidari, croitori, cizmari, fierari, lăutari, argați și meșteri de tot felul, iar femeile o ajutau pe stăpină la treburile casnice. Cu îndemânarea lor, erau executate frumoasele lucrături care făceau vestite pe jupânesele române. Condițiile în care erau ținuți țiganii puteau fi mizerabile, totul depinzând de firea stăpânului. La stăpânii cruzi, pedepsele severe și bătaia erau frecvente, o zicală veche afirmând „nu prânzi și nu cina la stăpânul rău, dacă nu vrei să mănânci ciorbă de muci și scuipați”.