Bătălia de la Marston Moor s-a dat la 2 iulie 1644, în timpul Primului Război Civil Englez din 1642–1646. Forțele combinate ale covenantiștilor scoțieni în frunte cu earlul de Leven și parlamentariștii englezi conduși de Lord Fairfax și de earlul de Manchester i-au învins pe regaliștii conduși de Prințul Rupert al Rinului și de marchizul de Newcastle.

Pe parcursul verii lui 1644, covenantiștii și parlamentariștii asediaseră Yorkul, care era apărat de marchizul de Newcastle. Prințul Rupert strânsese o armată cu care a traversat nord-vestul Angliei pentru a rupe asediul, adunând pe drum recruți proaspeți. Joncțiunea acestor forțe a făcut ca această bătălie să fie cea mai mare din Războiul Civil Englez.

La 1 iulie, Rupert a efectuat manevre pentru a îndepărta asediul parlamentarist-scoțian al orașului. A doua zi, a căutat să se lupte cu ei deși era în inferioritate numerică. A fost convins să renunțe la un atac imediat și pe parcursul zilei ambele părți și-au adunat forțele la Marston Moor, o porțiune de pajiște sălbatică de la vest de York. Către seară, scoțienii și parlamentariștii au lansat un atac surpriză. După o luptă confuză ce a durat două ore, cavaleria parlamentaristă condusă de Oliver Cromwell a pus-o pe fugă pe cea regalistă și a anihilat restul infanteriei regaliste.

După înfrângere, regaliștii au abandonat nordul Angliei. Au pierdut mare parte din resursele omenești din comitatele nordice ale Angliei, care simpatizau cu ei, precum și accesul la Europa continentală prin porturile de pe coasta Mării Nordului. Deși și-au revenit parțial, obținând câteva victorii în acel an în sudul Angliei, pierderea nordului s-a dovedit a fi un handicap fatal în anul următor, când au încercat să facă joncțiunea cu regaliștii scoțieni conduși de Montrose.

Context Războiul Civil în nord În Anglia Nordică, regaliștii erau în avantaj numeric și erau predominant susținuți de localnici, cu excepția unor zone din Lancashire și din West Riding of Yorkshire, unde parlamentariștii erau susținuți în orașele cu industrie textilă, unde exista o puternică opoziție față de nobilime. La 30 iunie 1643, regaliștii conduși de marchizul de Newcastle au învins armata parlamentaristă a Lordului Fairfax în bătălia de la Adwalton Moor lângă Bradford. Fairfax și fiul lui, Sir Thomas Fairfax, s-au retras cu restul armatelor către portul Hull, controlat de Parlament.

Newcastle a trimis o parte din armata sa către sud în Lincolnshire, ca parte a unei înaintări pe trei linii către Londra, dar a fost obligat să își folosească mare parte din forțe pentru a asedia Hullul. Asediul a eșuat, întrucât corăbiile parlamentariste puteau aproviziona și fortifica portul, iar garnizoana inundase zone extinse din jurul orașului, unde detașamentele regaliste trimise în Lincolnshire au fost învinse în bătălia de la Winceby.

Spre sfârșitul lui 1643, Războiul Civil Englez s-a întețit. Regele Carol I a negociat o „cedare” în Irlanda, ceea ce i-a permis să-și întărească armatele cu regimente englezești revenite în Marea Britanie după ce fuseseră trimise în Irlanda în urma revoltelor din 1641,Royle, p.212 dar parlamentul a răspuns cu o victorie diplomatică și mai semnificativă, semnând Solemn League and Covenant („Liga și Legământul Solemn”), o înțelegere cu covenantiștii scoțieni.

La începutul lui 1644, o armată covenantistă condusă de earlul de Leven a invadat nordul Angliei pentru a susține Parlamentul.Royle, p.279 Marchizul de Newcastle a fost obligat să-și împartă armata în două, lăsând un detașament condus de Sir John Belasyse să-i păzească pe parlamentariștii Lordului Fairfax din Hull, în vreme ce corpul principal condus de el s-a deplasat spre nord pentru a lupta cu Leven.Newman și Roberts, p.13

Asediul Yorkului În martie și la începutul lui aprilie, marchizul de Newcastle a efectuat câteva manevre de tergiversare încercând să-i împiedice pe scoțieni să treacă râul Tyne și să înconjoare orașul Newcastle upon Tyne.Royle, p.283 Între timp, o cavalerie parlamentaristă condusă de Sir Thomas Fairfax, care iarna luptase în Cheshire și Lancashire, a trecut Peninii și a intrat în West Riding of Yorkshire. Pentru a-l împiedica pe Sir Thomas să se întâlnească cu Lordul Fairfax la Hull, Belasyse a ocupat orașul Selby aflat între ele. La 11 aprilie, forța lui Sir Thomas Fairfax întărită cu infanteria lui Sir John Meldrum, a pătruns în Selby, luându-l prizonier pe Belasyse împreună cu mare parte din armata sa.Newman și Roberts, pp.15–16

Aflând vestea, Newcastle a realizat că orașul York este în pericol. Yorkul fusese principalul bastion al puterii regaliste în nordul Angliei, și pierderea lui putea însemna o lovitură grea dată cauzei regaliste.Newman și Roberts, p.11 El s-a retras acolo în grabă pentru a le zădărnici planurile Fairfacșilor. Leven a lăsat un detașament să mascheze garnizoana regalistă din Newcastle upon Tyne, și a urmat armata lui Newcastle cu grosul trupelor. La 22 aprilie, Leven și Fairfacșii au făcut joncțiunea la Wetherby, la circa vest de York. Împreună, au început asediul Yorkului. La început, asediul a fost o blocadă rarefiată, scoțienii și parlamentariștii concentrându-se mai mult pe capturarea unor mici garnizoane regaliste care le amenințau comunicațiile cu Hullul. La 3 iunie, ele au fost întărite de armata parlamentaristă a Asociației Estice, în frunte cu earlul de Manchester. Yorkul era acum complet încercuit și operațiunile de asediu au demarat. Leven a fost acceptat drept comandant suprem al celor trei armate aliate de la York (denumite de Parlament „Armata Ambelor Regate”). Politica lor era de a le da scoțienilor prim-planul în nord, iar scoțienii erau cel mai mare contingent din armată, în schimb Leven era și el un respectat veteran al Războiului de Treizeci de Ani.Young (1970), p.69

Manevre de despresurare

Vestea asediului a ajuns în scurt timp la Oxford, unde regele Carol își instalase capitala. Din 24 aprilie până în 5 mai, el a ținut un consiliu de război la care a participat nepotul său, renumitul comandant de armate, Prințul Rupert. S-a stabilit ca în vreme ce Carol urma să încerce să câștige timp la Oxford, Rupert va rupe asediul Yorkului.Woolrych, pp.55–59

Rupert a pornit din Shrewsbury la 16 mai cu o mică forță. Primele sale mișcări aveau scopul de a obține întăriri pe drum pentru a-și spori armata și de a asigura Lancashire-ul pentru soldații care soseau din Irlanda să susțină cauza regalistă. A preluat conducerea unei mici armate regaliste cu cartierul general în Chester și condusă până atunci de Lord John Byron, ridicând numărul ei la 2.000 de călăreți și 6.000 de pedestrași. După ce a forțat o trecere a râului Mersey la Stockport, el a asaltat Boltonul, ucigând 1.600 de cetățeni și apărători parlamentariști.Kenyon, p.101 Odihnindu-se în apropiere la Bury, Rupert s-a întâlnit cu cavaleria marchizului de Newcastle condusă de Lord George Goring, care plecase din York la începutul asediului, cu un mic contingent de la Derbyshire, și cu mai multe regimente proaspăt recrutate din Lancashire de earlul de Derby. După ce a ocolit fortăreața parlamentaristă Manchester, Prințul Rupert a abordat la 6 iunie Liverpoolul și a preluat controlul orașului după un asediu de cinci zile.Newman și Roberts, pp.23–25

Rupert ezita acum, nesigur dacă să acționeze pentru despresurarea Yorkului sau să rămână și să consolideze controlul regalist asupra Lancashire-ului, recrutând și întăriri între timp. El nu avea încredere în membrii consiliului de război al lui Carol și se temea să se îndepărteze atât de mult de rege. La 16 iunie, el a primit din partea regelui o depeșă cu vești rele. Consilierii regelui anulaseră politicile defensive ale lui Rupert, trimițând garnizoanele din Reading și Abingdon într-o ofensivă în vest. Aceasta lăsase Oxfordul expus unei amenințări din parte armatelor parlamentariste combinate conduse de earlul de Essex și de Sir William Waller și îl obligase pe rege să-și părăsească orașul în grabă și să se ducă spre Worcester, unde era încă în pericol.Royle, p.289 Pe lângă aceste vești, scrisoarea conținea și unele ordine ambigue privind ofensiva nordică a lui Rupert și planurile de viitor: să încerce să elibereze Yorkul sau, dacă nu poate, să i se alăture regelui la Worcester.Warburton, 2nd vol.

Rupert a înțeles că trebuie să despresureze Yorkul și să învingă armata aliată, abia după care să se îndrepte spre sud pentru a-l ajuta pe rege.Royle, p.290 În acest moment, armata lui Rupert număra aproape 14.000 de oameni. El a plecat din Liverpool către Preston, care s-a predat fără luptă. De acolo, a pornit prin Clitheroe și a trecut Peninii la Skipton, unde s-a oprit trei zile între 26 și 28 iunie pentru a-și „repara armele” și a aștepta niște ultime întăriri din Cumberland și Westmoreland.Young și Holmes (2000) p.192 La 30 iunie, el a sosit la garnizoana regalistă de la Castelul Knaresborough, la nord-vest de York.

Despresurarea Yorkului Aliații știau că Rupert se apropie și sperau că întăririle venite din Midlands sub comanda lui Sir John Meldrum și a earlului de Denbigh ar putea înlătura amenințarea, dar au aflat în scurt timp că forțele lor nu pot interveni la timp.Young (1970), p.80 Armatele aliate din jurul Yorkului erau despărțite între ele de râuri, iar dacă Rupert le-ar fi atacat liniile de asediu, ar fi putut distruge armatele una câte una, fără ca celelalte să poată interveni. De aceea, asediul a fost abandonat în noaptea de 30 iunie, iar parlamentariștii și-au concentrat forțele lângă satul Hessay înainte de a ocupa poziții pe Marston Moor, unde au blocat marșul direct al lui Rupert către York (de-a lungul vechiului drum roman denumit Ermine Street, astăzi A59), și puteau ușor manevra spre stânga pentru a-l împiedica pe Rupert să facă vreo mișcare spre sud prin Wetherby.Woolrych, p.66

În dimineața zilei de 1 iulie, unii călăreți regaliști au înaintat de la Knaresborough și au apărut pe pârloagă, iar aliații s-au pregătit pentru bătălie.Young (1970), p.82 Rupert însă efectuase un marș lateral de către nord-est cu corpul principal, traversând râul Ure la Boroughbridge și râul Swale la Thornton Bridge. Aceste două râuri se unesc și formează râul Ouse, pe care Rupert îl plasase între el și armatele inamice. În aceeași zi, forțele sale au învins dragonii earlului de Manchester, care fuseseră lăsați să păzească un pod de vase peste Ouse în dreptul satului Poppleton la câțiva kilometri nord de York.Newman și Roberts, pp.47–48. Aceasta era singura trecere disponibilă aliaților în amonte de un alt pod de vase de la Acaster Malbis sud de York, iar capturarea sa a împiedicat armatele aliate să mai treacă râul Ouse și să-l atace pe Rupert.

Alți călăreți ai lui Rupert au sosit la York și au făcut joncțiunea cu garnizoana. Odată Yorkul despresurat, Newcastle i-a trimis lui Rupert o scrisoare lingușitoare de bun venit și de felicitare. Rupert a răspuns prin Goring, cerându-i lui Newcastle să vină cu forțele sale în ajutorul lui Rupert în următoarea dimineață.Woolrych, p.65

Bătălia Preludiu Aflând că inamicul câștigase avantaj pozițional, comandanții aliați și-au discutat opțiunile. Ei au hotărât să se retragă spre sud la Tadcaster și Cawood, unde își puteau proteja liniile de aprovizionare de la Hull, și în același timp puteau bloca orice mișcare spre sud a lui Rupert de oricare parte a Ouse-ului.Young (1970), p.92 Pedestrașii, artileria și echipamentele parlamentariștilor au pornit în dimineața de 2 iulie, lăsând cavaleria și dragonii, conduși de Sir Thomas Fairfax, în ariergardă. Pe la ora 9 am, generalii aliați au aflat că armata lui Rupert a traversat și a capturat podul de vase de la Poppleton, și că înaintează către Marston Moor. Pedestrașii scoțieni și parlamentariști, dintre care unii ajunseseră deja la Tadcaster, au fost chemați în grabă înapoi.Relatare a lui Thomas Stockdale către John Rushworth, funcționar asistent la Camera Comunelor. Citat în Young (1970), p.214