Ursul brun (Ursus arctos) este un urs mare nativ din Eurasia și America de Nord. Printre membrii tereștri ai ordinului Carnivora este rivalizat în mărime numai de cea mai apropiată rudă a sa, ursul polar, care este mult mai puțin variabil în mărime și în medie ceva mai mare. Ursul brun este o specie dimorfă sexual, masculii adulți fiind mai mari și având o constituție mai compactă decât femelele. Culoarea blănii variază de la crem până la roșiatică și la brună închis. I s-au dezvoltat mușchi mari pe cocoașă, aspect unic în rândul urșilor, și labe de până la 21 cm în lățime și 36 cm în lungime pentru a putea săpa eficient în pământ. Dinții îi sunt asemănători cu cei ai altor urși și reflectă a acestuia.
De-a lungul arealului său, ursul brun populează în principal habitate împădurite la înălțimi de până la 5.000 m. Este omnivor, consumând o varietate de specii de plante și animale. Contrar credinței populare, ursul brun își derivă 90 % din dietă din plante. Atunci când vânează, ochește animale de dimensiuni cel puțin cât cele ale insectelor și rozătoarelor și cel mult cât cele ale elanului sau boului moscat. În părți din Alaska costală, urșii bruni se hrănesc predominant cu somoni care , care se apropie de țărm ca să își depună ouăle. Pentru cea mai mare parte a anului, este un animal de obicei care interacționează cu congeneri numai atunci când se împerechează sau participă la creșterea puilor. Femelele dau naștere în medie la unu până la trei pui care rămân cu mama lor vreme de 1,5 până la 4,5 ani. Ursul brun este un animal longeviv, cu o speranță medie de viață de 25 de ani în sălbăticie. Relativ cu mărimea corporală, ursul brun are un creier excepțional de mare. Acest creier mare permite existența abilităților cognitive avansate, precum . , deși raportate la nivel larg, sunt în general rare.
Cu toate că arealul ursului brun s-a micșorat, iar ursul a înfruntat extincții locale de-a lungul largului său areal, specia rămâne listată de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) ca specie neamenințată cu dispariția, cu o populație totală estimată în 2017 la 110.000 de indivizi. Populațiile care au fost vânate până la extincție în secolul al XX-lea și al XXI-lea sunt din Africa Nordică și populația californiană, cea și cea mexicană de urși grizzly din America de Nord. Multe populații din părțile sudice ale Eurasiei sunt de asemenea foarte periclitate. Una dintre formele cu corp mai mic, ursul brun himalayan, este critic pe cale de dispariție: ocupă numai 2 % din fostul său areal și este amenințată de braconarea necontrolată pentru părți ale corpului său. din Italia centrală este una dintre cele câteva mai multe populații în prezent izolate ale și se crede că acesta are o populație de numai în jur de 50 de urși.
Ursul brun este considerat a fi unul dintre cele mai populare animale de din lume. Este ținut în grădini zoologice încă din vechime și a fost îmblânzit și dresat pentru a da reprezentații în circuri și alte spectacole. Ursul brun poartă de mii de ani un rol în cultura umană și este des reprezentat în literatură, , folclor și mitologie.
Etimologie În limba română, ursul brun este poreclit „Moș Martin”, „Moș Nicolae” sau „Martina” (ursoaica).
Denumirea științifică a ursului brun, Ursus arctos, provine din cuvântul latin , care înseamnă „urs”,Liddell, Henry George and Scott, Robert. „Ursus.” A Latin Dictionary. Perseus Digital Library. și cuvântul grecesc /, care înseamnă tot „urs”.Liddell, Henry George and Scott, Robert.„Arktos.” A Greek-English Lexicon. Perseus Digital Library.
Evoluție și taxonomie
Taxonomie și subspecii
Carl Linnaeus a descris științific specia sub numele de Ursus arctos în ediția din 1758 a lucrării Systema Naturae. Taxonomia și clasificarea subspeciilor ursului brun au fost descrise ca „formidabile și derutante”, puține autorități listând același set de subspecii. Există sute de subspecii perimate de urs brun. Au fost propuse până la 90 de subspecii. Alt URL O din 2008 a identificat cel puțin cinci clade principale care cuprind toți urșii bruni extanți, pe când un studiu filogenetic din 2017 a dezvăluit nouă clade, incluzând una care reprezenta urșii polari. Până în 2005 erau recunoscute de către comunitatea științifică generală 15 specii extante sau extincte recent.
Analizarea ADN-ului arată că, pe lângă cauzată recent de oameni, urșii bruni din America de Nord fac în general parte dintr-un singur sistem interconectat de populații, cu excepția populației (sau subspeciei) din , care este probabil izolată încă de la încoace. Aceste date demonstrează că U. a. gyas, U. a. horribilis, U. a. sitkensis și U. a. stikeenensis nu sunt grupuri distincte sau unitare, iar acestea ar fi descrise cu mai multă acuratețe drept ecotipuri. De exemplu, urșii bruni din orice regiune particulară a coastei Alaskăi sunt mai strâns înrudiți cu urși grizzly adiacenți decât cu populații îndepărtate de urși bruni.
Istoria urșilor din este neobișnuită prin faptul că aceste populații insulare poartă ADN de urs polar, acesta pesemne avându-și originea într-o populație de urși polari care a fost lăsată în urmă la sfârșitul Pleistocenului, dar care de atunci a fost conectată cu populații continentale adiacente în urma deplasării masculilor, până în punctul în care genomurile lor nucleare indică descendență de mai mult de 90 % de urs brun. Analizarea ADN-ului mt a dezvăluit că urșii bruni sunt aparent împărțiți în cinci clade diferite, dintre care unele coexistă sau se găsesc împreună în regiuni diferite.
Evoluție Ursul brun este una dintre cele opt specii extante din familia urșilor, Ursidae, și una dintre cele șase specii extante din subfamilia .
Se presupune că ursul brun a evoluat din specia în Asia în timpul . O analiză genetică a indicat că descendența ursului brun s-a desprins de complexul de specii al ursului de peșteră acum aproximativ 1.2–1.4 milioane de ani, dar nu a clarificat dacă U. savini a persistat ca pentru ursul brun înainte de a pieri. Cele mai vechi fosile de urs brun se găsesc în Asia și datează de acum în jur de 500.000 până la 300.000 de ani. Urșii bruni au intrat în Europa 250.000 de ani și în Africa Nordică la scurt timp după aceea. Rămășițe de urs brun din perioada Pleistocenului sunt comune în Insulele Britanice, unde se poate ca urșii bruni, printre alți factori, să fi contribuit la extincția urșilor de peșteră (Ursus spelaeus).
Urșii bruni și-au făcut apariția pentru prima oară în America de Nord din Eurasia prin intermediul Beringiei în timpul . Dovezile genetice sugerează că mai multe diferite populații de urși bruni au migrat în America de Nord, ceea ce se aliniază cu ciclurile glaciale ale Pleistocenului. Populația fondatoare a celor mai mulți urși bruni nord-americani a ajuns prima, descendența genetică dezvoltându-se acum ~177.000 de ani BP. Divergențele genetice sugerează că urșii bruni au migrat pentru prima oară în sud în timpul (~92.000–83.000 de ani BP), la deschiderea coridorului lipsit de gheață. După o extincție locală în Beringia acum ~33.000 de ani BP, două descendențe noi, dar strâns înrudite, au repopulat Alaska și Canada de nord din Eurasia după (>25.000 de ani BP).
Fosilele de urși bruni descoperite în Ontario, Ohio, Kentucky și Labrador arată că specia se găsea mai departe în est decât era indicat în mărturiile istorice. În America de Nord, două tipuri ale subspeciei Ursus arctos horribilis sunt în general recunoscute—ursul brun costal și ursul grizzly continental.
Hibrizi
Un hibrid între grizzly și ursul polar este un rar care rezultă dintr-o încrucișare dintre un urs brun și un urs polar. A avut loc deopotrivă în captivitate și în sălbăticie. În 2006, incidența acestui hibrid a fost confirmată prin testarea ADN-ului unui urs ce arăta straniu care a fost împușcat în Arctica canadiană, iar de atunci au fost confirmați în aceeași regiune încă șapte hibrizi, toți descinși dintr-un singur urs polar femelă. Anterior, hibridul a fost produs în grădini zoologice și era considerat un animal criptozoologic (un animal ipotetic pentru care nu există nicio dovadă științifică de existență în sălbăticie). Analizele asupra genomurilor urșilor au arătat că dintre specii era răspândită la nivel larg în timpul evoluției genului Ursus, incluzând introgresiunea de ADN de urs polar introdusă urșilor bruni în timpul Pleistocenului.
Descriere
Mărime
Ursul brun este cel mai variabil în mărime dintre urșii moderni. Mărimea tipică depinde de populația din care provine, fiindcă majoritatea subtipurilor acceptate variază mult în mărime. Asta este parțial datorită dimorfismului sexual, căci urșii bruni masculi sunt în medie cu cel puțin 30 % mai mari decât femelele la majoritatea subtipurilor. Urșii individuali variază sezonier în mărime, cântărind cel mai puțin primăvara din cauza lipsei alimentării din timpul hibernării și cel mai mult toamna târziu, după o perioadă de ca să ia în greutate pentru a se pregăti pentru hibernare.
Urșii bruni cântăresc în general 80 până la 600 kg, masculii depășind femelele în greutate. Au o lungime a capului plus cea a trunchiului de 1,4 până la 2,8 m și o înălțime până la greabăn de 70 până la 153 cm. Coada este relativ scurtă, ca la toții urșii, variind în lungime de la 6 până la 22 cm. Cei mai mici urși bruni, femele primăvara din rândul populațiilor cu pământ sterp, pot cântări atât de puțin încât să se potrivească aproximativ cu greutatea corporală a masculilor din cea mai mică specie vie de urs, ursul malaez (Helarctos malayanus), în timp ce cele mai mari populații costale ating mărimi în mare parte similare cu cele ale celei mai mari specii vii de urs, ursul polar. Urșii bruni din zonele de interior sunt în general mai mici, având cam aceeași greutate ca un leu mediu, cu o medie de 180 kg la masculi și 135 kg la femele, pe când adulții din populații costale cântăresc cam de două ori pe atât. Greutatea medie a unor urși masculi adulți din 19 populații a fost aflată ca fiind de 217 kg, în timp ce despre niște femele adulte din 24 de populații s-a aflat să aibă în medie 152 kg.
Colorit
Urșii bruni adeseori nu sunt pe deplin bruni. Au blană deasă, lungă, cu o coamă moderat alungită la spatele gâtului care variază oarecum în rândul tipurilor de urs.Swenson, J. E. (2000). Action plan for the conservation of the brown bear in Europe (Ursus arctos) (Nr. 18-114). Consiliul Europei. În India, urșii bruni pot fi roșiatici cu peri cu vârf argintiu, în timp ce în China urșii bruni sunt bicolori, cu un guler brun-gălbeniu sau albicios de-a lungul gâtului, pieptului și umerilor. Chiar și în cadrul populațiilor bine definite, indivizii pot arăta tente foarte variabile de brun. Urșii grizzly nord-americani pot fi bruni-închis (aproape negri) până la crem (aproape albi) sau bruni-gălbenii și adeseori au picioare de culoare mai închisă. Denumirea comună „grizzly” vine de la coloritul lor tipic, perii de pe spatele lor fiind de obicei negrii-maronii la bază și crem-albicioși la vârfuri, ceea ce le conferă distinctiva lor culoare „grizonată”. În afară de a ursului negru american (U. americanus cinnamonum), ursul brun este singura specie modernă de urs care obișnuiește să aibă aspect cu adevărat brun. Blana de iarnă a ursului brun este foarte deasă și lungă, mai ales la subspeciile nordice, și poate atinge 11 până la 12 cm la greabăn. Perii de iarnă sunt subțiri, însă aspri la atingere. Blana de vară este mult mai scurtă și rară, lungimea și densitatea sa variind la nivelul arealelor geografice.
Morfologie și mărime craniale