Războiul Succesiunii Spaniole (1701–1714) s-a dat între mai multe puteri europene, în principal spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia pe de o parte, respectiv spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și electoratul Bavariei pe de altă parte, și a fost cauzat de posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței sub un unic monarh din casa de Bourbon. O astfel de unire ar fi schimbat drastic echilibrul puterilor. Războiul s-a dat mai ales în Europa dar a inclus și Războiul Reginei Ana din America de Nord și a fost marcat de prezența unor generali remarcabili, printre care ducele de Villars, ducele de Berwick, ducele de Marlborough și prințul Eugen al Savoiei. A avut ca rezultat recunoașterea lui Filip ca rege al Spaniei, cu obligativitatea de a renunța la revendicarea tronului Franței și de a ceda mare parte din posesiunile coroanei spaniole Sfântului Imperiu Roman, Republicii Țărilor de Jos, Savoiei și Marii Britanii, destrămând imperiul european al Spaniei.
În 1700, Carol al II-lea, ultimul monarh spaniol din dinastia Habsburg, a murit fără urmași, lăsându-și averea moștenire lui Filip, nepotul surorii sale și al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip a devenit astfel Filip al V-lea al Spaniei; fiind și cel mai tânăr fiu al delfinului Franței, Filip era în linia de succesiune la tronul Franței. Perspectiva ca imperiul multicontinental spaniol să treacă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat ca o largă coaliție de puteri să se opună succesiunii lui Filip.
Războiul a debutat încet, împăratul Leopold luptând să apere revendicările Habsburgilor austrieci asupra moștenirii spaniole. Pe măsură ce Ludovic al XIV-lea a început să-și extindă teritoriile, și alte țări europene (în principal Anglia, Portugalia și Țările de Jos) au intrat în război de partea Sfântului Imperiu Roman pentru a contracara expansiunea franceză.În cazul Angliei, ea dorea să-și protejeze și linia de succesiune protestantă. Second Hundred Years' War Tombs, That Sweet Enemy, p.24. Alte state s-au alăturat coaliției împotriva Franței și Spaniei într-o tentativă de a prelua noi teritorii sau de a-și proteja dominioanele. Spania a fost ea însăși împărțită in ce privește succesiunea.
Războiul a fost centrat în Spania și în Europa de Vest și Centrală (mai ales în Țările de Jos), alte lupte importante dându-se în Germania și Italia. Prințul Eugen și ducele de Marlborough s-au distins ca lideri militari în Țările de Jos. Războiul nu s-a dat doar în Europa, ci și în Indiile de Vest și în America de Nord și de Sud unde conflictul a fost denumit de coloniștii englezi Queen Anne's War (Războiul Reginei Ana). Circa 400.000 de oameni au murit în lupte.Statistics of Wars, Oppressions and Atrocities of the Eighteenth Century, Matthew White
Războiul a luat sfârșit prin semnarea tratatelor de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Ca urmare, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei dar a renunțat la succesiunea la tronul Franței, evitând unirea celor două regate. Austriecii au cucerit mare parte din teritoriile spaniole din Italia și Țările de Jos. Hegemonia franceză asupra Europei continentale a luat sfârșit și ideea echilibrului puterilor a devenit parte a ordinii mondiale.Wolf, The Emergence of the Great Powers: 1685–1715 [Apariția Marilor Puteri: 1685–1715]. p.92 Filip a revitalizat rapid ambițiile spaniole; profitând de vidul de putere cauzat de moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Filip a anunțat că va revendica din nou tronul Franței în cazul morții tânărului Ludovic al XV-lea și a încercat să recucerească teritoriile spaniole din Italia, declanșând Războiul Cvadruplei Alianțe în 1717.
Context Întrucât Carol al II-lea al Spaniei era infirm și bolnav mintal încă din copilărie, era clar că nu va avea moștenitori. Astfel s-a ivit problema moștenirii tronului regatelor spaniole — nu doar Spania propriu-zisă, ci și dominioanele din Italia, din Țările de Jos, Filipine și din Americi. În absența unui moștenitor direct, a trebuit să se caute candidați printre descendenții surorilor regelui, fiecare dintre ei având drepturi similare, dar implicații politice foarte diferite: rețeta unui conflict sigur. Două dinastii revendicau tronul Spaniei: Bourbonii francezi și Habsburgii austrieci, ambele înrudite îndeaproape cu Carol și cu tatăl său, Filip al IV-lea.
Moștenitorul proprietăților lui Carol al II-lea a fost Ludovic, Le Grand Dauphin, fiul surorii sale vitrege, Maria Theresa și al lui Ludovic al XIV-lea al Franței. Ludovic și Carol erau și veri primari, întrucât bunica lui Ludovic, Ana de Austria, era sora tatălui lui Carol, Filip al IV-lea al Spaniei. Delfinul, însă, fiind primul în linia de succesiune la tronul Franței, era o alegere problematică: el ar fi unit coroanele franceză și spaniolă și ar fi controlat un vast imperiu care ar fi amenințat echilibrul puterilor europene. Mai mult, atât Ana cât și Maria Theresa renunțaseră prin căsătorie la drepturile lor asupra succesiunii spaniole, deși în cazul ultimei, renunțarea la drepturile de succesiune nu era validă, întrucât fusese condiționată de plata de către Spania a zestrei Infantei, plată ce nu a fost efectuată. Un candidat alternativ a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman, Leopold I, din dinastia austriacă a Habsburgilor. Ca și Ludovic al XIV-lea, Leopold era văr primar cu regele Spaniei și nepot al lui Filip al IV-lea pe linie maternă, mama sa fiind soră mai mică a lui Filip al IV-lea (Maria Anna a Spaniei); mai mult, Filip al IV-lea stipulase în testamentul său că linia de succesiune va trece în familia Habsburgilor. Candidatura lui Leopold, însă, punea mari probleme, întrucât prin succesiunea sa s-ar fi reunit elemente ale puternicului imperiu Hispano-Austriac Habsburgic din secolul al XVI-lea. În parte pentru a preveni obiecțiile Franței asupra acestui rezultat, în 1668, la doar trei ani după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, Leopold (care atunci nu avea copii) a acceptat o împărțire a teritoriilor spaniole între Bourboni și Habsburgi, deși testamentul lui Filip al IV-lea l-ar fi îndreptățit la întreaga moștenire. Această poziție s-a schimbat în 1689 când Leopold și-a asigurat susținerea lui William al III-lea al Angliei pentru a revendica întreg Imperiul Spaniol în schimbul ajutorului lui Leopold împotriva Franței în Războiul Marii Alianțe (1688-1697).
Între timp, în 1692 s-a născut un nou candidat la tronul Spaniei. Prințul elector Iosif Ferdinand al Bavariei era nepotul lui Leopold I pe linie maternă, aparținând astfel dinastiei Wittelsbach și nu Habsburgilor. Mama sa, Maria Antonia, fusese fiica lui Leopold din prima căsătorie, cu fiica lui Filip al IV-lea, Margareta Theresa. Întrucât Iosif Ferdinand nu era nici Bourbon și nici Habsburg, posibilitatea ca Spania să se unească cu Franța sau cu Austria rămânea astfel redusă. Prințul bavarez nu era moștenitorul legitim al tronului Spaniei conform testamentului lui Filip al IV-lea, dar rămânea un candidat mai puțin periculos decât cei provenind direct din familiile Bourbon sau Habsburg, în pofida disponibilității lui Leopold I și Ludovic al XIV-lea de a delega la tron un membru al altei ramuri a dinastiilor lor: Leopold pe fiul său mai mic, Arhiducele Carol, iar Ludovic pe fiul mai mic al Delfinului său, Filip, duce de Anjou. Astfel, Iosif Ferdinand a devenit alegerea preferată a Angliei și a Țărilor de Jos pentru a preveni dominarea Europei de Bourboni sau de Habsburgi.
Când a luat sfârșit Războiul Marii Alianțe în 1697, problema succesiunii spaniole devenise deja critică. Anglia și Franța, epuizate de conflict, au semnat tratatul de la Haga, prin care au acceptat să-l recunoască pe Iosif Ferdinand ca moștenitor al tronului spaniol, dar au împărțit teritoriile spaniole din Italia și din Țările de Jos între dinastiile franceză și austriacă. Spaniolii nu au fost, însă, consultați. Când s-a aflat despre acest tratat în 1698, spaniolii s-au opus vehement dezmembrării imperiului lor; deși Carol al II-lea îl acceptase pe prințul bavarez ca moștenitor, el i-a lăsat lui întregul Imperiu Spaniol, și nu doar părțile alese de Anglia și Franța.
Problema a devenit și mai gravă după ce Iosif Ferdinand a murit de variolă în 1699 la șase ani, redeschizând chestiunea succesiunii spaniole. Anglia și Franța au ratificat la scurt timp tratatul de la Londra, prin care tronul Spaniei era lăsat moștenire arhiducelui Carol. Teritoriile italiene aveau să fie anexate de Franța, în vreme ce arhiducele avea să primească restul imperiului Spaniol. Austriecii, care nu erau parte a tratatului, au fost nemulțumiți, în primul rând deoarece doreau să obțină întreaga Spanie și posesiunile ei, și în al doilea rând erau interesați mai ales de teritoriile italiene aflate în vecinătatea Austriei și care erau mai bogate și mai ușor de guvernat. În Spania, opoziția față de tratat era și mai mare; nobilii de la curte s-au unit în a se opune împărțirii, deși nu erau de acord între ei privind dinastia din care avea să facă parte viitorul rege. Oamenii politici filo-francezi erau, însă, majoritari și, în octombrie 1700, Carol al II-lea a acceptat să își lase moștenire întregul teritoriu celui de-al doilea fiu al Delfinului Franței, ducele de Anjou. Carol a luat măsuri de a împiedica o unire a Spaniei cu Franța; dacă Anjou ar fi moștenit cumva tronul francez, Spania ar fi trecut la fratele lui mai mic, ducele de Berri, și astfel arhiducele Carol ar fi fost următorul în linia de succesiune.
Preludiul thumb|left|200px|Regele Ludovic al XIV-lea (1638–1715), pictură de Hyacinthe Rigaud (1701). thumb|200px|Carol al II-lea, ultimul rege spaniol din dinastia Habsburg. Moartea sa a dus la declanșarea războiului întrucât Franța și Austria luptau pentru Imperiul Spaniol. Când curtea Franței a aflat pentru prima oară de testament, în pofida victoriei pe hârtie a Bourbonilor, consilierii lui Ludovic al XIV-lea au susținut că este mai sigur să se accepte tratatul de la Londra decât să se riște războiul pretinzând întreaga moștenire spaniolă. Jean-Baptiste Colbert, ministrul francez de externe, a susținut, însă, că, indiferent dacă Franța acceptă întreg Imperiul Spaniol sau doar o parte a lui, tot va trebui să lupte cu Austria, care nu accepta natura împărțirii descrisă prin tratatul de la Londra.
Mai mult, termenii testamentului lui Carol stipulau că lui Anjou i se va oferi de ales între întreg Imperiul Spaniol și nimic; dacă refuza, întreaga moștenire ar fi mers la fratele mai mic al lui Anjou, Carol, duce de Berry sau la arhiducelui Carol al Austriei. Știind că puterile maritime (Anglia și Provinciile Unite) nu vor fi de partea Franței într-o luptă pentru a impune tratatul de împărțire austriecilor și spaniolilor, Ludovic s-a hotărât să accepte moștenirea nepotului său.
Carol al II-lea a murit la 1 noiembrie 1700, iar la 24 noiembrie, Ludovic al XIV-lea l-a proclamat pe Anjou Filip al V-lea, rege al Spaniei. Noul rege a fost declarat conducător al întregului imperiu spaniol, contrar tratatului de la Londra. În ciuda încălcării acordului cu Anglia, William al III-lea nu avea suportul elitelor conducătoare engleze și nici al Provinciilor Unite pentru a declara război Franței, astfel încât a fost obligat să-l recunoască pe Filip rege în aprilie 1701.