Pisica sălbatică europeană (Felis silvestris) este o specie de pisică sălbatică mică nativă din Europa continentală, Scoția, Turcia și Caucaz. Populează păduri din Peninsula Iberică, Italia și Europa Centrală și de Est până în Caucaz. Blana îi este maronie până la cenușie cu dungi pe frunte și pe laterale și are o coadă stufoasă cu un vârf negru. Atinge o lungime a capului plus cea a trunchiului de până la 65 cm cu o coadă lungă de 34,5 cm și cântărește până la 7,5 kg.

În Franța și Italia, pisica sălbatică europeană este predominant nocturnă, dar este activă și pe durata zilei când nu este perturbată de activități umane. Vânează în primul rând mamifere mici precum lagomorfe și rozătoare, dar și păsări care trăiesc la nivelul solului.

Taxonomie

Felis (catus) silvestris era denumirea științifică propusă în 1778 de atunci când acesta a descris o pisică sălbatică pe baza unor texte de la începutul secolului al XVII-lea și dinainte. În secolul al XIX-lea și al XX-lea au fost descrise mai multe specimene tipuri de pisică sălbatică și propuse ca subspecii, incluzând: Felis silvestris caucasica propus de în 1905 era o piele a unei pisici femele colectate lângă în Georgia. propus de în 1907 era o piele și un craniu ale unei pisici sălbatice mascule din din Scoția. Miller și-a revizuit clasificarea în 1912, propunând Felis silvestris grampia după ce a revizuit mai multe piei de pisici sălbatice din Scoția. Felis tartessia propus tot de Miller în 1907 era o piele și un craniu ale unei pisici sălbatice mascule din Jerez de la Frontera din sudul Spaniei. Despre pisicile sălbatice la nord de Fluviile Duero și Ebru se zice să fie mai mici decât în restul regiunii. Disputata pisică sălbatică „tartesiană” a păstrat aceleași mărime și proporții ca forma care era găsită în Europa continentală în timpul pleistocene.

Din 2017, două subspecii sunt recunoscute drept taxoni : F. s. silvestris în Europa continentală, Scoția și Sicilia F. s. caucasica în Turcia și Caucaz.

de pisici care își au originea pe nu sunt considerate native, ci introduse, incluzând: Felis lybica var sarda propus în 1885 de era o piele și un craniu ale unei pisici mascule din din Sardinia. propus în 1929 de care a descris a o piele și un craniu ale unui specimen din . propus în 1953 de care a descris două piei de pisici care au fost achiziționate la un bazar din Chania.

Filogenie Analizarea filogenetică a din mostre de țesut de la toate speciile de felide a dezvăluit faptul că a familiei Felidae a început în Asia în perioada Miocenului acum în jur de 14,45 până la 8,38 milioane de ani. Analizarea ADN-ului mitocondrial al tuturor speciilor de felide indică o radiație de acum circa 16,76 până la 6,46 milioane de ani.

Pisica sălbatică europeană face parte dintr-o evolutivă despre care se estimează pe baza analizării ADN-ului său nuclear că s-a de al speciilor din genul Felis acum vreo 1,62 până la 0,59 milioane de ani. Analizarea ADN-ului său mitocondrial indică o despărțire genetică de Felis de acum vreo 4,14 până la 0,02 milioane de ani. Ambele modele se pun de acord asupra faptului că pisica de stuf (Felis chaus) a fost prima specie din genul Felis care s-a despărțit, urmată de pisica cu picioare negre (F. nigripes), pisica de deșert (F. margarita), pisica sălbatică africană (F. lybica) și apoi pisica sălbatică europeană.

Rămășițele fosile de pisici sălbatice mici găsite în Europa indică că pisica sălbatică europeană probabil s-a tras din from în acum mai mult de 1 milion de ani, o tranziție care a fost finalizată de interglaciațiunea Holstein acum în jur de 340.000 până la 325.000 de ani.

Caracteristici

Blana pisicii sălbatice europene variază în culoare de la maronie până la cenușie cu peri de contur mai palizi. Are cinci dungi pe frunte, care se destramă în pete mici. O dungă întunecată în spatele umerilor se extinde într-o dungă spinală ce trece până la baza cozii. Pe laterale are dungi întunecate neregulate, care se destramă pe picioarele posterioare, astfel formând un model cu pete neregulate. Coada îi este stufoasă cu două până la trei inele negre, transversale, și rotunjită la vârful negru.

Partea de sus a capului și fruntea poartă patru benzi întunecate bine-dezvoltate care se împart în pete mici. Două dungi scurte și înguste sunt de obicei prezente în regiunea umerilor, în fața benzii dorsale. Unii indivizi au câteva pete deschise la culoare pe partea din față a gâtului, între picioarele anterioare sau în regiunea inghinală. Suprafața dorsală a gâtului și capului sunt de aceeași culoare ca cea a trunchiului, dar este de cenușiu mai deschis în jurul ochilor, buzelor, obrajilor și bărbiei. Este vizibilă o nuanță ușoară de ocru pe părțile inferioare ale flancurilor.

O bandă dorsală neagră și îngustă începe pe umeri și trece de-a lungul spatelui în sus până la baza cozii. La unele animale, blana de vară este de culoarea cenușii. Modelele de pe cap și gât sunt la fel de bine-dezvoltate ca cele de pe coadă, însă modelele de pe flancuri sunt aproape imperceptibile. Perii de contur măsoară 7 cm, perii de vârf 5,5–6 cm, iar părul lânos 11–14 cm. Măsurătorile corespunzătoare vara sunt 5–6,7 cm, 4,5–6 cm și 5,3 cm.

Masculi mari din Spania ating 65 cm în lungime, cu o coadă lungă de 34,5 cm, și cântăresc până la 7,5 kg. Au de asemenea un model de dungi mai puțin difuz, dinți proporțional mai mari și se hrănesc mai des cu iepuri de vizuină decât pisicile sălbatice la nord de Duero-Ebru, care sunt mai dependente de rozătoare mici.

Pisica sălbatică europeană este în medie mai mare și mai robustă decât pisica domestică, are blană mai lungă și o coadă stufoasă mai scurtă și care nu se îngustează dinspre bază. Are blană dungată și o bandă dorsală întunecată. Masculii au în medie o greutate de 5 kg până la 8 kg, iar femelele de 3,5 kg. Greutatea lor fluctuează sezonier la până la 2,5 kg.

Pisicile sălbatice europene au rânduri de măsele proporțional mai scurte cu dinți mai mici, dar un bot mai lat decât pisicile sălbatice africane. Din moment ce pisicile sălbatice europene și pisicile domestice se încrucișează în mod oportunist, este dificilă distingerea corectă a pisicilor sălbatice de hibrizii dungați numai pe baza caracteristicilor morfologice.

Răspândire și habitat

Pisica sălbatică europeană trăiește în principal în păduri de foioase și mixte. Evită zonele și așezările cultivate intensiv. Cea mai nordică populație trăiește în nordul și estul Scoției. A din Anglia și Țara Galilor.

Există două populații deconectate în Franța. Cea din Ardeni din nord-estul țării se extinde până în Luxemburg, Germania și Belgia. Cealaltă din sudul Franței se poate să fie conectată prin intermediul Pirineilor de populații din Spania și Portugalia.

În Țările de Jos au fost înregistrate pisici sălbatice europene în 1999 lângă Nijmegen și în 2004 în Brabantul de Nord; acești indivizi posibil s-au din Germania. În Germania, Rinul este o barieră majoră între populația din munții Eifel și Hunsrück la vest de fluviu și populațiile la est de fluviu, unde o autostradă cu șase benzi împiedică dispersarea.

În Elveția, pisicile sălbatice europene sunt prezente în Munții Jura. Trei populații fragmentate din Italia cuprind una în partea centrală și sudică a țării, una în Alpii estici care se poate să fie conectată de populații din Slovenia și Croația. Populația siciliană este singura populație insulară mediteraneeană care nu a fost introdusă.

Populația din Munții Carpați polonezi se extinde până în Slovacia de nord și Ucraina de vest.

Comportament și ecologie În Franța și Italia, pisica sălbatică europeană este activă în principal noaptea; în locurile neperturbate, este activă și ziua.

În Sicilia a fost fotografiat un individ în 2009 și din nou în 2018 la aproximativ aceeași locație. Avea probabil cel puțin 10 ani la vremea refotografierii.

Vânare și dietă În Europa de Vest, pisica sălbatică se hrănește cu hamsteri, șobolani cenușii, pârși, , și . Din când în când, vânează și carnivore mici precum jderi, dihorul european, hermina și nevăstuica mică (Mustela nivalis), precum și iezi de cerb roșu (Cervus elaphus), căprioară europeană (Capreolus capreolus) și capră neagră (Rupicapra rupicapra). În Carpați, pisica sălbatică se hrănește în principal cu (Apodemus flavicollis), (Clethrionomys rutilus), (Microtus tatricus) și ocazional și iepure de câmp (Lepus europaeus). În Transcarpatia, dieta pisici sălbatice constă din rozătoare de tip șoarece, galiforme și veverițe. În mlaștinile Nistrului vânează șoareci din genul , șobolani de apă și păsări, pe când cele care trăiesc în mlaștinile Prutului ochesc în principal șobolani de apă, șobolani cenușii și bizami (Ondatra zibethicus).

Printre păsările doborâte de pisicile sălbatice de Prut se numără cele din suprafamilia Sylvioidea, rața roșie, lișița europeană, crestețul pestriț și rața pestriță. În Moldova, dieta de iarnă a pisici sălbatice constă în principal din rozătoare, în timp ce vara pisica se hrănește cu păsări, pești și crustacee din suprafamilia . Șobolanii cenușii și șobolanii de apă, precum și bizamii și anzeriformele sunt sursele principale de hrană pentru pisicile sălbatice din delta Râului Kuban. Pisicile sălbatice din Caucazul de nord se hrănesc cu rozătoare de tip șoarece și pârși cenușii, precum și cu păsări, capre negre și căprioare tinere în ocazii rare. Despre pisicile sălbatice de pe coasta Mării Negre se presupune că se hrănesc cu păsări mici, chițcani și iepuri propriu-ziși. O dată au fost găsite la locul unei vizuini pene de codalb și craniul unui ied. În Transcaucazia, dieta pisici sălbatice constă vara din gerbili, șoareci arvicolini, păsări și reptile, iar iarna din păsări, rozătoare de tip șoarece și iepuri propriu-ziși.

Pisica sălbatică scoțiană vânează în principal iepure de vizuină (Oryctolagus cuniculus), șoarece de pământ (Microtus agrestis), șoarece scurmător (Clethrionomys glareolus), (Apodemus sylvaticus) și păsări.

Amenințări În cele mai multe țări europene, pisicile sălbatice au devenit rare. Deși sunt legal protejate, încă sunt împușcate de unii oamenii care le confundă cu . În , unde se presupunea să fi rămas în sălbăticie aproximativ 400 în 2004, încrucișarea cu pisici sălbăticite este o amenințare semnificativă pentru distinctivitatea populației sălbatice. Populația din Portugalia și Spania este amenințată și ea de încrucișarea cu pisici sălbăticite și pierderea de habitat. Măsura hibridării este scăzută în Germania, Italia și Luxemburg.

În anii 1990, cea mai estică populație din Ucraina, Republica Moldova și Caucaz era amenințată de distrugerea pădurilor de foioase, care presupunea o reducere a arealului său. Numai efective mici se găsesc în arii protejate.

Eforturi de conservare

Pisica sălbatică europeană este protejată în cele mai multe dintre țările europene ale arealului. Este listată în Anexa II a CITES, în Anexa II a și în a Uniunii Europene.

Germania În 2004, a inițiat proiectul „Plasă de Siguranță pentru Pisica Sălbatică Europeană” („Safety Net for the European Wildcat”). Acest proiect a avut ca țel relegarea pădurilor Germaniei prin plantarea de copaci și tufișuri între zone populate de și potrivite pentru pisica sălbatică europeană și care sunt mai mari de 500 km². A dezvoltat o „Hartă de Direcționare a Pisicii Sălbatice”, o hartă ce ilustrează rețeaua de coridoare lungă de 20.000 km. În 2009 a fost dezvoltat un Plan de Acțiune pentru Protejarea Pisicii Sălbatice Europene în Germania, având ca țel dublarea suprafeței populate de pisica sălbatică europeană și legarea populațiilor din cadrul Germaniei și cu țări învecinate până în 2019.

Scoția