În fonetică, o consoană se numește fricativă (sau constrictivă, spirantă) dacă la pronunțarea sa canalul fonator se strâmtează astfel încât aerul să se poată scurge tot timpul emisiunii. Strâmtarea fluxului de aer poate fi produsă de exemplu prin apropierea buzei inferioare de incisivii superiori ca în cazul consoanelor și sau prin apropierea unei părți a limbii de dinți sau de cerul gurii. Un caz special este cel al consoanelor glotale și , uneori numite pseudo-fricative, pentru care nu există de fapt nici o acțiune de constrângere a fluxului de aer.
Consoanele fricative se clasifică în consoane sibilante și nesibilante. Primele sunt articulate prin dirijarea forțată, cu ajutorul limbii, a curentului de aer spre marginea ascuțită a dinților și producerea unui sunet șuierător, ca în cazul consoanelor și . Dimpotrivă, consoanele nesibilante nu au acest caracter, ca de exemplu în cazul consoanelor și .
Exemple
Sibilante: , ca în cuvântul românesc sosi ; , ca în cuvântul românesc zeu ; , ca în cuvântul românesc așa ; , ca în cuvântul românesc joc .
Nesibilante: , ca în cuvântul românesc fum ; , ca în cuvântul românesc avem ; , ca în cuvântul englezesc thin (subțire); , ca în cuvântul englezesc this (acesta).
Pseudo-fricative: , ca în cuvântul românesc har ; , ca în cuvântul neerlandez haat (ură).
Fricativă, Consoană