thumb|Independența României (1912 film)|280x280px Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe , România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.
Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.
În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe , iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, traversând pe nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.
Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.
În perioada aprilie - august 1877 sediul Marelui Cartier General al Armatei Române a fost în comuna Poiana Mare din județul Dolj. Acesta a fost în casa familiilor Marincu - Magereanu.
Contextul politic La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.
Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune Orientală”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani.
În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începutul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de neevitat.
În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.
Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.
Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor – aproximativ 33.000.
Organizarea apărării strategice thumb|left|200px|Dispozitivul de acoperire a Dunării thumb|left|200px|Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880 Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.
Proclamarea independenței Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.
La data de 29 aprilie 1877 sv (11 mai sn) în urma interpelării din 27 aprilie în Cameră a guvernului de către deputatul Anastase Stolojan care cerea guvernului să-și precizeze poziția privind provocările repetate ale turcilor (extras din interpelare: „[...] 4) Décă guvernulŭ are cunoscință de circulările Porțiĭ, prin carĭ ni se tăgăduesce individualiitatea ca Statŭ, și ni se amenința instituțiunile din năuntru? 5) În fața acestorŭ acte de ostilitate diplomatică și de agresiune armată din partea Turcieĭ , fără sĕ ne fi declaratŭ resbelŭ, 6) Întrebŭ, care este atitudinea guvernuluĭ și care 'ĭ va fi linia de purtare?”)Telegraphulŭ de Bucurescĭ, nr. 1515, 29 aprilie 1877 (post-datat), p. 2. și urmare a discursurilor ținute de către Ion Brătianu (premier) și Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), aceasta a votat cu largă majoritate (58:29) moțiunea deputatului Dimitrie Ghica în care se recunoștea existența unei stări de război între Turcia și România. A doua zi, 30 aprilie, Senatul a confirmat moțiunea cu 36:7 (a existat o singură abținere).Telegraphulŭ de Bucurescĭ, nr. 1518, 3 mai 1877, p. 2. Vezi și Constantin Bacalbașa: Bucureștii de altădată, vol. I, 1871-1884, Biblioteca Ziarului Universul, 1927, pp. 190-191.
La data de 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns interpelării deputatului Nicolae Fleva, care cerea guvernului să explice Camerei ce măsuri concrete a luat pentru a pune în practică cererile moțiunii din 29 aprilie sv, și, printr-un discurs memorabil, a proclamat independența României în uralele Adunării. Moțiunea a fost votată cu majoritatea de 79 de voturi (au existat doar 2 abțineri).Monitorul Oficial, 27 mai (8 iunie) 1877, pp. 3449-3456.Telegraphulŭ de Bucurescĭ, nr. 1523, 10 mai 1877, p. 3.Mite Kremnitz: Aus dem Leben König Karls von Rumänien: Aufzeichnungen eines Augenzeugen, vol. III, Stuttgart, 1897, pp. 157-158. În numele Camerei, C.A. Rosetti, președintele Camerei, rostește următoarele cuvinte: „Camera mulțumită de esplicările guvernuluĭ asupra urmărilor ce a dat votul eĭ de la 29 Aprilie anul curent, ia act că resbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor nóstre cu Pórta și independența absolută a Românieĭ aŭ primit consacrarea lor oficiale”.Telegraphulŭ de Bucurescĭ, nr. 1523, 10 mai 1877, p. 3.Cuvântările Regelui Carol I, vol. I, 1939, p. 247.Treĭ Ḑecĭ de Anĭ de Domnie aĭ Regeluĭ Carol I: Cuvîntărĭ și Acte, vol. I: 1866-1880, Bucurescĭ, 1897, p. 411. În aceeași după-amiază, Senatul a votat moțiunea,Monitorul Oficial, 14/26 mai 1877, pp. 3223-3224. iar după aceea s-a format o procesiune cu calești și torțe prin tot Bucureștiul.Constantin Bacalbașa: Bucureștii de altădată, vol. I, 1871-1884, Biblioteca Ziarului Universul, 1927, p. 192.A.D. Xenopol: Resboaiele dintre Rușĭ și Turcĭ și înrîurirea lor asupra țerilor române, 1880, vol. II, p. 342.
A doua zi, 10/22 mai, se împlineau 11 ani de când prințul Carol sosise la București, pentru a lua în primire tronul Principatelor și era deja anunțată o mare festivitate. Festivitățile au început la ora 11, cu un TeDeum la Mitropolie, au urmat felicitările și discursurile oficiale al Corpurilor (parlamentul, magistrații, funcționarii superiori, guvernul etc.) până la ora 14:30. Primul la cuvânt a fost vice-președintele Camerei, Dimitrie Brătianu: „Prea Înălțate Dómne, Camera și Senatul au recunoscutŭ independința Românieĭ faciă cu Turcia. Măria Ta, în capulŭ eroiceĭ nóstre armate, veĭ face a se impune inamiculuĭ și a fi recunoscută și de puterile garante ca o necesitate salutară Europeĭ.”Telegraphulŭ de Bucurescĭ, 12 mai 1877, p. 1. Carol I a mulțumit cabinetului ministerial cu următoarele cuvinte: „Vĕ mulțumesc pentru îndemânarea cu care ațĭ urmat impulsiuniĭ sentimentuluĭ național în îndeplinirea dorințeĭ celeĭ maĭ scumpe a țĕriĭ întregĭ.” iar Senatului: „Unanimitatea cu care Senatulŭ a proclamatŭ ruperea unorŭ legăturĭ carĭ de multŭ îșĭ făcuseră timpulŭ; carĭ nu făceaŭ de câtŭ a împiedica România în calea sea de pace și de civilisațiune, făcând'o solidară cu greșelĭ streine și atrăgêndŭ asupra pămêntuluĭ nostru rele și calamitățĭ neprovocate de noĭ; acéstă unanimitate este o puternică dovadă că viŭ este între d-vóstră spiritulŭ bătrânilorŭ noștrĭ, spiritul acelorŭ marĭ stremoșĭ, carĭ, în timpurile cele mai grele, n'aŭ desperatŭ nici o dată de sórta Românieĭ”.Telegraphulŭ de Bucurescĭ, 12 mai 1877, p. 1.Monitorul oficial nr. 106, 11 mai 1877, pp. 3145-3146.Cuvântările Regelui Carol I, vol. I, 1939, pp. 248-249.