Războiul de Iom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau Războiul din octombrie (; ) a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Iom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile (1967).în toamna anului 2003, după declasificarea unor documente secrete ale Directoratului contraspionajului militar al Forțelor israeliene de apărare, Yedioth Ahronoth a publicat o serie de articole controversate,, care au dezvăluit că liderii israelieni, inclusiv Golda Meir și Moșe Dayan, erau conștienți de pericolul pe care îl reprezenta un atac arab, dar au luat decizia să nu acționeze. Doi jurnaliști, Ronen Bergman și Gil Meltzer, au efectuat o investigație, după care au publicat Yom Kippur War, Real Time: The Updated Edition, Yediot Ahronoth/Hemed Books , 2004. ISBN 965-511-597-6
Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona platoului Golan. În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncțiune a două corpuri de armată egiptene, (Armata a II-a și Armata a III-a) traversând canalul Suez, (vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.
Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, "politica egipteană a porților deschise". Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanțase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de influența sovietică.
Tabloul general al evenimentelor
Pretextul războiului
Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948. În timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea Siriei.
În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât și pe platoul Golan. În 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev, Linia Bar-Lev.
Conform lui Haim Herzog,
Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a votat în unanimitate retrocedarea Sinaiului către Egipt și platoului Golan, Siriei, în schimbul unor acorduri de pace. Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate aranjamente speciale pentru Strâmtoarea Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze negocieri cu regele Hussein al Iordaniei cu privire la granița răsăriteană.Herzog, Chaim (1989) Heroes of Israel. Boston: Little, Brown. ISBN 0-316-35901-7 p.253
Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite. Deși americanii au fost informați de decizie, se pare că aceștia din urmă nu au transmis-o mai departe. Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta israeliană. Decizia a fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și oferta a fost retrasă în octombrie 1967.Shlaim, Avi (2001). The Iron Wall: Israel and the Arab World. W. W. Norton & Company. ISBN 0-393-32112-6, p.254.
Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile. Până la urmă, prin rezoluția Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliți cei "trei NU", care afirmau că "NU va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi negocieri cu Israelul."
Președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la conducerea țării de Anwar Sadat, care a hotărât să lupte cu Israelul și să recucerească teritoriul pierdut în timpul războiului de șase zile. În 1971, Saadat, ca răspuns la o inițiativă a negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din Sinai și din Fâșia Gaza" și, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5 iunie 1967."The Jarring initiative and the response," Israel's Foreign Relations, Selected Documents, vols. 1–2, 1947–1974.
Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată, Israelului, starea de fapt putea fi schimbată. Hafez al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de începerea unor negocieri și considera că teritoriile pierdute puteau fi recucerite numai printr-o acțiune militară. De la sfârșitul Războiului de Șase Zile, Assad a inițiat o întărire masivă a forțelor armate, în speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a lumii arabe. Cu ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod sigur armata israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să înceapă numai după recucerirea prin forța armelor a Platoului Golan, ceea ce ar fi făcut ca Israelul să părăsească Cisiordania ("Malul de Vest al Iordanului") și Fâșia Gaza și, eventual, să facă și alte concesii.
Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-l făceau să dorească războiul. "Cei trei ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat... au fost cei mai demoralizanți din istoria Egiptului... O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională. Războiul era alegerea disperată." În biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean considera că rădăcina problemei se afla în marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și, înainte de introducerea oricăror reforme, rușinea trebuia ștearsă. Economia Egiptului era la pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă vor fi foarte nepopulare printre anumite pături ale populației. O victorie militară i-ar fi asigurat popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru efectuarea reformelor. O parte a populației egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu hotărâre recucerirea Sinaiului, condamnându-l pe Sadat pentru inacțiunea de trei ani de zile.
Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război. Regele Hussein al Iordaniei se temea că țara va pierde mai mult teritoriu decât pierduse deja, în Războiul de Șase Zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate din populația țării. Sadat sprijinea de asemenea pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei față de Cisiordania și Fâșia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise lui Yasser Arafat. Hussein considera încă Cisiordania ca parte integrantă a Iordaniei și voia să o realipească regatului său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din 1970, a izbucnit un conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Organizația pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat și trupele guvernamentale iordaniene. În acest conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor. Conducerea si militantii OEP au fost siliți să părăsească Iordania și să găsească refugiu in Liban.
Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture ofensivei. Libanul, care avea graniță comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture alianței arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o țară deja instabilă. În lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru cucerirea sprijinului pentru război. La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai puțin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mișcării țărilor nealiniate și ale Organizației Unității Africane. Sadat a căutat să câștige simpatia statelor europene și a reușit în oarecare măsură. Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.
Evenimentele care au dus la război
Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva Israelului, iar țara este pregătită să "sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă." De la sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea forțelor armate, dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri T-55 și T-62, ca și cu rachete antitanc RPG-7,AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul și-a îmbunătățit tacticile militare de luptă. Generalii promovați pe criterii politice, vinovați de dezastrul din 1967, au fost înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.Heikal, 22
Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în declanșarea și urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea militară egipteană. Președintele Nasser a reușit să obțină materiale numai pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a negociat cu liderii sovietici. El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună concetățenilor săi că URSS-ul i-a abandonat, după care ar trebui să demisioneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu americanii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în regiune, o situație pe care sovieticii nu o puteau accepta.
Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul Războiului de Uzură a fost acela de a forța URSS-ul să vândă egiptenilor arme și materiale de război cât mai moderne. Liderii militari egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea sovietică de deficiențele a celei mai mari părți a avioanelor și armamentului livrate după războiul din 1967, era să le supună unui test împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.
Politica lui Nasser de după înfrângerea din 1967 a intrat în conflict cu cea a URSS-ului. Uniunea Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata față a problemelor a devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de la Oslo, unde s-a convenit asupra menținerii status quo-ului. O asemenea înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a devenit imperativă expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt. În 1972, Sadat a expulzat din țară aproape pe toți cei 20.000 de instructori sovietici și a reorientat politica externă către Statele Unite.