thumb|150px|Frederic al II-lea și Malin al-Kamilthumb|left|150px|Honoriu al III-leathumb|left|200px|Frederic al II-lea cu șoimii săi. secolul XIII.
Cruciada a șasea a început în 1228 ca o încercare de a recâștiga Ierusalimul. Ea a început după șapte ani de la eșecul celea de-a a cincea cruciade.
Unii se lasă greu de convins Jean de Brienne, cu tot succesul diplomatic și pacea obținută în 1221, (pentru detalii vezi cruciada a cincea) după întrevederea cu Al Kamil s-a întors la Acra plin de neîncredere. El bănuia că turcii nu vor intarzia să-și ia revanșa de îndată ce vor avea posibilitatea, cruciada eșuată nu putea fi decât o încurajare pentru sultan, iar ordinele călugărești constituiau o armată prea slabă ca să-i reziste, mai cu seamă că și mongolii începuseră să-și intensifice atacurile dinspre răsărit.
Regele Acrei nu-i rămânea altceva de făcut decât să se ducă personal în Europa, să-l caute pe împăratul Frederic al II-lea ca să-l determine, cu orice preț, să pornească o cruciadă în Orient, mai înainte ca Al Kamil să-și fi refăcut forțele. Acesta era și punctul de vedere al magistrului ordinului teutonic, Hermann von Salza, consilierul apropiat al regelui, care, bizuindu-se pe personalitatea lui Frederic al II-lea, socotea că a venit, în sfârșit, timpul ca un împărat german să se încoroneze la Ierusalim și o eră nouă să se deschidă pentru creștinătate, așa cum profețiile anunțau. Jean de Brienne primea să fie aruncată pe masa de joc a tratativelor o monedă scumpă, pe unica sa fiică Iolanda Isabella, o copilă de 11 ani, delicată și mult prea sensibilă ca să fie smulsă din căminul părintesc și dusă departe peste mări și țări. Pe ea magistrul ordinului voia să o dea de soție strălucitorului și extravagantului Frederic, rămas văduv de curând, dar pentru care doliul recent nu ar fi fost un impediment de a contracta o nouă căsătorie, mai ales dacă ea îi aducea și o coroană, iar Iolanda atât prin tată, cât și prin mama sa, Maria, era singura moștenitoare de drept a Ierusalimului. Așa gândea și papa Honorius al III-lea, el fiind cel mai în măsură să-l cunoască pe Frederic, al cărui preceptor și călăuză fusese în anii copilăriei, de aceea el a îmbrățișat proiectul cu entuziasm, visul său cel mai drag fiind să-l vadă pe fostul său pupil, de care rămăsese legat sufletește, împăratul lumii. Dorința papei, însă, nu era suficientă, era nevoie de participarea și colaborarea subiectului în cauză, iar ideea alianței matrimoniale îi apărea lui Honorius singura în stare să-l determine pe împărat să-și respecte angajamentul de a pleca în cruciadă, luat până atunci de două ori, cu ocazia celor două încoronări, ca rege al Germaniei la Aachen (1212) și ca împărat al creștinătății catolice la Roma (1220). Jean de Brienne, cu inima strânsă, era pregătit să-și sacrifice copilul când a debarcat la Brindisi (Italia) în anul 1222; nu bănuia încercatul rege până unde poate ajunge reaua credință a unui împărat.
Lui Frederic al II-lea propunerea, așa cum era de așteptat, nu i-a displăcut. De la mama sa, Constantia, moștenise sudul Italiei (Neapole) cu Regatul celor două Sicilii, de la tatăl său, Henric al VI-lea, Imperiul german și nordul Italiei, acum i se ofereau posesiuni întinse dincolo de mare, plus un titlu răsunător. Nepotul lui Barbarossa îi surâdea din depărtare acel dominium mundi, râvnit cu atâta ardoare de bunicul său. Stăpânirea Ierusalimului, socotit centrul lumii, și a unor posesiuni bogate și întinse, oricât de departe ar fi fost ele, era tot ce și-ar fi dorit, mai ales că lumea orientală, prin cultura, rafinamentul și plăcerile ce le oferea, îl atrăgeau atât de mult, încât la curtea sa din Sicilia ducea o viață de sultan, înconjurat de savanți arabi, musulmani și un adevărat harem, spre scandalul principilor europeni și indignarea papei. Dar proiectul, oricât de ademenitor, a fost amânat cu trei ani. Frederic al II-lea, prin naștere și educație mai mult italian decât german și împărat creștin, era preocupat de problema italiană, de soarta Regatului celor două Sicilii, unde ducea o politică de centralizare, de afirmare a autorității de stat, de emancipare a ei de sub tutela papalității, avea un întreg program de reforme de înfăptuit în Italia, de limpezit unele problema în imperiu. Blândul și binevoitorul Honorius al III-lea s-a mulțumit, ca totdeauna când cruciada era amânată, să facă reproșuri protejatului său, arătându-i în ce situație neplăcută îl punea, principii învinuindu-l pe, șeful bisericii apostolice, de lipsă de fermitate față de întârzierea arătată de împărat de a pleca în cruciadă, cum, de fapt, și era în realitate. În 1221, papa exasperate de a i se fi zădărnicit din nou planul campaniei în Orient recurse la amenințare, transmițându-i lui Frederic prin trimisul său special, Nicolas de Tusculum, intenția sa de a-l excomunica, dar împăratul rămăsese nepăsător, deoarece el știa dinainte că mult preaslabul și îngăduitorul său părinte spiritual nu o va face și că se va lăsa amăgit de o nouă promisiune a sa și jurământ că va pleca în cruciadă mai târziu. Tot așa a procedat împăratul și acum. În luna aprilie 1223, el jura la Ferentino că va porni în expediția sfântă în vara anului 1225, până atunci urmând să se facă pregătiri în toată lumea creștină. Anul 1225 a fost așteptat de către toți principii în mare tensiune. Regii Franței și Angliei, aflați în război, au încetat ostilitățile, în timp ce în toate țările din Europa era anunțată căsătoria împăratului cu Iolanda, iar în imperiu era sărbătorită ca divinitus inspiratus.
O flotă imperială, compusă din 14 vase, condusă de Enrico Pescatore, pornea în luna august 1225 să aducă pe moștenitoare Ierusalimului pentru a fi dăruită împăratului german. Căsătoria a fost oficiată la Acra de către episcopul Giacomo del Patti, după obiceiul timpului, prin procură. Mireasa, în etate de 14 ani, a înaintat spre altar cu pas nesigur, aproape strivită sub podoabele nupțiale, în timp ce alături de ea era purtată pe o pernă sabia împăratului. Slabă încurajare pentru plăpânda Iolanda căsătoria cu o sabie. Pe mire nici nu-l cunoștea. Serbările fastuoase date în cinstea evenimentului, care au durat 14 zile, festivitatea încoronării ca împărăteasă, de la Tyr, au înăbușit pentru o vreme spaima Iolandei de a fi dezrădăcinată, smulsă din dulcea Sirie cum ea însăși își numea patria în momentul despărțirii și al ultimului adio. Frederic al II-lea și-a întâmpinat tânăra soție la Brindisi. Era tristă și nimic de acum înainte nu o va mai înveseli. Frederic al II-lea, chiar a doua zi după întâlnirea de la Brindisi, stăpân pe situație, l-a deposedat pe Jean de Brienne de drepturile sale și s-a proclamat rege al Ierusalimului, cu toate protestele socrului său. Iolanda era nemângâiată, nobilii din Siria cuprinși de stupoare, principii europeni așteptau încordați ce va urma.
Noua calitate obținută de împăratul german în mod abuziv nu-l făcea mai scrupulos în privința cruciadei, pe care o amâna pentru a patra oară, având grijă însă să jure încă o dată la San Germano, în fața cardinalului Pelagius, că va pleca negreșit peste alți doi ani, în luna august 1227. Cât ce privește promisiunea, făcută înainte de nuntă, că va trimite în Siria o flotă de 50 de corăbii și că va plăti 100 000 uncii de aur, în vederea întreținerii unei armate permanente timp de doi ani, la dispoziția magistrului ordinului teutonic și a regelui, ea a căzut de la sine o dată cu detronarea lui Jean de Brienne.
Honorius al III-lea, singurul în măsură ca papă să judece faptele unui împărat, s-a văzut, ca totdeauna, neputincios în fața toanelor politice ale lui Frederic și chiar dacă ar fi vrut să ia o atitudine nu a mai avut timpul necesar, deoarece în același an (1227) se îmbolnăvea și murea. Încercările la care Iolanda fusese supusă prematur i-au adus grabnic sfârșitul. La puțin timp după ce dădea naștere unui băiat, botezat Conrad, ea se stingea din viață singură, fără rude, în pământ străin, după ce dăruise soțului ei un fiu, asigurând astfel succesiunea Hohenstaufenilor, și îi lăsase lui Fredric, odată cu succesorul dorit, încă un drept politic, de data aceasta de necontestat, acela de a administra posesiunile din Siria în numele copilului minor, urmaș legitim la tronul Ierusalimului, ca fiind singurul moștenitor al mamei sale. Jean de Brienne, mult prea în vârstă (avea 75 de ani) ca să poată susține o luptă, evident inegală, cu ginerele, murea la rândul lui, neconsolat de a fi încheiat un târg păgubaș.
Decăderea idealului de cruciadă adusese modificări esențiale în ideologia politică a vremii. Oamenii, deprinși cu noțiunea de cruciadă, atunci când era vorba de politica orientală, nu renunțau ușor la ea, ideea însă trebuia readaptată la noile condiții și la mentalitatea nouă. Apariția mongolilor și a pericolului ce-l prezentau se cerea explicată. Așa a apărut legenda acelui populus absconsus de dincolo de Eufrat, condus de un anume preot Ioan, cu care era confundat Gingis Han, sau a evreilor ascunși în munții din jurul Mării Caspice, cum se spunea încă din vremea lui Alexandru cel Mare. Acest popor-credeau oamenii-reprezenta pericolul din Răsărit anunțat de Apocalipsă ca semn apropiat de sfârșitul lumii. Lui avea să i se opună împărăția, cea adevărată, venită din Apus. Asistăm la un ritm de profeții alternând între cele două stăpâniri din Orient și Occident, ambele reflectând, într-o formă naivă, redescoperirea omului de către om. Într-o viziune în care fantasticul cu miraculosul se împleteau, se și vedeau toate semințiile de pe tot pământul dându-și mâna la o întâlnire grandioasă cu care, suna proorocirea, avea să înceapă ultima eră a omenirii, o eră a păcii, netulburată de războaie, boli și altfel de suferințe pământești. Ca totdeauna, existau cărturari, oamenni realiști sau pur și simplu sceptici care nu credeau în asemenea profeții, unul dintre ei fiind Alberic des Trois Fontaines, autorul textului ce respinge legenda acelui populus absconsus și vedeîn mongoli un popor cu origine aparte, venit din stepele Asiei unde s-a născut și a trăit, un neam ascuns revenind printre semenii lui.
Papa Honorius al III-lea a vrut să interpreteze profeția în favoarea lui Fredric al II-lea, el fiind desemnat ca împăratul ultimei stăpâniri, prin aceasta încercând să justifice o nouă cruciadă. Dar dorința de pace, de colaborare între oameni era mai puternică. Sub influența curentului franciscan, curent pacifist prin excelență, s-a răspândit repede crdința în conviețuirea cu musulmanii, care este posibilă și permisă, ei putând fi convertiți pe cale pașnică, atrași la comunitatea creștină cu răbdare și perseverență, cauzele de ordin religios nedând dreptul să ucizi. Visul înfrățirii dintre oameni, unindu-i ca într-o mare familie, dincolo de barierele religioase, începea să se contureze cu mult înainte ca Renașterea să-l fi formulat explicit.
În condițiile unor asemenea schimbări de ideologie, cruciada se depășea pe sine până aproape la anularea ei. Era nevoie de o schimbare în însuși idealul de cruciadă pentru ca el să se mențină. Astfel se produce o alunecare a elementului războinic pe planul al doilea. Cruciatul, înainte de toate, era acum un pelerin, apoi un războinic și numai dacă era absolut nevoie. Accentul cade pe ascetismul individual, spre deosebire de idealul colectiv de la început, care dădea o notă de încântare veselă, aproape zgomotoasă, înrolării în cruciadă. Acum se cerea ca la plecare cruciatul să fie fără haine scumpe, bani sau bagaj inutil, să nu evite tristețea despărțirii. Viața morală devenea mai importantă decât încercarea grea de a porni în cruciadă sau riscurile acesteia, iar pelerinajul nu servea la nimic dacă nu era urmat de continuarea unei vieți morale. Amânarea cruciadei, răscumpărarea ei, aceasta era mentalitatea când în scaunul pontifical a urcat Grigore al IX-lea, un demn urmaș al lui Grigore al VII-lea, ambițios, violent, apărător aprig al cezaropapismului, gata să redeschidă vechiul conflict pentru supremația politică dintre papi și împărați.