Legea Drepturilor din 1689 (după anul în care a fost aprobată) sau din 1688 (după anul în care au avut loc evenimentele ce au determinat-o; în ) este o lege a Parlamentului Angliei care a stabilit anumite drepturi civile fundamentale și a modificat succesiunea la Coroana Angliei. Ea rămâne o lege de importanță capitală în .
Bazată în mare măsură pe ideile teoreticianului politic John Locke , legea stabilește o obligație constituțională a Coroanei de a obține consimțământul poporului, prin intermediul Parlamentului care îl reprezintă. Pe lângă stabilirea limitelor puterilor monarhului, legea stabilește și drepturile Parlamentului, inclusiv cel de a se întruni regulat, de alegeri libere și . Ea enumeră și drepturi individuale, inclusiv interdicția aplicării de și obligația de a se obține aprobarea Parlamentului pentru impunerea și colectarea de taxe. În fine, ea descrie și condamnă mai multe rele acțiuni ale lui Iacob al II-lea al Angliei. Declarația Drepturilor a primit la . Este o reformulare sub formă statutară a prezentată de lui William al III-lea și Mariei a II-a în februarie 1689, prin care i-a invitat să devină împreună suverani ai Angliei, înlocuindu-l pe Iacob al II-lea, acuzat că abdicase și lăsase tronul vacant.
În Regatul Unit, această lege este considerată a fi un document de bază al constituției britanice cutumiare, alături de Magna Carta, Petiția dreptului, și . Un document separat, dar similar, , se aplică în Scoția. Proiectul de lege a fost unul dintre modelele folosite pentru elaborarea Declarației Drepturilor din Statelor Unite, a Declarației Drepturilor Omului emisă de Națiunile Unite și a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Împreună cu Legea de stabilire din 1701, ea rămâne în vigoare în toate , cu amendamentele adoptate prin .
Context Pe parcursul secolului al XVII-lea, s-a înnoit interesul pentru Magna Carta. Parlamentul Angliei a adoptat în 1628 Petiția Dreptului, care stabilea anumite libertăți pentru supușii Coroanei Engleze. Războiul Civil Englez (1642–1651) s-a purtat între Rege și un Parlament oligarhic, dar ales, și în acea vreme s-a conturat noțiunea de partide politice cu existență lungă, într-un sistem ce i-a opus pe granzii din figurilor mai modeste, influențate de , în dezbaterile pe tema noii constituții în cadrul din 1647. Parlamentul a fost în mare parte subordonat executivului în perioada Protectoratului (1653–1659) și în majoritatea celor douăzeci și cinci de ani de domnie ai lui Carol al II-lea de după Restaurația Stuarților din 1660. Cu toate acestea, datorită creșterii numărului de broșuri tipărite și sprijinului acordat de City of London, acest Parlament a reușit să tempereze o parte din excesele, intrigile și generozitatea executivă a guvernului, în special ale , care a semnat prin care Anglia se alia cu Franța într-un posibil război împotriva Republicii Neerlandeze, care era adesea aliată cu Anglia. Parlamentul adoptase deja , care a întărit convenția ce interzicea detenția fără motiv sau în lipsa unor dovezi suficiente.
Revoluția Glorioasă Obiecțiile față de politicile regelui Iacob al II-lea al Angliei (al VII-lea al Scoției și al II-lea al Irlandei), un grup de parlamentari englezi l-a invitat pe stadtholderul neerlandez Willem al III-lea de Orania-Nassau (numit de englezi ) să ocupe tronul în locul lui Iacob. Invazia reușită a lui William, venit cu o flotă și o armată olandeze, a dus la fuga lui Iacob în Franța. În decembrie 1688, nobilii regatului l-au numit pe William guvernator provizoriu. O astfel de acțiune era general recunoscută drept constituțională în condițiile în care monarhul poate să-și exercite funcția. Nobilii au convocat o adunare a mai multor membri ai Parlamentului. Această adunare a cerut alegerea unui , care s-a întrunit pe .
Declarația Drepturilor thumb|upright|Gravură din secolul al XVIII-lea, bazată pe un desen de , reprezentând prezentarea Declarației Drepturilor lui William al III-lea și Mariei a II-a Propunerea de a întocmi o declarație a drepturilor și libertăților, ca document care demonstrează încălcarea lor de către Iacob a fost avansată pentru prima dată pe , în , unii membrii ai acesteia susținând că Camera „nu poate răspunde în fața națiunii sau Prințului de Orania până când nu declarăm care anume sunt drepturile încălcate” și că William „nu poate să fi nesatisfăcut dacă punem condiții pentru a ne asigura pentru viitor” pentru a „face dreptate celor care ne-au trimis aici”. Pe , o comisie convocată special a raportat Camerei Comunelor 23 de capete de plângere, pe care Camera Comunelor le-a aprobat, adăugând câteva ale sale. Pe însă, Camera Comunelor a decis să instruiască comisia să facă distincție între „titlurile generale, care introduc legi noi, și cele care sunt declarații ale drepturilor străvechi”. Pe , Camera Comunelor a aprobat această Declarație a Drepturilor revizuită, iar pe , comitetul a fost însărcinat să redacteze un unic text cuprinzând Declarația (cu eliminarea titlurilor care erau „introducătoare de noi legi”), rezoluția din și propunerea lorzilor de revizuire a jurământului de credință. Ea a fost adoptată de Camera Comunelor fără obiecții.
Pe , funcționarul Camerei Lorzilor a citit Declarația Drepturilor, iar , în numele tuturor stărilor regatului, le-a cerut lui William și lui Mary să accepte tronul. William a răspuns în numele soției sale și al său: „Acceptăm cu recunoștință ceea ce ne-ați oferit”. Apoi au mers în procesiune spre de la Whitehall. Într-o ceremonie organizată în , regele-de-arme al jartierei, , i-a proclamat rege și regină ai Angliei, Franței și Irlandei, după care au mers în , unde episcopul Londrei a oficiat o slujbă. Ei au fost încoronați pe , și au depus jurământul de a respecta legile elaborate de Parlament. prevedea un nou jurământ de încoronare, prin care monarhii urmau să „promită și să jure solemn că vor guverna poporul acestui regat al Angliei și al stăpânirilor care îi aparțin, conform statutelor convenite în parlament și legilor și obiceiurilor acestuia”. De asemenea, se angajau să susțină legea lui Dumnezeu, adevărata mărturisire a Evangheliei și credința reformată protestantă stabilită prin lege. Acesta a înlocuit un jurământ care lăsa mai multă libertate monarhului. Jurământul anterior impunea monarhului să conducă pe baza „legilor și obiceiurilor ... acordate de regii Angliei”.
Legea Declarația Drepturilor a fost adoptată printr-o lege a Parlamentului, Legea Drepturilor din 1689, care a primit în decembrie 1689.
Legea afirma „anumite drepturi și libertăți străvechi”:
pretinsa putere de a suspenda legile și de a le ignora prin autoritate regală fără consimțământul Parlamentului este ilegală; este ilegală; perceperea de impozite fără acordul Parlamentului este ilegală; este dreptul supușilor să adreseze petiții regelui, iar urmărirea penală pentru astfel de petiții este ilegală; menținerea unei armate permanente în timp de pace, cu excepția cazului în care acest lucru se face cu acordul Parlamentului, este împotriva legii; protestanții deține arme în scop de apărare, adecvate condițiilor lor și în măsura permisă de lege; alegerea membrilor Parlamentului trebuie să fie liberă; libertatea de exprimare și de dezbaterea sau procedurile Parlamentului nu vor fi în nicio instanță sau loc din afara Parlamentului; nu se va impune , nici amenzi excesive, nici ; jurații în procesele de înaltă trădare trebuie să fie proprietari liberi; aplicarea de amenzi și confiscări înaintea sau în lipsa unei condamnări sunt ilegale și nule; pentru remedierea tuturor nedreptăților și pentru modificarea, consolidarea și păstrarea legilor, Parlamentele trebuie să se întrunească frecvent.
Legea caracteriza fuga lui Iacob din Anglia în urma Revoluției Glorioase drept o abdicare de la tron. Ea enumera douăsprezece politici ale lui Iacob prin care acesta intenționa „să se străduiască să submineze și să extirpe religia protestantă, precum și legile și libertățile acestui regat”. Aceste fapte erau:
asumarea și exercitarea unei puteri de dispensă și de suspendare a legilor și a punerii lor în aplicare fără consimțământul Parlamentului; urmărirea penală a celor ; înființarea curții comisarilor pentru cauze ecleziastice; perceperea de taxe pentru uzul Coroanei sub pretextul prerogativei regale, ca și cum acestea ar fi fost stabilite de Parlament; adunarea și menținerea unei armate permanente în regat pe timp de pace fără consimțământul Parlamentului; dezarmarea protestanților simultan cu înarmarea papistașilor, și angajarea lor contrar legii; încălcarea libertății de alegere a membrilor Parlamentului; urmăriri penale în Curtea de Justiție a Regelui pentru chestiuni și cauze care se pot audia doar în Parlament și prin diverse alte acțiuni arbitrare și ilegale; angajarea de persoane necalificate în juriile proceselor, și punerea în procesele pentru înaltă trădare de jurați care nu erau proprietari liberi; impunerea unor cauțiuni excesive persoanelor reținute în cazuri penale, împotriva legilor emise pentru libertatea supușilor; impunerea de amenzi excesive și pedepse ilegale și crude; acordarea mai multor posesiuni și titluri în baza unor confiscări și amenzi aplicate înainte de orice condamnare sau hotărâre judecătorească împotriva persoanelor cărora li se confiscau acele titluri și posesiuni;
toate acestea fiind, conform autorilor declarației, complet și direct contrare legilor și statutelor cunoscute și libertății regatului.
Într-un preludiu la care urma să fie adoptată doisprezece ani mai târziu, Legea Drepturilor interzicea romano-catolicilor accesul la tronul Angliei, deoarece „prin experiență s-a găsit că este incompatibil cu siguranța și bunăstarea acestui regat protestant să fie guvernat de un prinț papistaș”; astfel, William al III-lea și Maria a II-a au fost numiți succesori ai lui Iacob al II-lea, iar tronul urma să treacă de la ei mai întâi la moștenitorii Mariei, apoi la sora ei, prințesa Ana a Danemarcei și la moștenitorii acesteia (și, ulterior, la orice moștenitori ai lui William printr-o căsătorie ulterioară).
Amendamente și moștenire Legea Drepturilor a fost ulterior completată prin , care a fost aprobată de Parlamentul Scoției ca parte a . Legea de stabilire modifica linia de succesiune la tron prevăzută în Legea Drepturilor; dar atât Declarația Drepturilor, cât și au contribuit în mare măsură la stabilirea conceptului de suveranitate parlamentară și la restrângerea puterilor monarhului.This vigorous assertion of the rights of the subject meant that the Bill of Rights is often seen as parallel in importance with Magna Carta itself. Se consideră că adoptarea lor marchează începutul monarhiei constituționale și, împreună cu , au aplanat o mare parte din tulburările politice și religioase care zdruncinaseră Scoția, Anglia și Irlanda pe parcursul secolului al XVII-lea.
Legea a consolidat Petiția Dreptului și prin codificarea anumitor drepturi și libertăți. Descrise de drept , drepturile exprimate în aceste legi au fost asociate cu ideea de . Declarația Drepturilor a influențat direct din 1776, care, la rândul ei, a influențat Declarația de Independență a Statelor Unite.