Câinele (Canis familiaris sau Canis lupus familiaris) este un descendent domesticit al lupului. Denumit și câine domestic, acesta provine din lupii cenușii din Pleistocen astăzi dispăruți. Câinele a fost prima specie domesticită de către om. Experții estimează că vânătorii-culegători au domesticit câinii cu peste 15.000 de ani în urmă, înainte de dezvoltarea agriculturii. Datorită asocierii lor îndelungate cu oamenii, câinii s-au extins la un număr mare de indivizi și au dobândit capacitatea de a prospera cu o dietă bogată în amidon, care ar fi inadecvată pentru alte canide.
Câinele a fost crescut selectiv de-a lungul mileniilor pentru diverse comportamente, capacități senzoriale și atribute fizice. Rasele de câini variază foarte mult în ceea ce privește forma, mărimea și culoarea. Aceștia îndeplinesc numeroase roluri pentru oameni, cum ar fi vânătoarea, pășunatul, tractarea de încărcături, protecția, asistarea poliției și a armatei, compania, terapia și ajutorul persoanelor cu handicap. De-a lungul mileniilor, câinii au devenit adaptați în mod unic la comportamentul uman, iar legătura dintre oameni și câini a fost un subiect de studiu frecvent. Această influență asupra societății umane le-a conferit supranumele de „cel mai bun prieten al omului”.
Etimologie Cuvântul „câine” provine din latinescul canis. Canis provine din indo-europeanul *kwon–, care a mai dat svan– în sanscrită, kyōn în greaca veche, hunt în germana veche, cu în irlandeza veche, shun în armeană și šuo în lituaniană.
Taxonomie În 1758, botanistul și zoologul suedez Carl Linnaeus a publicat în lucrarea sa Systema Naturae denumirea în două cuvinte a speciilor (nomenclatura binomială). Canis este cuvântul latin care înseamnă „câine”, iar sub acest gen a enumerat câinele domestic, lupul și șacalul auriu. El a clasificat câinele domestic ca fiind Canis familiaris și, pe pagina următoare, a clasificat lupul cenușiu ca fiind Canis lupus. Linnaeus a considerat câinele ca fiind o specie separată de lup din cauza cozii sale întoarse în sus (cauda recurvata), care nu se găsește la niciun alt canid.
Un studiu din 1999, bazat pe ADN-ul mitocondrial (ADNmt), a sugerat o posibilă origine a câinilor domestici din lupul cenușiu. Se crede că rasele de câini dingo și câini cântăreți din Noua Guinee s-au separat de linia principală a câinilor domestici în timpuri străvechi, când comunitățile umane erau mai izolate unele de altele. În cea de-a treia ediție a lucrării Mammal Species of the World, publicată în 2005, specialistul în mamifere W. Christopher Wozencraft a enumerat sub numele de lup Canis lupus subspeciile sale sălbatice și a propus două subspecii suplimentare, care au format clada câinilor domestici: familiaris, așa cum a fost numit de Linnaeus în 1758 și dingo, numit de Meyer în 1793. Wozencraft s-a referit la studiul ADNmt ca fiind unul dintre ghidurile care i-au fundamentat decizia.
Clasificarea de mai jos urmează Rutkowski et al. (2015). Sunt în curs de desfășurare studii care, sperăm, vor dezvălui dacă șacalul dungat (C. adustus) și șacalul cu spate negru (C. mesomelas) ar trebui încorporate într-un gen separat, deoarece această clasificare face din Canis un grup parafilic.
Evoluție Domesticire
Studiile genetice sugerează că toți câinii vechi și moderni au un strămoș comun și descind dintr-o populație de lupi străveche, acum dispărută – sau din populații de lupi strâns înrudite – care era distinctă de descendența lupului modern. Asemănarea câinelui cu lupul cenușiu este rezultatul unui flux genetic substanțial de la câine la lup, lupul cenușiu modern fiind cea mai apropiată rudă în viață a câinelui. Strămoșul câinelui ar putea fi un lup din Pleistocenul târziu, dispărut.
Divergența genetică dintre strămoșul câinelui și lupii moderni a avut loc între 40.000 și 30.000 de ani în urmă, chiar înainte sau în timpul Ultimului Maxim Glaciar (acum 20.000–27.000 de ani). Acest interval de timp reprezintă limita superioară de timp pentru începerea domesticirii, deoarece este momentul divergenței, dar nu și momentul domesticirii, care a avut loc mai târziu.
Una dintre cele mai importante tranziții din istoria omenirii a fost domesticirea animalelor, care a început odată cu asocierea pe termen lung dintre lupi și vânătorii-culegători în urmă cu mai bine de 30.000 de ani. Câinele a fost prima specie și singurul carnivor mare care a fost domesticit. Registrul arheologic și analiza genetică arată că rămășițele câinelui din Bonn-Oberkassel, îngropat alături de oameni în urmă cu 14.200 de ani, este primul câine necontestat, însă rămășițe controversate au apărut în urmă cu 36.000 de ani.
Domesticirea câinelui este anterioară agriculturii, și abia acum 11.000 de ani, în Holocen, oamenii care trăiau în Orientul Apropiat au intrat în relații cu populații sălbatice de bour, mistreț, oaie și capră. Întrebările legate de momentul și locul în care câinii au fost domesticiți pentru prima dată au pus la încercare geneticienii și arheologii timp de decenii. Studiile genetice sugerează un proces de domesticire care a început acum peste 25.000 de ani, în una sau mai multe populații de lupi din Europa, din zona arctică înaltă sau din estul Asiei. Există dovezi clare că, în timpul fazelor inițiale ale domesticirii, câinii au derivat din lupii cenușii. Populația sau populațiile de lupi care au fost implicate sunt probabil dispărute. În ciuda numeroaselor studii genetice efectuate atât pe câinii moderni, cât și pe rămășițele câinilor antici, nu există un consens ferm în ceea ce privește momentul sau locul (locurile) domesticirii, numărul populațiilor de lupi care au fost implicate sau efectele pe termen lung pe care domesticirea le-a avut asupra genomului câinelui.
Potrivit acestor cercetări, apariția variațiilor s-a produs prin selecția artificială a puilor de lup cenușiu și de șacal care trăiau în jurul taberelor preistorice, hrănindu-se cu resturi de mâncare sau carcase lăsate ca deșeuri de către vânătorii-culegători. Oamenii au observat existența anumitor lupi care se apropiau mai mult decât alții și au recunoscut o anumită utilitate în acest lucru, deoarece aceștia avertizau asupra prezenței unor animale sălbatice, cum ar fi alți lupi sau feline mari. În cele din urmă, unii lupi au fost capturați și duși în tabere în încercarea de a fi folosiți. De-a lungul anilor, animalele care erau feroce atunci când ajungeau la vârsta adultă și nu acceptau prezența umană au fost aruncate sau împiedicate să se împerecheze. Astfel, în timp, a existat o selecție de animale docile, tolerante și ascultătoare față de oameni, cărora li s-a permis să se împerecheze și care, la vârsta adultă, erau foarte utile pentru vânătoare și pază. Acest proces treptat, bazat pe încercări și erori, a dus în cele din urmă la crearea câinilor domestici.JOHNS, Catherine. Dogs: history, myth, art. págs 9 a 21. Ed. The British Museus Press, 2008. ISBN 978067403093Fogle (2009), págs 10, 16, 18 e 19 Câinii de vânătoare și de pază ajutau triburile în schimbul hranei și adăpostului. Cu timpul, au perfecționat urmărirea și au împărțit cu oamenii uciderea prăzii.
În jurul anului 10.000 î.Hr. s-a dezvoltat agricultura, ceea ce a dus la un stil de viață sedentar, împreună cu o divergență fenotipică a câinelui față de strămoșii săi lupi, inclusiv variații în ceea ce privește mărimea. Deoarece sunt foarte adaptabili, s-au răspândit în întreaga lume, fiind purtați în timpul migrațiilor umane și apărând în culturile antice romane, egiptene, asiriene, galeze și precolumbiene, astfel încât povestea lor este spusă alături de cea a omului.
Rase de câini
O rasă de câine este un anumit tip de câine care a fost crescut în mod intenționat de către oameni pentru a îndeplini sarcini specifice, cum ar fi pășunatul, vânătoarea și paza. Câinii sunt cel mai variabil mamifer de pe Pământ, selecția artificială producând peste 360 de rase recunoscute la nivel mondial. Aceste rase posedă trăsături distincte legate de morfologie, care includ dimensiunea corpului, forma craniului, fenotipul cozii, tipul de blană, forma corpului și culoarea blănii. Cu toate acestea, există o singură specie de câine. Trăsăturile lor comportamentale includ paza, pășunatul și vânătoarea, precum și trăsături de personalitate, cum ar fi comportamentul hipersocial, îndrăzneala și agresivitatea. Majoritatea raselor au fost derivate dintr-un număr mic de fondatori în ultimii 200 de ani. Ca urmare a adaptabilității lor la numeroase medii și a capacității de a se înmulți în funcție de nevoile oamenilor, câinii sunt astăzi cea mai abundentă specie de carnivore și sunt răspândiți în întreaga lume.
În 2017, un studiu a arătat că, în urmă cu 9.000 de ani, câinele domestic era prezent în ceea ce este acum insula Zhokhov, în nord-estul Siberiei arctice, care era legată de continent la acea vreme. Câinii au fost crescuți selectiv fie drept câini de sanie, fie drept câini de vânătoare, ceea ce implică faptul că la acea vreme existau un standard pentru câinii de sanie și un standard pentru câinii de vânătoare. Dimensiunea maximă optimă pentru un câine de sanie este de 20–25 kg iar câinii de sanie din vechime aveau între 16–25 kg. Același standard a fost găsit în rămășițele câinilor de sanie din această regiune de acum 2.000 de ani și în standardul modern al rasei Husky siberian. Alți câini erau mai mari, de 30 kg și par a fi câini care au fost încrucișați cu lupi și folosiți pentru vânătoarea de urși polari.
În urmă cu 3.000-4.000 de ani, câini de tip ogar au fost reprezentați pe ceramică și în picturi din Egipt și Asia de Vest. Câinii de tip mastiff erau ținuți pentru pază și vânătoare, însă erau crescuți și câinii cu picioare scurte.Clutton-Brock, J., 1995. Origins of the dog: domestication and early history. In:Serpell, J. (Ed.), The Domestic Dog, its Evolution, Behaviour and Interactions with People. Cambridge University Press, Cambridge, pp. 16-20 Cele mai multe rase moderne de câini sunt rezultatul practicilor de creștere controlată din epoca victoriană (1830-1900) și al documentării exacte a pedigrielor odată cu înființarea Clubului Kennel Englez în 1873.
Aceste încrucișări selective nu aduc numai beneficii. Alături de genele pentru caracteristicile vizibile, sunt transmise gene care, deși prezente, nu s-au manifestat la individ, dar care probabil vor afecta descendenții acestuia. Unii sunt predispuși la afecțiuni precum displazia de șold, surzenie, miopie, diverse boli de piele și probleme psihologice. Pentru a crea diferite rase, omul a dezvoltat caracteristici extreme care împiedică bunăstarea animalului: buldogii au botul atât de turtit încât nu pot respira normal; Shar Pei au atât de multă piele în plus încât dezvoltă micoze și infecții în pliuri iar Border Collie au devenit hiperactivi, printre alte exemple.
Caracteristici Diferențe față de alte canide În comparație cu lupii de mărime echivalentă, câinii tind să aibă un craniu cu 20% mai mic și un creier cu 10% mai mic, precum și dinți mai mici decât alte specii de canide. Câinii au nevoie de mai puține calorii pentru a trăi decât lupii. Dieta lor bazată pe resturi umane a făcut ca creierul său mare și mușchii maxilarului folosiți la vânătoare să nu mai fie necesari. Unii experți cred că urechile flasce ale câinilor sunt rezultatul atrofiei mușchilor maxilarului. Blana câinelui domestic tinde să fie mai groasă decât cea a lupului, iar unele triburi de eschimoși preferă blana lor pentru îmbrăcăminte, datorită rezistenței la uzură într-un climat neospitalier. Spre deosebire de lupi, dar la fel ca și coioții, câinii domestici au glande sudoripare în labe. Picioarele câinelui sunt în general mai scurte decât cele ale lupului, iar coada are tendința de a se încovoia în sus, o altă trăsătură care nu se întâlnește la lupi.
Anatomia internă