Cazacii din 'Kuban (în limba rusă: Кубанские кaзаки, Kubanskie Kаzaki ori кубанцы kubanțî) sunt cazaci care trăiesc în regiunea Kuban a Rusiei. Deși în regiunea nordică a Caucazului s-au așezat o multitudine de grupuri de cazaci, cei mai mulți cazaci din Kuban sunt descendenții cazacilor de la Marea Neagră, (la rândul lor la origine cazaci zaporijieni) și ai celor de pe linia Caucazului. Armata cazacilor din Kuban' (Кубанское казачье войско) este unitatea administrativă și militară a cazacilor din regiune în perioada 1860-1918 și din 1990 până în prezent.
Istoric Cazacii de la Marea Neagră
În regiunea cursului mijlociu al fluviului Nipru din Ucraina au trăit cazacii zaporijieni. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, capacitatea lor de luptă s-a redus în mod considerabil, datorită faptului că principalii lor adversari, Hanatul Crimeii și Uniunea statală polono-lituaniană încetaseră să mai existe, iar administrația rusă găsea inutilă organizațiile militare ucrainene. Pe de altă parte, Siciul Zaporijian reprezenta un loc refugiu pentru iobagii fugari, în care autoritatea centrală nu putea să-și exercite controlul, și care era pe de altă parte un important focar de răscoale, care izbucneau periodic în Ucraina. În același timp, cazacii se opuneau cu tărie oricărei încercări a guvernului central de colonizare a teritoriilor pe care primii le considerau ale lor.Orest Subtelny, Ukraine a history History of Ukraine. În 1775, după o lungă serie de atacuri împotriva coloniștilor sârbi, împărăteasa Ecaterina cea Mare i-a ordonat lui Grigori Potiomkin să distrugă armata cazacilor zaporijieni. La rândul lui, Potiomkin l-a însărciant cu ducerea la începlinire a acestui ordin pe generalul Piotr Tekeli.
Cazacii zaporijieni s-au împrăștiat în lume. Aproximativ 5.000 de bărbați, adică 30% dintre efectivele armatei, au fugit în Imperiul Otoman, în regiunea Dunării inferioare.Taras Chukhlib Alexander Suvorov in Ukrainian history, Pravda.org.ua Retrieved on 21 April O altă parte a lor s-au înrolat în unitățile de husari și dragoni ale armatei imperiale ruse, în vreme ce majoritatea s-au transformat în simpli țărani și negustori.
Doar peste câți ani, administrația rusă a fost forțată să-și schimbe decizia în legătură cu cazacii zaporijieni, odată cu escaladarea conflictului cu Imperiul Otoman. În 1778, sultanul turc le-a oferit zaporijienilor permisiunea să-și reconstruiască „Siciul” în Delta Dunării (Siciul Dunărean). Potiomkin a sugerat în 1787 să se formeze o „Armată a zaporojienilor loiali” în jurul a unor atamani foarte respectați. В. А. Голобуцкий, Черноморское казачество, Кiev, 1956 (V. A. Golubțki, Armata cazacilor de la Marea Neagră, Черноморское казачье войско
Noua formațiune căzăcească a jucat un rol de primă importanță în timpul războiului ruso-turc din 1787–1792. Pentru a le răsplăti loialitatea și vitejia, împărăteasa le-a oferit spre folosință eternă regiunea Kubanului, locuită pe atunci de rămășițe ale triburilor de nogai. Acesți cazaci, rebotezați între timp „cazaci de la Marea Neagră”, au emigrat în masă (aproximativ 25.000 de bărbați) în perioada 1792 – 1793 în Kuban.
Serviciul de pază al frontierei ruse (1777-1860)
În următorii cincizeci de ani, micul avanpost Novohopiorskaia a crescut în dimensiuni și importanță, fiind punctul central al luptelor împotriva nogailor și circasienilor. În timpul războiului ruso-turc din 1768 – 1774 cazacii din patru stanițe de pe râul Hopior au cerut să formeze un regiment nou. Ca răspalată pentru serviciile aduse în timpul conflictului, Ecaterina cea Mare a aprobat cererea „Regimentului Hopior” printr-un decret din 6 octombrie 1774.
La sfârșitul războiului s-a semnat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, prin care Rusia își extindea teritoriul la sud de vărsarea râului Kuban în Marea Azov până la malul drept al râului Terek. Cele 500 de verste (aproximativ 533 km) de frontieră neapărată au fost trecute sub protecția noului format Regiment Hopior, a unor cazaci de pe Volga și a unui regiment de dragoni din Vladimir, (ultimele două transferate în regiunea Caucazului). Aceste forțe au format linia defenivă Azov – Mozdok. Această mișcare de trupe a marcat pregătirile rușilor pentru cucerirea Caucazului.
Regimentul Hopior a fost făcut responsabil pentru flancul de apus al liniei defensive. Ei au fondat fortăreața Stavropol (22 octombrie 1777) și trei stanițe: Moskovskaia, Donskaya și Severnaia, cu câte 140 de familii căzăcești în fiecare locație. Regimentul Hopior a primit în 1779 propriul lui district administrativ. Condițiile de viață ale cazacilor erau foarte grele, în condițiile în care circazienii organizau raiduri aproape zilnice împotriva pozițiilor rușilor. Regimentul Hopior și-a extins controlul în 1804 mult spre vest în teritoriul Kabarda, unde au fondat șase noi stanițe, așa-numita „Noua linie a Kubanului”: Barsukovskaia, Nivinnomisskaia, Belomecețkaia, Batalpașinskaia (Cerkesskul contemporan), Bekeșevskaia și Suvorovskaia. Următoarea expansiunea a avut loc în 1828, când Regimentul Hopior au finalizat cucerirea teritoriilor karaciailor. Aceiași cazaci au participat la prima expediție rusească care a cucerit vârful Elbrus în 1829.
Administrația regiunii nou cucerite a devenit atât de greoaie, încât reforma militară din 1832 a unit zece regimente de la vărsarea râului Terek până la cursul Hopiorului din vestul Kabardei, formând Armata Liniei Caucazului. În plus, regimentul Hopior a primit și mai multe așezări țărănești, ceea ce ridica forța de muncă la aproximativ 12.000 de suflete. Odată cu înaintarea spre răsărit, spre cursul râului Bolșaia Laba, districtul militar Hopior a fost împărțit în două regimente, care au format „Linia Laba”: Spokoinaia, Ispravnaia, Podgornaia, Udobnaia, Peredovaia, Storojevaia.
Zaporijienii din regiunea Kuban
Numeroase tradiții ale cazacilor zaporijien au continuat în noile lor locații de la Marea Neagră, precum alegerea de către adunarea cazacilor a conducerii administrative, dar au apărut și tradiții noi. În locul unui Sici central, a fost constituită o linie defensivă de la vărsarea râului Kuban în Marea Neagră până la gurile râului Bolșaia Laba. Regiunile de la nord de această linie au fost populate cu cazaci locuitori ai stanițelor. A fost construit un nou centru administrativ la Ekarerinodar („Darul Ecaterinei”). Armata cazacilor de la Marea Neagră și-a trimis oamenii în cele mai importante campanii ale Imperiului Rus, precum au fost înăbușirea Insurecției lui Kościuszko din 1794, expediția persană a Ecaterinei cea Mare, (în timpul căreia aproape o jumătate dintre cazaci au murit de foame sau boli), sau respingerea invadatorilor francezi din 1812. Noua armată a mai participat și la războiul ruso-persan din 1826 - 1828, (în timpul căreia au cucerit ultimul bastion otoman de pe coasta de nord a Mării Negre, fortăreața Anapa). În cursul Războiului Crimeii cazacii au reușit să respingă orice tentativă de debarcare a inamicilor în Peninsula Taman, în vreme ce alți camarazi de-ai lor au participat la apărarea Sevastopolului.
După încheierea războiului ruso-turc din 1828 – 1829, cei mai mulți cazci ai Siciului Dunărean au trecut în mod oficial de partea rușilor, au fost amnistiați și recolonizați între Mariupol și Berdiansk, formând Armata cazacilor de la Azov.
Expansiunea
Armata Mării Negre și-a continuat înaintarea sistematică în regiunile muntoase ale Caucazului Nordic. După ce au luat parte activă la faza finală a cucerirea Caucazului de către ruși, cazacii colonizat rând pe rând regiunile pe care le-au cucerit. Pentru a ajuta procesul de colonizare, la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost aduși în Caucaz încă 70.000 de foști cazaci zaporijieni din reginile Bugului, Ekaterinoslavului și Azovului. Aceste grupuri căzăcești au fost îndepărtate pentru a permite colonizarea Noii Rusii cu noi grupuri etnice, în condițiile în care starea de slăbiciune a Imperiului Otoman și formarea noilor state independente din Balcani nu mai făceau necesare prezența lor aici. Aceste grupuri de cazaci au fost colonizați în Kuba în 1860 și forțele lor au fost unite cu cele ale Armatei liniei Caucazului.
Apogeul Armatei Kubanului Efectivele noii armate a crescut suficient de mult pentru a o plasa pe locul doi între armatele căzăcești. Cazacii din Kuban au continuat să ia parte activă la viața politico-socială a Rusie din secolul al XIX-lea, de la sfârșitul războiului împotriva circasienilor, care s-a încheiat la scurtă vreme după formarea armatei Kubanului. O unitate de mici dimensiuni a cazacilor din Kuban a luat parte și la luptele pentru cucerirea Hanatului Hiva. Campania cea mai importantă la care au luat parte cazacii din Kuban a fost Războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878, în timpul căruia au luptat atât pe frontul din Balcani și pe cel din Caucaz. În cazul frontului din Caucaz, cazacii din Kuban au asigurat 90% din efectivele cavaleriei ruse. Cele mai importante lupte la care au luat parte cazacii din Kuban au fost bătăliile din Pasul Șipka, apărarea orașului Bayazet și bătălia finală de la Kars.
Trei regimente din Kuban au luat parte la asaltul fortăreței Geok Tepe din Turkmenistan în 1881.
În timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), cazacii din Kuban au mobilizat șase regimente de cavalerie, cinci batalioane de infanterie și o baterie de artilerie.
Cazacii au participat la ducerea la îndeplinire a obiectivului strategic al colonizării Kubanului. Armata a avut în stăpânire peste șase milioane de desiatine de pământ, dintre care 5,7 milioane aparțineau stanițelor, restul rămând în rezerva aramatei sau în proprietatea particulară a ofițerilor sau oficialilor cazaci. După ce împlineau vârsta de 17 ani, tinerii cazaci primeu 16 până la 30 de desiatine pentru cultivare și uz personal. Odată cu creșterea populației căzăcești datorită sporului natural, suprafața medie în folosință a scăzut de la 23 de desiatine în deceniul al cincelea al secolului al XIX-lea la 7,6 în 1917 (1 desiatina = 14,57 m2).
Caracterul militar al Kubanului era reflectat și în împărțirea administrativă a teritoriului. Spre deosebire de gubernia tipică a Imperiului Rus, care era împărțită în uezduri (districte), teritoriul Kubanului era organizat ca oblast, divizată în mai multe „otdele” (regiuni). Fiecare otdel avea propria sa sotnie, împărțită la rândul ei în stanițe și hutoare. Atamanul (comandantul) fiecărei regiuni era responsabil nu doar de pregătirea militară a cazacilor, dar și pentru problemele de administrație locală. Atamanii stanițelor și hutoarelor erau aleși de cazaci, dar numirea oficială era făcută de atamanii otdelelor. La rândul lor, aceștia din urmă erau numiți de atamanul armatei, care era numit direct de împărat. Până în 1870, acest sistem legislativ din oblast a rămas unul de factură militară, iar deciziile legale erau luate de atamanii de stanițe și de doi judecători aleși. Mai apoi, sistemul a devenit mult mai birocratic, iar funcțiile judiciare au devenit independente de conducerea stanițelor.
Viața politică mai liberală din Kuban a fost direct reflectată de standardele de viață ale locuitorilor. O caracteristică centrală a vieții cazacilor din Kuban a fost sistemul de învățământ. Primele școli au existat încă din timpul migrației de la Marea Neagră, iar în 1860, armata avea un gimnaziu și treizeci de școli elementare. În 1863 a fost publicat primul periodic din regiune, iar doi ani mai târziu a fost deschisă prima bibliotecă a armatei la Ekaterinodar. În 1870, numărul școlilor rurale crescuse la 170. Prin comparație cu restul Imperiului Rus, Oblastul Kuban avea la începutul secolului al XX-lea o rată a alfabetizării mai ridicate, de peste 50%, în fiecare an aproximativ 30 de elevi din familiile căzăcești fiind trimiși să studieze la diferite universități, cea mai ridicată rată din toate regiunile rurale ale Rusiei.