Crichetul (uneori și cricket, forma neadaptată) este un joc cu bâtă și minge disputat între două echipe de câte unsprezece jucători pe un teren, în centrul căruia se află zona principală de joc, numită pitch, lungă de 22 de yarzi (20,12 metri), având la fiecare capăt câte un (poartă), alcătuit din două bails (bețișoare) așezate în echilibru pe trei bețe de poartă. Doi jucători ai echipei la bătaie, strikerul și , stau în fața fiecărui wicket, ținând bâtele, în timp ce un jucător al echipei din teren, bowlerul, aruncă mingea către wicketul strikerului, de la capătul opus al pitch-ului. Scopul strikerului este să lovească mingea cu bâta și apoi să facă schimb de locuri cu , echipa la bătaie înscriind câte un punct (run) pentru fiecare astfel de schimb. Se înscriu puncte și atunci când mingea ajunge la limita terenului sau când aruncarea este neregulamentară.
Echipa din teren încearcă să împiedice înscrierea de puncte prin eliminarea batsmenilor (care sunt astfel declarați „out”). Eliminarea se poate produce în mai multe feluri, printre care (mingea lovește wicketul strikerului și dislocă bails-urile) și situația în care echipa din teren fie mingea după ce a fost lovită cu bâta, dar înainte de a atinge pământul, fie înainte ca un batsman să treacă linia (crease) din fața wicketului. După eliminarea a zece batsmeni, se încheie, iar echipele schimbă rolurile. Formele de crichet variază de la meciurile Test tradiționale, disputate pe parcursul a cinci zile, până la formatul mai recent (cunoscut și ca T20), în care fiecare echipă are la dispoziție un singur innings de 20 de overuri (un „over” fiind o serie de șase aruncări regulamentare), meciul durând în general trei-patru ore.
În mod tradițional, jucătorii de crichet poartă echipament complet alb, însă în crichetul cu overuri limitate se folosesc culorile clubului sau ale echipei. Pe lângă echipamentul de bază, unii jucători poartă protecții pentru a preveni accidentările provocate de minge, care este un obiect dur și compact, din piele presată, cu o cusătură ușor proeminentă ce închide un miez de plută acoperit cu ață înfășurată strâns.
Cea mai veche referire sigură la practicarea crichetului privește sud-estul Angliei, la mijlocul secolului al XVI-lea. Jocul s-a răspândit pe glob odată cu expansiunea Imperiului Britanic, primele meciuri internaționale având loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Forul de conducere al sportului este (ICC), care are peste 100 de membri, dintre care doisprezece sunt membri cu drepturi depline și joacă meciuri Test. Regulile jocului, Legile Crichetului (crichetul este guvernat de Legi, nu de reguli), sunt menținute de (MCC) din Londra. Sportul este practicat cu precădere în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Afganistan, Australia, Noua Zeelandă, Anglia și Țara Galilor, Africa de Sud și Indiile de Vest.
Deși crichetul a fost practicat în mod tradițional mai ales de bărbați, crichetul feminin a cunoscut o creștere semnificativă în secolul XXI.
Cea mai de succes echipă din crichetul internațional este Australia, care a câștigat opt trofee la nivel de , între care șase Cupe Mondiale — mai multe decât orice altă țară — și care a ocupat primul loc în clasamentul Test mai des decât oricare altă națiune. Accesat la 1 decembrie 2024 Accesat la 1 decembrie 2024
Istoric
Origini thumb|Un joc medieval din familia „club ball”, cu o aruncare pe sub braț către un jucător cu bâta. Prinzătorii se poziționează pentru a prinde mingea. Detaliu din Cântecele Sfintei Maria, secolul al XIII-lea. Crichetul face parte din familia jocurilor „club ball”, care presupun lovirea unei mingi cu un obiect ținut în mână. Din aceeași familie fac parte baseballul (care are numeroase asemănări cu crichetul, ambele aparținând categoriei mai restrânse a jocurilor cu bâtă și minge), golful, hocheiul, tenisul, squashul, badmintonul și tenisul de masă.Major (2007), p. 17. În cazul crichetului, o diferență esențială este existența unei ținte fixe, wicketul (inițial, se crede, o poartă de țarc prin care erau mânate oile), pe care batsmanul trebuie să o apere.Barclays (1986), p. 1. Istoricul crichetului a identificat trei „grupe” de jocuri „club ball”: grupa hocheiului, în care mingea este trimisă între două ținte (porțile); grupa golfului, în care mingea este trimisă către o țintă neapărată (gaura); și grupa crichetului, în care „mingea este țintită spre un semn (wicketul) și trimisă departe de acesta”.Altham (1962), pp. 19–20.
Se consideră în general că crichetul a apărut ca joc de copii în comitatele din sud-estul Angliei, cândva în perioada medievală. Deși există revendicări privind date mai timpurii, cea mai veche referire sigură la practicarea jocului provine din depozițiile date într-un proces la Guildford, în ianuarie 1597 (stil vechi, adică ianuarie 1598 în calendarul modern). Procesul privea dreptul de proprietate asupra unui teren, iar instanța a ascultat mărturia unui în vârstă de 59 de ani, , care a declarat că:Altham (1962), p. 21.Underdown (2000), p. 3.Major (2007), p. 19.
Ținând cont de vârsta lui Derrick, momentul la care se referea era cu aproximativ o jumătate de secol mai devreme, ceea ce face cert faptul că crichetul era practicat în jurul anului c. 1550 de băieți din Surrey. Ideea că a fost inițial un joc de copii este întărită de dicționarul englez-francez publicat de în 1611, în care substantivul „crosse” este definit drept „bățul încovoiat cu care băieții joacă crichet”, iar verbul „crosser” drept „a juca crichet”.Altham (1962), p. 22.Major (2007), p. 31.
O posibilă sursă a denumirii sportului este cuvântul din engleza veche „cryce” (sau „cricc”), care înseamnă cârjă sau baston. În Dicționarul său, Samuel Johnson deriva termenul „crichet” din „cryce, saxon, un băț”. În franceza veche, cuvântul „criquet” pare să fi însemnat un fel de bâtă sau băț.Birley (1999), p. 3. Având în vedere legăturile comerciale medievale puternice dintre sud-estul Angliei și Comitatul Flandrei, pe vremea când acesta aparținea Ducatului de Burgundia, denumirea poate proveni din neerlandeza medie (folosită atunci în Flandra) „krick”(-e), cu sensul de băț (cârjă). O altă sursă posibilă este cuvântul din neerlandeza medie „krickstoel”, care desemna un scăunel lung și jos folosit pentru îngenunchere în biserică, asemănător ului lung și jos, cu două bețe de poartă, din crichetul timpuriu.Bowen (1970), p. 33. Potrivit lui Heiner Gillmeister, specialist în limbi europene la Universitatea din Bonn, „crichet” derivă din expresia din neerlandeza medie pentru hochei, „met de (krik ket)sen” („cu urmărirea bățului”). Gillmeister a sugerat că nu doar numele, ci și sportul însuși ar putea avea origine flamandă.
Dezvoltarea crichetului amator și profesionist în Anglia thumb|right|Evoluția bâtei de crichet. „Crosa de hochei” inițială (stânga) a evoluat spre bâta dreaptă începând cu aproximativ c. 1760, când s-a trecut la aruncarea cu plasarea mingii pe pitch. Deși scopul principal al jocului a fost dintotdeauna înscrierea unui număr cât mai mare de puncte, forma timpurie a crichetului se deosebea de jocul modern prin câteva aspecte tehnice esențiale; varianta nord-americană a crichetului, cunoscută drept wicket, a păstrat multe dintre acestea. Mingea era aruncată pe sub braț de către bowler și pe sol, către un batsman înarmat cu o bâtă a cărei formă amintea de o crosă de hochei; batsmanul apăra un jos, cu două bețe de poartă, iar punctele erau numite notches (crestături), pentru că scorerii le însemnau pe răbojuri.Birley (1999), p. 9.Barclays (1986), pp. 1–2.Major (2007), pp. 21–22.
În 1611, anul apariției dicționarului lui , registrele tribunalului ecleziastic din , Sussex, consemnează că doi enoriași, Bartholomew Wyatt și Richard Latter, nu au participat la slujba de Paști pentru că jucau crichet. Au fost amendați cu câte 12d fiecare și au primit canon.McCann (2004), p. xxxi. Aceasta este cea mai veche mențiune a participării adulților la crichet și tot cam în aceeași perioadă s-a jucat cel mai vechi meci organizat cunoscut între parohii sau sate, la .Underdown (2000), p. 4. În 1624, un jucător pe nume a murit după ce a fost lovit accidental în cap în timpul unui meci între două echipe parohiale din Sussex.McCann (2004), pp. xxxiii–xxxiv.
Crichetul a rămas o îndeletnicire locală discretă în cea mai mare parte a secolului al XVII-lea. Se știe, din numeroase referiri găsite în dosarele tribunalelor ecleziastice, că a fost interzis uneori de puritani, înainte și în timpul Commonwealth-ului.McCann (2004), pp. xxxi–xli.Underdown (2000), pp. 11–15. Problema era aproape întotdeauna jocul duminical, întrucât puritanii considerau crichetul „profan” dacă era practicat în ziua sabatului, mai ales dacă implica mulțimi mari sau pariuri.Birley (1999), pp. 7–8.Major (2007), p. 23.
Potrivit istoricului social , după Restaurația din 1660 a urmat o „mare efervescență sportivă”.Birley (1999), p. 11. Mai mulți membri ai curții regelui Carol al II-lea au manifestat un interes puternic pentru crichet în acea perioadă.„A Pictorial History of Cricket”, de Brown, Bison Books, Londra, 1988 Pariurile sportive au devenit o problemă suficient de importantă pentru ca Parlamentul să adopte Legea jocurilor de noroc din 1664, care limita mizele la £100 — o sumă colosală, care oricum depășea venitul anual a 99% din populație. Alături de cursele de cai, de luptele cu premii și de alte tipuri de sporturi sângeroase, crichetul era perceput ca un sport de pariuri.Birley (1999), pp. 11–13. Patronii bogați organizau meciuri cu mize mari, formând echipe în care i-au angajat pe primii jucători profesioniști.Webber (1960), p. 10. Până la sfârșitul secolului, crichetul devenise un sport important, care se răspândea în toată Anglia și era deja dus peste hotare de marinarii și coloniștii englezi — cea mai veche referire la crichet în afara Angliei datează din 1676.Haygarth (1862), p. vi. S-a păstrat o relatare de presă din 1697 despre „un mare meci de crichet” disputat în Sussex „pentru cincizeci de guinee de fiecare parte”, cea mai veche întâlnire cunoscută considerată în general un meci de primă ligă.McCann (2004), p. xli.Major (2007), p. 36.
Patronii și ceilalți jucători din rândul au început să se autodefinească drept „amatori”Termenul „amator” nu înseamnă aici cineva care juca crichet în timpul liber. Mulți amatori din crichetul de primă ligă erau jucători cu program complet în timpul sezonului. Unii dintre cei mai mari jucători ai sportului, printre care , aveau statut de amator., pentru a se distinge clar de profesioniști, care făceau invariabil parte din clasa muncitoare — până acolo încât aveau vestiare și săli de mese separate.Major (2007), pp. 268–269. Nobilimea, incluzând aristocrați de rang înalt precum ducii de Richmond, își invoca codul de onoare al noblesse oblige pentru a-și revendica dreptul de conducere în orice competiție sportivă la care lua parte, mai ales pentru că le era necesar să joace alături de „inferiorii lor sociali” dacă voiau să își câștige pariurile.Birley (1999), p. 19. Cu timpul, s-a impus percepția că amatorul tipic din crichetul de primă ligă — până în 1962, când statutul de amator a fost desființat — era cineva cu educație într-o , urmată de studii la Cambridge sau Oxford. Societatea considera că astfel de oameni sunt „ofițeri și gentlemeni”, meniți să asigure conducerea.Williams (2012), p. 23. Din punct de vedere strict financiar, amatorul ar fi trebuit teoretic să solicite doar decontarea cheltuielilor de joc, în timp ce omologul său profesionist juca în baza unui contract și primea un salariu sau o indemnizație de meci; în practică, mulți amatori solicitau mai mult decât cheltuiseră efectiv, iar pentru această practică a fost inventat termenul batjocoritor „shamateur”.Williams (2012), pp. 94–95.Birley (1999), p. 146.
Crichetul englez în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea thumb|upright| (, 1768)