Invincibila Armada (în ) este numele flotei care, în anul 1588, a fost trimisă de Filip al II-lea, regele Spaniei, pentru a transporta și sprijini acțiunea de debarcare a armatei spaniole în Anglia. Bătălia navală care a urmat s-a înscris în contextul mai larg al conflictului dintre Spania și Anglia, determinat de lupta pentru exploatarea bogățiilor Lumii Noi.Războiul din care face parte campania din 1588 s-a încheiat în 1604 cu victoria Angliei. Storia del Mondo Moderno, Cambridge University Press, editore Garzanti, volumul III, capitolul VI, pag. 194-195.
Preliminarii și cauze
La sfârșitul secolului al XVI-lea, Spania era încă cea mai mare putere continentală și maritimă. Această putere, care necesita un efort material și resurse deosebite, se sprijinea cu preponderență pe exploatarea resurselor Lumii Noi. Anglia, atrasă de marile bogății din posesiunile portugheze și spaniole de peste mări, și-a descoperit vocația maritimă. Curtea regală spaniolă nu putea decât să asiste, cu neliniște, cum Anglia protestantă începe să-i amenințe supremația pe mare, fapt ce avea să conducă, inevitabil, la crearea unei stări de încordare în relațiile dintre cele două state.Pentru relațiile diplomatice dintre Anglia și Spania în această perioadă, a se vedea mai pe larg Storia del Mondo Moderno, Cambridge University Press, vol. III, cap. VI si G. Spini. Storia dell’eta moderna. Dall’impero di Carlo V all’illuminismo, Roma, 1960.
În anul 1580, profitând de faptul că tronul era vacant, armatele lui Filip al II-lea atacă și ocupă regatul vecin, Portugalia. Consecința—poate cea mai importantă—a acestei acțiuni a fost una de natură economică: a avut loc unificarea coloniilor spaniole și portugheze într-un singur imperiu. Riposta Angliei nu s-a lăsat așteptată, aceasta concretizându-se în semnarea unui tratat de alianță cu Olanda, la 20 august 1585. Frustrarea Spaniei este de înțeles, deoarece aceasta pierduse de curând posesiunile din Țările de Jos și, implicit, veniturile derivate din ele, în ceea ce s-a numit mai târziu prima revoluție burgheză victorioasă din Europa. În această împrejurare, Anglia sprijinise militar și diplomatic Țările de Jos pe toată durata conflictului.
Se constată, în aceeași perioadă, o recrudescență a activității piraților englezi împotriva flotei spaniole. Comuniunea de interese, gravele prejudicii aduse flotei spaniole, au făcut ca acești pirați să beneficieze de sprijinul tacit al Curții regale engleze. Protestele lui Filip al II-lea, prin ambasadorii săi din Anglia, n-au găsit răspuns.Sergiu Columbeanu, Radu Valentin. Lupta pentru supremația mărilor, Editura Stiințifica, Bucuresti, 1973, pag. 19. Cel mai de seamă reprezentant al piraților englezi din această perioadă era Francis Drake (1541-1596). Alături de el activau și John HawkinsJohn Hawkins (1532-1595) - armator, ofițer de marină, corsar, negustor de sclavi englez. Protector al lui Francis Drake. Sergiu Columbeanu, Radu Valentin. Lupta pentru supremația mărilor, Editura Stiințifică, București, 1973, pag. 18. și Martin Frobisher. În 1585, Francis Drake, în fruntea a 25 de nave, a atacat și a jefuit portul Vigo din nordul Spaniei. În 1587, el a intrat cu 23 de nave în portul Cadiz și a distrus 37 de nave spaniole ce se pregăteau pentru marea debarcare din anul următor. În același an, a atacat și a jefuit nava spaniolă San Felipe ce aducea din Extremul Orient o încărcătură în valoare de un milion de lire sterline.
Pregătiri și flote Comandanții
Construirea și echiparea navelor precum și alcătuirea echipajelor ce aveau să constituie viitoarea Armada a necesitat un uriaș efort financiar, chiar pentru o țară bogată cum era Spania sfârșitului de secol XVI. Provinciile sale au fost supuse la plata unor importante contribuții. Cortesurile au votat opt milioane de ducați, sumă ce trebuia strânsă din diferite taxe. Filip al II-lea a apelat la renumiții bancheri Fugger, de la care a primit un masiv ajutor financiar. În sfârșit, papa Sixtus al VI-lea a promis un ajutor de un milion de coroane aur din momentul în care trupele spaniole ar fi pus piciorul pe pământul Angliei. Pregătirile au durat până în luna mai a anului 1588, dată la care Invincibila Armada era gata să ridice ancora. Sef al expediției este numit Alváro de Bazán, marchiz de Santa Cruz, marinar încercat, aureolat de faima de a fi fost amiral-șef al flotei spaniole, componentă a flotei combinate creștine care, în 1571, la Lepanto, a zdrobit flota turcească. Neșansa spaniolilor a făcut ca marchizul să moară pe neașteptate, la 9 februarie 1588, în ajunul plecării expediției. Filip al II-lea a optat pentru o comandă distinctă și a făcut o alegere inspirată în cazul ducelui de Parma, comandantul trupelor spaniole din Țările de Jos, unul dintre cei mai mari generali ai timpului său, în calitate de comandant suprem al expediției. Mai puțin inspirată s-a dovedit ulterior a fi alegerea comandantului flotei, în persoana lui Guzman, duce de Medina-Sidonia (1550-1619), care pe toată perioada desfașurării campaniei s-a comportat mediocru, fără curaj, ca un marinar fără valoare, lipsit de experiența conducerii unei campanii pe mare. Șansa a făcut ca viceamiral să fie numit un bun marinar, Diego Flores de Valdes. Planul spaniolilor era măreț și destul de complicat. Ducele de Parma urma să pregătească în Țările de Jos de soldați și șalupe pentru debarcarea acestora. Joncțiunea cu flota urma să se facă undeva în jurul Calais-ului. Sarcina flotei era blocarea Canalului Mânecii, în așa fel încât să nu dea posibilitatea flotei engleze să împiedice debarcarea. Flota spaniolă trebuia să transporte de soldați care urmau să se unească, în timpul debarcării, cu cei ai ducelui de Parma. Un plan de o asemenea anvergură era supus unei serii de elemente variabile, care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi în defavoarea spaniolilor.
Invincibila Armada era alcătuită din circa 130 de nave cu un deplasament total de . La bordul navelor se aflau de tunuri, de soldați, de marinari și de vâslași.Sergiu Columbeanu, Radu Valentin. Lupta pentru supremația mărilor, Editura Stiințifica, Bucuresti, 1973, pag. 25.
La începutul ostilităților, flota engleză a angajat 35 de nave, dintre care 10 erau nave mici de observare, cu un potențial de foc mult redus comparativ cu navele spaniole. Pe parcursul desfășurării campaniei, numărul navelor engleze a crescut la 190, dintre care 140 au intrat efectiv în luptă. S-a ajuns astfel aproape la paritate, ținând cont că navele engleze aveau cam același deplasament cu cele spaniole. Comandant al flotei engleze a fost numit lordul mare-amiral Charles Howard of Effingham, 50 de ani, fiul mai mic al ducelui de Norfolk. Avea avantajul de a fi asistat de niște veritabili lupi de mare, cu o bogată experiență în luptele navale, cum ar fi viceamiralul Francis Drake și contraamiralul John Hawkins. Pavilioanele lor erau arborate pe navele Ark Royal, 800 de tone, 38 de tunuri, Revenge, 500 de tone, 36 de tunuri și Victory, 800 de tone, 44 de tunuri.
Dacă așa cum s-a arătat mai sus, din punctul de vedere al numărului și al deplasamentului cele două flote se echivalau, nu același lucru se poate spune despre calitatea navelor care le compuneau.
Flota spaniolă era compusă în cea mai mare parte din galere, nave cu bordul foarte înalt. Datorită pupei, unde se afla amplasat castelul cu mai multe caturi, erau teribile la vedere, adevărate fortarețe, dar greoaie și foarte dificil de manevrat, mai ales în condițiile grele impuse de navigația oceanică. Echipajele lor, eterogene, formate în mare parte din mercenari spanioli, portughezi, italieni, erau în mult mai mare măsură interesate de câștigurile proprii decât de a lupta pentru victoria Spaniei și gloria regelui ei. În plus, beneficiau de o experiență a luptei pe mare mult redusă comparativ cu aceea a advesarilor englezi. Navele engleze erau în mare majoritate noi, moderne, construite pentru navigația dificilă impusă de condițiile din Oceanul Atlantic și Marea Mânecii. Datorită velaturii speciale, se manevrau mult mai ușor decât cele spaniole și erau capabile să navigheze, la nevoie, împotriva vântului. Echipajele lor, aproximativ de marinari, erau experimentate în navigație și lupta în Atlantic, Marea Mediterană și mările tropicale. Comandanții englezi erau net superiori celor spanioli în ceea ce privește pregătirea și experiența.
Din punct de vedere al contingentului naval, englezii beneficiau de o oarecare superioritate. Nu același lucru se poate spune despre armatele de uscat ale celor două țări combatante. Infanteria spaniolă era redutabilă, se bucura de faima de a fi cea mai bună din Europa acelor timpuri. Efectivele ei erau bine echipate și experimentate. Nu au participat efectiv la lupte, dar prezența lor la bordul navelor a avut o influență decisivă asupra tacticii adoptate de spanioli. În 1588, Anglia nu dispunea de o armată terestră capabilă să se opună cu succes infanteriei spaniole. În plus, situația internă destul de precară, alimentată de desele ciocniri dintre protestanți și catolici, stârnea destulă îngrijorare la Curtea regală. Elisabeta I, regina Angliei, era convinsă că dacă debarcarea ar fi avut loc, populația catolică a regatului s-ar fi alăturat trupelor de ocupație. Practic, englezii nu aveau de ales: sau îi opreau pe spanioli pe mare, sau erau pierduți. Această situație nu a făcut decât să sporească spiritul combativ al marinarilor englezi.
Desfășurarea campaniei thumb|450 px|Înfrângerea Invincibilei Armada Pictură de Philipp Jakob Loutherbourg d. J. (1740–1812) Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.