În unele limbi, cum sunt cele flexionare și cele aglutinante, modul este o categorie gramaticală specifică verbului, care este un mijloc gramaticalizat de exprimare a modalității, adică a atitudinii subiective a vorbitorului față de conținutul faptic al propriei sale propoziții, implicând aprecierea acțiunii, întâmplării, stării, existențeiPentru simplificare, folosim în continuare numai termenul „acțiune” pentru acestea. exprimate de verb ca reală, sigură, posibilă, realizabilă, dorită, incertă, ireală etc.Bidu-Vrănceanu et al. 1997, pp. 299–300.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul mod.Bussmann 1998, pp. 765–766.Dubois 2002, pp. 306–307.Bokor 2007, p. 274–275.Crystal 2008, p. 312..

Acțiunea exprimată de verb are o natură intrinsecă, obiectivă, dar vorbitorul are o atitudine subiectivă față de ea, ceea ce este exprimat prin moduri. Acestea se află în raport de opoziție între ele. Opoziția de bază este între aprecierea acțiunii ca reală, certă, pe de o parte, și posibilă, virtuală, pe de altă parte. Prima atitudine este exprimată, în limba română, prin modul indicativ, iar cealaltă prin celelalte moduri, care exprimă posibilitatea în diverse ipostaze: propriu-zisă (conjunctivul), condiționată (condiționalul), dorită (optativul), ipotetică (prezumtivul), cerută (imperativul)Bărbuță 2000, pp. 149–159..

În unele gramatici tradiționale, cum sunt cele ale limbii franceze sau ale românei, sunt numite moduri și alte forme verbale, în gramaticile românești, infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.

Modurile se exprimă prin morfeme specifice, fie numai în mod sintetic (prin afixe), fie și în mod analitic, prin perifraze, cu ajutorul unor verbe auxiliare, verbe semiauxiliare, verbe modale sau alte elemente. În cadrul unuia și aceluiași mod, unele forme temporale pot fi sintetice, altele analitice. Ponderea sinteticului și a analiticului poate diferi de la o limbă la alta. Morfemele modurilor pot exprima în același timp și alte categorii ale verbului: diateza, timpul, aspectul și modul de acțiune.

Clasificarea formelor verbale numite moduri

În mod tradițional, formele verbale numite moduri sunt împărțite în două clase, cea a modurilor personale și predicative și cea a modurilor nepersonale și nepredicative.

Prima clasă este stabilită după două criterii. Întâiul este cel al exprimării, de regulă, prin formele la aceste moduri, a categoriilor gramaticale persoană și număr, realizându-se acordul cu subiectul în acestea. Al doilea criteriu este cel al autonomiei sintactice și de comunicare. Verbul la aceste moduri poate fi predicat, asigurând grupului format în jurul său independență în comunicare. În gramaticile limbii române, bunăoară, în această clasă intră modurile indicativ, conjunctiv, condițional, imperativ și prezumtiv.

A doua clasă cuprinde forme (în română, infinitivul, participiul, gerunziul și supinul) cu caracteristici contrare celor din prima, deși nu în mod absolut. De pildă, în limba maghiară, infinitivul poate primi sufixe personale cu funcție de desinență în această situație, aceleași care corespund în română adjectivelor posesive, fără ca verbul să fie considerat singur predicat, ex. El kell menni (infinitiv fără sufix personal, subiectul fiind general) „Trebuie să se plece” vs. El kell mennem (infinitiv cu sufix personal) „Trebuie să plec”Bokor 2007, p. 236.. De asemenea, infinitivul poate fi, după unii lingviști, predicat într-o propoziție subordonată, atunci când are subiectul său propriu, diferit de cel al regentei. Exemplu în limba franceză: Nous regardions les avions s’éloigner dans la nuit „Priveam avioanele îndepărtându-se în noapte”Delatour 2004, p. 151..

Aceste forme nu exprimă de fapt semnificații modale, ci sunt forme ale verbelor convertite parțial (păstrând și comportamente caracteristice verbului) în alte părți de vorbire: substantiv, în cazul infinitivului și al supinului, adjectiv, în cazul participiului, adverb, adjectiv sau, mai rar, substantiv, în cazul gerunziului. Unele gramatici, în cazul anumitor limbi, toate gramaticile acestoraDe exemplu, cele ale limbii maghiare sau cele ale limbilor din diasistemul slav de centru-sud., le numesc „forme nominale ale verbului” și nu le tratează împreună cu așa-numitele moduri personale și predicative.

Numărul de moduri (personale și predicative)

Numărul de moduri numite tradițional personale și predicative depinde de regulă de câte modalități sunt exprimate în mod gramaticalizat, dar uneori și de viziunea lingvistului care le studiază. În toate limbile care au moduri există modul indicativ sau unul corespunzător acestuia, care exprimă aserțiunea propriu-zisă, și alte câteva moduri: două: subjonctivul/conjunctivul și imperativul, ex. în limba latină; condiționalul și imperativul, ex. în limba maghiară; trei (subjonctivul/conjunctivul, condiționalul și imperativul), ex. în majoritatea limbilor romanice; patru (subjonctivul/conjunctivul, condiționalul, prezumtivul și imperativul, ex. în română.

În diverse limbi există și alte moduri decât cele amintite până aici, de exemplu cel numit „energic” în limba arabă, care exprimă aserțiuni emfatice.

Faptul că un mod există în unele limbi cu moduri și nu există în altele nu înseamnă că funcțiile sale nu sunt îndeplinite în cele din urmă, ci acele funcții sunt îndeplinite de alt mod sau alte moduri. De exemplu, în gramaticile limbilor din diasistemul slav de centru-sud nu se ia în seamă conjunctivul, pentru că nu există o formă care să îl opună formal cu celelalte moduri, dar funcțiile sale sunt îndeplinite mai ales de indicativul prezent sau de infinitivBrowne și Alt 2004, p. 74..

Semnificația și morfemele modurilor

Moduri (personale și predicative)

Fiecare mod exprimă o modalitate principală, dar nu unică, fiind posibilă sinonimia gramaticală între moduri.

Indicativul

Acest mod exprimă în principal o acțiune prezentată ca reală și sigură, fiind tipic pentru propoziția asertivă (numită și enunțiativă sau declarativă). Prin el, vorbitorul își asumă conținutul propoziției sale.

Față de celelalte moduri, indicativul este unul numit nemarcat, altfel spus are marca zero.

Formele temporale ale indicativului acoperă tot sistemul temporal, adică exprimă prin forme aparte un fapt realizat în trecut, unul care se realizează în momentul vorbirii și unul care se consideră că se va realiza sigur în viitor. În funcție de limbă are mai multe sau mai puține forme temporale. De pildă, maghiara are numai câte una pentru trecut, prezent și viitor, dar româna are șapte. Dintre formele temporale, unele sunt sintetice, altele și analitice, formate cu un verb auxiliar care este el însuși la indicativ. Distribuția acestor procedee este diferită de la o limbă la alta. De exemplu, în franceză, mai mult ca perfectul este analitic, dar în română este sintetic: ex. Les randonneurs avaient marché plusieurs heures et ils mouraient de soif „Excursioniștii merseseră timp de mai multe ore și nu mai puteau de sete”Delatour 2004, p. 128..

Conjunctivul/subjonctivul

Acest mod este folosit și în propoziții principale, dar este, ca frecvență, un mod al subordonării, fapt la care se referă cele două denumiri, prima folosită în unele gramatici (ex. românești), a doua în altele, de exemplu franceze. Exprimă în principal o acțiune posibilă reală sau ireală. În limbile în care are forme de prezent și de trecut, cum este româna, prima exprimă o posibilitate realizabilă în momentul vorbirii sau în viitor, a doua – o acțiune care ar fi fost posibilă în trecut, dar nu s-a realizat..

În limbile în care există, folosirea acestui mod este mai frecventă în unele decât în altele. În raport cu celelalte limbi romanice, în română, sub influență balcanică, conjunctivul s-a extins în dauna infinitivului, ajungând să-l înlocuiască aproape total pentru exprimarea acțiunilor subordonate, pe când în celelalte limbi romanice se folosește în general infinitivul pentru acțiunile al căror subiect este comun cu cel al regentei, ex. Il veut venir avec nous „Vrea să vină cu noi”Delatour 2004, p. 149..

Morfemul conjunctivului este, în română, conjuncția să, iar opoziția cu indicativul mai este marcată și de desinențe la persoana a III-a: să adoarmă vs. adoarme/adorm; să lucreze vs. lucrează. În altă limbă, franceza, prezența unei conjuncții este de asemenea caracteristică pentru subjonctiv: que, echivalentă cu „să” în această situație. În schimb, sunt mai multe forme personale care îl opun indicativului, decât în română, ex. que je prenne „să iau” / je prends „(eu) iau”Delatour 2004, p. 135..

Condiționalul

Acest mod este numit în mod convențional în gramaticile românești numai astfel sau „condițional-optativ”, ori „condițional-optativ-potențial”.

Aceste denumiri provin din cele trei valori principale ale acestui mod, cele de a exprima: o acțiune dependentă de o condiție necesară pentru realizarea sa: Dacă ați iubi, ați ști ce e durerea; o acțiune dorită: De-ar veni mai repede vacanța!; o acțiune pur și simplu posibilă, prezentată din perspectiva unor virtualități interne ei: Nu mi-aș fi închipuit că e în stare de așa ceva.

În română, de exemplu, condiționalul are două forme temporale, ambele analitice. În franceză și în maghiară sunt tot două, cea de prezent sintetică, cea de trecut analitică: Delatour 2004, p. 143.: Nous verrions nos amis Legrand plus souvent s’ils habitaient à Paris „I-am vedea mai des pe pritenii noștri Legrand dacă ar locui la Paris”; Si j’avais eu ton adresse, je t’aurais envoyé une carte postale de Grèce „Dacă aș fi avut adresa ta, ți-aș fi trimis o vedere din Grecia”; Rounds 2001, pp. 48–49.: Ha több időm lenne, akkor többet olvasnék „Dacă aș avea mai mult timp, aș citi mai mult”; Úgy nézel ki, mintha megijesztettek volna! „Arăți de parcă te-ar fi speriat cineva!”

Tipurile de morfeme ale condiționalului sunt diferite de la o limbă la alta. În română sunt formele verbului auxiliar; în franceză – combinația specifică dintre temă și desinențe, care opune forma condiționalului celei de infinitiv și celei de imperfect al indicativului; în maghiară – sufixul dinaintea desinențelor.

În unele gramatici ale diasistemului slav de centru-sud este distins aparte modul optativ, exprimat cu forma așa-numitului participiu activ, în blesteme și în urări. Specificul formal al acestui mod este că aici forma de participiu activ nu este partea unei forme verbale compuse, ca de regulă, ci este folosit singur, fără verb auxiliar. Exemple: Vrag ga odnio! „Lua-l-ar dracul!”, Zdravi i veseli bili! „Fiți sănătoși și veseli!”Barić 1997, p. 418.; Dobro nam došli! „Bine ați venit!”Čirgić 2010, p. 178..

Imperativul

Imperativul este modul posibilității voite, în principal impuse prin ordin, eventual prin îndemn, sfat sau rugăminte.

Acest mod poate avea morfeme foarte diferite în diferite limbi, dar se caracterizează în toate printr-o intensitate relativ mare a rostirii atunci când exprimă o poruncă. Se mai caracterizează și prin faptul că nu se folosește la toate persoanele: numai la persoana a doua singular și plural, bunăoară în română, la acestea și la persoana I plural, în franceză și în diasistemul slav de centru-sud, de pildă. Subiectul verbului la imperativ este rareori exprimat prin cuvânt aparte (pronume personal), doar atunci când se insistă asupra sa. Formele temporale ale imperativului se reduc în mai multe limbi la una singură, dar în franceză, de exemplu, există și imperativ perfect, pentru a exprima că o acțiune ordonată va trebui să fie îndeplinită înaintea unui moment din viitor, ex. Ayez fini votre travail avant samedi! „Să vă fie terminată treaba înainte de sâmbătă!”Delatour 2004, p. 147..

În română, imperativul are un sistem complex de forme care coincid cu forme de la indicativ și de la infinitiv: la plural, forma pozitivă și cea negativă – cu persoanele corespunzătoare ale prezentului indicativ: Fugiți mai repede!, Nu mergeți!;