Radu Lecca (n. 15 februarie 1890 – d. 1980) a fost un spion și funcționar de stat român, numit de Ion Antonescu „Comisar general pentru probleme evreiești și director fără titlu al Centralei Evreilor din România”, apoi a fost condamnat la moarte pentru „dezastrul țării prin savârșirea de crime de război”, în Procesul Marii Trădări NaționaleProcesul Marii Trădări Naționale, Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu, București, Ed. „Eminescu”, 1946., pedeapsa fiind comutată în detenție pe viață chiar în ziua stabilită pentru execuție (1 iunie 1946).Dan, Ioan : Procesul Mareșalului Ion Antonescu, Ed. Lucman, București, 2005.
Provenind dintr-o familie boierească, Lecca a luptat în primul război mondial. Închis în Franța pentru activități de spionaj, a devenit unul dintre principalii propagatori de concepte antisemite și fasciste, ca agent de influență al Germaniei naziste în România. Apropiat al lui Ion Antonescu, Lecca s-a implicat în politica românească în Al Doilea Război Mondial și, în special, ca executant principal la „Curățirea terenului”, numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală” de nimicire a minorității evreiești. Din 1941, Lecca a fost însărcinat cu „soluționarea problemei evreiești în România” și, la sugestia lui Manfred von Killinger și Gustav Richter, a fondat Centrala Evreilor din România, prin care a persecutat și jefuit evreii români, amenințându-i cu deportarea în Transnistria. Acest sistem era cunoscut ca fiind corupt, mulți dintre bani ajungând în buzunarele lui Lecca sau ale altor funcționari de rang înalt. Alți bani ajungeau la fundația soției mareșalului, Maria Antonescu.
Radu Lecca a colaborat strâns cu asistentul ambasadorului german, Gustav Richter, la elaborarea "Soluției finale în România". Dacă Richter dorea exterminarea întregii populații evreiești prin deportarea la Auschwitz, Lecca a propus cruțarea a 3 mii de specialiști evrei pentru a fi trimiși în Palestina mandatară, în schimbul a 3 miliarde de lire sterline. Planul nu a mai fost însă aplicat, din cauza înfrângerilor germane de pe front.
După lovitura de stat din 1944, Lecca a fost condamnat la moarte, sentința fiind ulterior comutată în închisoare pe viață. După eliberare, acesta și-a scris memoriile, în care l-a catalogat pe medicul statistician Sabin Manuilă ca spion american și în care a minimalizat participarea sa și a mareșalului Antonescu la Holocaustul românesc.
Biografie
Conform memoriilor sale, Lecca s-a născut în data de 15 februarie 1890Lecca, Radu : Eu i-am salvat pe evreii din România, Ed. Roza Vânturilor, 1994, ISBN 973-9003-35-4.. În Hotărârea nr. 17 a Tribunalului Poporului din 17 mai 1946, se menționează că este în vârstă de 53 de ani, adică ar fi fost născut în 1893 sau 1894. Părinții săi se numeau Dumitru I. Lecca și Alice Strat. Radu era al doilea din cei cinci copii ai cuplului. În memoriile sale, Lecca afirmă că tatăl său ar fi fost latifundiar și că a făcut politică liberală, ajungând deputat și prefect, din care cauză a murit sărac în 1907.
Familia Lecca
Radu Lecca a aparținut uneia din cele mai vechi familii românești. Primul Lecca pe teritoriul țării, menționat în arhive, este Aga Lecca (1550 – 1610), strălucit condottiere al Republicii Serenisime și baron al Sfântului Imperiu, căsătorit și rămas în Valahia unde avea să ajungă unul din boierii din suita lui Mihai Viteazul.Lecca, O.G. : Vechi familii boierești, Ed. LIBRIS, 2009, ISBN 973-999-14-4. Numele său se găsește pe soclul statuii marelui voievod, la București, în piața Universității. Istoria mai recentă a acestei familii, se leagă, în special, de judetul Bacău. Nicolae Iorga pomenește de o „Condică a familiei Lecca de la Bacău” care, pare să se fi pierdut.
Tatăl lui Radu Lecca, Dimitrie I. Lecca (1865 – 1907), fiul lui Ioan (Enache) Gh. Lecca, a fost primar în com. Gioseni (Geoseni, județul Bacău), Prefect de Bacău, deputat și senator liberal. A ctitorit, alături de soția sa, Alice Strat (Alisa D. Lecca), biserica din Gioseni. A construit în comună, din fonduri proprii, o școală primară și o baie comunală pentru săteni. Biserica a fost lăsată în paragină în timpul regimului comunist, fiind jefuită și abandonată. În anul 2006, unul din urmașii familiei, Dumitru Lecca, a donat locul pe care s-a ridicat o nouă biserică.Lecca, Dumitru : Cronica unei mari familii băcăuane – Boierii Lecca.
Primii ani
În memoriile sale, Lecca se referă extrem de puțin la copilăria sa. Amintește că la vârsta de 10 ani, a fost trimis de tatăl său la Viena, ca intern la Academia Tereziană (Theresianum). Tatăl său a murit în 1907, falit - „obiceiul de a te îmbogăți din politică a fost introdus de Brătieni abia în 1914”, notează Lecca în memorii. După absolvirea Academiei Tereziene (1908) trece la Academia Consulară (orientală), pe care o absolvă în 1911. În toți acești ani, din lipsă de fonduri, revine rar în România, mare parte din vacanțe petrecându-le cu diverși colegi în Austria și Rusia țaristă. Între anii 1911 - 1914, Lecca studiază la Paris, la Facultatea de Drept și la Școala de Înalte Studii Sociale, specializându-se, conform spuselor sale, în economie politică și, mai ales, „în chestiuni monetare”. De asemenea, suferă destul de mult din cauza lipsurilor materiale. Rămâne la Paris până în 1915, când este nevoit să se reîntoarcă în țară pentru satisfacerea serviciului militar, unde urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Infanterie din Dealul Spirii, pe care o absolvă cu gradul de sublocotenent. A participat la campaniile din 1916 și 1917. Fiind rănit de două ori este demobilizat în 1918 pe motive de sănătate și, la Iași, îl cunoaște pe căpitanul american Babeack, delegatul unei misiuni de ajutorare a armenilor numită "Near East Relief" (NER), care se ocupa cu distribuirea de ajutoare umanitare în Armenia, Georgia și Azerbaidjan și izbutește să-i devină colaborator și să fie numit șeful unui depozit de mărfuri destinate ajutorării refugiaților armeni din Turcia. Colaborează cu NER până în august 1920, dată la care americanii se retrag din Caucaz. În același an se căsătorește cu o secretară a organizației, italiancă, originară din Florența.
În căutarea unui debușeu, pleacă cu soția în Italia, unde pornește o afacere de import și una de pescuit. Pe motivul afacerilor este permanent pe drum între Germania și Italia, drept la care soția sa, care în 1922 născuse un băiat, divorțează. Lecca transferă afacerea cu pescuitul în România, unde dă faliment și acuză piedici birocratice puse de ministrul domeniilor Constantin Argetoianu. Aversiunea față de politicieni, și în special, față de liberali și țărăniști, îl va urmări toată viața, după cum va confirma ulterior și N. Steinhardt.
Afacerea „cifrului” După acest faliment se refugiază la Paris, unde începe o afacere cu un restaurant cu autoservire, îl cunoaște pe un anume Gohard, care furniza informații agenților bursieri, privind tratativele și condițiile în care Franța acorda împrumuturi externe. Informațiile, strict secrete, îi erau furnizate direct de la biroul cifrului de către o persoană de încredere. Tocmai în acel moment, România ducea tratative pentru obținerea unui nou împrumut, în condiții deosebit de dezavantajoase. Guvernatorul liberal al Băncii Naționale, Dimitrie Burileanu, avea să fie demis ulterior, tocmai pentru că se opunea acestui împrumut. Înarmat cu telegramele, dintre care una vorbea despre un plan al liberalilor de a forța abdicarea regelui, revine în România și solicită o audiență la Carol al II-lea, căruia îi prezintă situația. Presa a lansat o campanie orchestrată de cele două mari partide, contra lui Lecca, arătând că prin acțiunea sa, a „tulburat tradiționala prietenie româno-franceză”, iar ambasadorul Gabriel Puaux a fost rechemat din post. Lecca se reîntoarce în Franța, unde este arestat, fiind acuzat pe baza articolelor din presa bucureșteană, că și-a procurat acte confidențiale pe care le-a predat unei „puteri străine”. Deși la proces a fost apărat de doi din cei mai renumiți avocați din acea vreme, Vincent de Moro-Giafferi și César Campinchi, a fost condamnat la doi ani de detenție pentru „acțiuni îndreptate împotriva siguranței naționale a Franței”. Această așa-zisă „afacere a cifrului” a făcut senzație la București. Grigore Gafencu notează în memoriile sale că „acest Rudolf Lecca” este „un escroc binecunoscut”.Gafencu, Grigore : Jurnal, Ed. Cetatea de Scaun, 2012, CDS978-606-537-118-7, p. 159-161. Ion Antonescu, la Procesul Marii Trădări Naționale va declara că înainte de întâlnirea din 1941, auzise de Radu Lecca doar în legătură cu „incidentul de la Paris”.
1933 – 1936 - Corespondent la Völkischer Beobachter
După cele 21 de luni petrecute în închisoare, lichidează afacerea din Franța și pleacă în Germania, sperând să găsească un post de corespondent de presă, bazându-se pe cele nouă limbi străine pe care le cunoștea. Debutează în presa germană cu articole cu tematică economică, fiind remarcat de către Arno Schickedanz, adjunctul lui Alfred Rosenberg, care îl recomandă lui Walther Schmidt, redactorul-șef al organului de presă oficial al partidului nazist, Völkischer Beobachter. După un prim articol de probă este invitat la o discuție cu Alfred Rosenberg. La a doua întâlnire cu acesta i se oferă un post de corespondent de presă la București. Este sfătuit de Rosenberg, să reia legătura cu Carol al II-lea, în care Rosenberg vedea singurul om capabil să destindă relațiile economice cu Germania.
Odată ajuns în București, pe la mijlocul anului 1933, este invitat de Vintilă Ionescu, inspector general la Siguranță, care îl pune la curent cu situația politică din țară. Poartă discuții cu Corneliu Zelea Codreanu, profesorul A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu și Octavian Goga. În ianuarie 1934, se prezintă la Rosenberg, transmițând-i acestuia un mesaj din partea lui Carol al II-lea, cerându-i să nu mai sprijine material și ideologic Garda de Fier, precum și pretențiile revizioniste maghiare. În anii '80, istoricul german Armin Heinen, a demontat definitiv mitul Gărzii de Fier, sprijinită "masiv" de germani, demonstrând că până în 6 septembrie 1940, legăturile naziștilor cu Mișcarea Legionară au fost practic inexistente.Heinen, Armin : Legiunea "Arhanghelul Mihail"- Mișcare socială și organizație politică, Ed.Humanitas, București, 2006, ISBN (10) 973-50-1158-1. Alfred Rosenberg i-a transmis că Germania nu agreează pretențiile revizioniste maghiare, și că legătura germană cu legionarii se rezumă doar la preluarea de articole din presa legionară.