Monarhia constituțională franceză

Monarhia constituțională (în ) a fost o perioadă scurtă a Regatului Franței, prima formă de guvernământ monarhică din istoria Franței bazată pe o constituție propriu-zisă. Ea ocupă puțin peste un an (de la 3 septembrie 1791 la 21 septembrie 1792) din perioada Revoluției Franceze, desfășurată între 1789 și 1799.

Nașterea monarhiei constituționale Franța de dinainte de 1789 era o monarhie absolută. Regele deținea atât puterea legislativă, cât și puterea executivă. Exista și o instituție nepermanentă numită Stările Generale, pe care regele o convoca atunci când considera necesar, dacă țara era într-o situație dificilă. În Stările Generale erau reprezentate trei grupuri sociale numite stări: clerul catolic, nobilimea și așa numita „stare a treia”, adică celelalte grupuri sociale, îndeosebi burghezia. În fiecare provincie, fiecare stare își alegea reprezentanții în adunări destinate acestui scop. Stările Generale reunite la nivel de țară aveau un rol consultativ pe lângă rege, și membrii lor puteau prezenta doleanțe din partea alegătorilor lor. Înainte de 1789, Stările Generale s-au reunit ultima oară în 1614.

Revoluția Franceză a început atunci când regele Ludovic al XVI-lea a fost nevoit să convoace Stările Generale din cauza situației de criză în care se afla țara. Ele s-au reunit la 5 mai 1789. Deputații stării a treia, împreună cu câțiva reprezentanți ai nobilimii și ai clerului, au format la 17 iunie 1789 un organism numit de ei Adunare Națională. La 20 iunie, aceștia s-au adunat în sala de din Versailles și au jurat să nu se despartă până ce nu elaborează o constituție a regatului. La 9 iulie 1789, Adunarea Națională și-a schimbat denumirea în Adunare Națională ConstituantăTulard 2014, p. 24-25..

Adunarea Națională Constituantă Deputații acestei adunări erau împărțiți în grupuri cu orientări politice diferite, fără să reprezinte partide propriu-zise, ca cele care vor începe să existe în Franța la începutul secolului al XX-leaDuby et al. 2011, p. 951-952.. De la locul pe care îl ocupau aceste grupuri față de președintele Adunării provin termenii „dreapta”, „centru” și „stânga”, folosiți și în secolul al XXI-lea pentru a califica în modul cel mai general orientările politiceTulard 1985, p. 7..

Fiecare grup avea personalitățile sale de prim plan care se afirmau ca oratori. La dreapta se situa un grup compus în majoritate din membri ai clerului și din nobili, adepți ai unui despotism luminat, dar care să mențină vechile ierarhii sociale. Era reprezentat de baronul și de abatele Vovelle 1972, p. 234..

Erau numiți monarchiens cei de centru-dreapta, partizani ai unei monarhii de tip englezesc, cu un parlament bicameral, având oratori ca și Tulard 2014, p. 40..

În centru-stânga, „constituționalii”, dominați de contele care îi avea alături, printre alții, pe contele de Talleyrand și pe marchizul de La Fayette, erau pentru un parlament unicameral, temându-se că existența unei camere superioare ar duce la reconstituirea unei aristocrații.

La stânga, „patrioții” îl aveau drept personalite centrală pe Antoine BarnaveDuby 211, p. 660..

Erau și câțiva deputați de extrema stângă, numiți „democrați”, precum Maximilien de Robespierre și Vovelle 1972, p. 142..

La început, Adunarea nu a fost recunoscută de rege, dar la 15 iulie, a doua zi după căderea Bastiliei, acesta a mers personal la Adunare ca să o anunțe despre retragerea trupelor care trebuiau să pună capăt tulburărilor, și despre intenția sa de a repune în funcție guvernul condus de Jacques Necker, pe care îl revocase mai înainteTulard 2014, p. 26.. În același timp a cerut Adunării să restabilească ea ordinea.

Adunarea a adoptat texte legislative începând cu 4 august 1789, prin decrete privitoare la abolirea privilegiilor feudale, ceea ce însemna sfârșitul Vechiului RegimVovelle 1972, p. 132-133.. A urmat, la 26 august, adoptarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, care urma să fie preambulul viitoarei constituțiiVovelle 1972, p. 170.. Primele articole ale constituției au fost votate în septembrie 1789Tulard 2014, p. 33.. Conform unui articol adoptat la 11 septembrie, legile votate trebuiau să fie promulgate de rege, care avea totuși un drept de veto, adică de a suspenda intrarea lor în vigoare pe timpul a două legislaturiFuret 1988, p. 55..

Prin evoluția situației politice în Franța după formarea Adunării Naționale, suveranitatea populară era stabilită. Aceasta era reprezentată de Adunare, care deținea puterea legislativă, separată de puterea executivă, deținută de rege. Rolul acestuia era redus la cel de prim funcționar al națiunii, supus legiiAntonetti 1994, p. 107 și 148.Vovelle 1972, p. 172.. Aceste elemente constituiau germenii viitoarei monarhii constituționale.

Constituția din 1791 Constituția elaborată de Adunare avea ca principii separarea puterilor (legislativă, executivă și judiciară) și calitatea de cetățean dată de măsura proprietății pe care o deținea. Prevedea adoptarea legilor de către o Adunare Legislativă aleasă prin vot cenzitar. Asigura drept de vot așa numiților „cetățeni activi”, adică bărbaților de cel puțin 25 de ani care plăteau un impozit cel puțin egal cu valoarea a trei zile de lucru. La nivel local, ei urmau să se reunească în adunări primare în care să desemneze electori, câte unul la o sută de cetățeni activi. Electorii trebuiau să aibă un venit funciar egal cu valoarea a 150-200 de zile de lucru. Reuniți în capitalele de departament în adunări electorale, ei urmau să aleagă deputații pentru Adunarea Legislativă formată din 745 de membri. Aceasta nu putea fi dizolvată de regeTulard 2014, p. 41..

Puterea executivă urma să fie exercitată de un monarh ereditar delegat al națiunii, care purta titlul de „rege al francezilor”, declarat „inviolabil și sacru”. El urma să conducă politica externă și să promulge legile, având drept de veto prin care le putea suspenda aplicarea. Urma să numească și să revoce miniștrii, care erau răspunzători față de el. Aceștia nu puteau fi și membri ai Adunării. Puterea judiciară revenea unor judecători aleși de cetățenii activiTulard 2014, p. 41-42..

Conform organizației administrative fixate prin constituție, Franța urma să fie împărțită în 83 de departamente, subîmpărțite în districte, iar acestea în cantoane. Localitățile, atât rurale, cât și urbane, erau numite comune din punct de vedere administrativ. În departamente, puterea executivă urma să fie exercitată de un directorat din opt membri, iar actele normative la nivel de departament urmau să fie votate de un consiliu de 36 membri aleși de adunarea electorală. Regele urma să fie reprezentat de un așa-numit procureur général syndic, de asemenea alesTulard 2014, p. 42-43..

Perioada monarhiei constituționale thumb|left|Proclamarea constituției în septembrie 1791

Monarhia constituțională și-a început existența la 3 septembrie 1791, prin terminarea elaborării constituției. La 13 septembrie, ea a fost acceptată de rege, care a jurat a doua zi că va veghea la respectarea eiTulard 2014, p. 39..

Viața politică Alegerile pentru Adunarea Națională Legislativă au început cu puțin înainte de terminarea constituției, la 29 august 1791 și s-au încheiat la 5 septembrieTulard 1985, p. 87.. Adunarea Constituantă s-a dizolvat la 30 septembrie, iar Adunarea Legislativă și-a început activitatea la 1 octombrieFuret 1988, p. 55..

Constituanta hotărâse ca membrii ei să nu poată fi aleși pentru Legislativă. Noii deputați erau membri ai unor cluburi politice înființate cu puțin timp după începutul revoluției, în clădiri ale unor foste mănăstiri, și au păstrat numele ordinelor călugărești care le avuseseră. Toți deputații erau regaliști, dar erau deja neîncrezători față de Ludovic al XVI-lea de când încercase să fugă din țară și fusese readus de la Varennes-en-Argonne la Paris, la 20-21 iunie 1791. Totuși nu erau de acord asupra atitudinii de adoptat față de el. În această adunare, dreapta, compusă din membrii clubului Feuillants, se pronunțau pentru respectarea strictă a drepturilor regelui. Pentru ei, revoluția era terminată. Cei de stânga, majoritatea din Clubul Iacobinilor, doreau să mai reducă din puterile regelui. Erau reprezentați de jurnalistul și de filozoful Nicolas de Condorcet. Alți deputați de stânga proveneau din departamentul Gironde și se reuneau în salonul ținut de . De la numele acestui departament provine cel al grupului numit mai târziu al girondinilor. La extrema stângă se situau democrații convinși care se reuneau în Clubul Cordelierilor. Grupul de centru, numit le Marais sau „constituționalii” nu avea un program precisTulard 1985, p. 87-88.Vovelle 1972, p. 241.. thumb|Stampă satirică monarhistă reprezentând o adunare din 1792 a Clubului Iacobinilor

În afara Adunării, viața politică se desfășura și în cluburi. Erau animate de foști deputați din Constituantă. Clubul Iacobinilor, animat de Robespierre, cu 1.200 de membri în 1791, cuprinsese mai înainte majoritatea deputaților de stânga din Constituantă, dar după instalarea Legislativei a primit și literați, avocați, burghezi bogați. Avea peste 2.000 de filiale în Franța, numite „societăți populare”. Acest club era monarhist, dar totodată adept al votului universal. Pe măsură ce, din punctul de vedere al membrilor săi, atitudinea regelui față de regim devenea tot mai suspectă, majoritatea lor a devenit în 1792 adeptă a abolirii monarhieiTulard 1985, p. 88-89..

Clubul Feuillants, format din moderați care părăsiseră iacobinii, era dominat de fostul deputat Barnave. A jucat un rol important la începutul Legislativei, dar a fost repede depășit în privința influențeiTulard 1985, p. 89..

Clubul Cordelierilor, fondat de avocatul Georges Jacques Danton sub numele de Societatea Drepturilor Omului și ale Cetățeanului era compus din oameni de condiție mai modestă: mici burghezi, comercianți, meșteșugari și câțiva muncitori. Avea ca membri renumiți pe jurnaliștii Jean-Paul Marat și . Era un club opus atât Clubului Feuillants, cât și iacobinilor, fiind adeptul cel mai radical al democrației și afirmându-se din ce în ce mai republican.

Parisul era împărțit din iunie 1790 în 48 de secțiuni revoluționare în locul vechilor cartiere. Adunările lor primare pentru alegeri și comitetele lor care aveau și atribuții polițienești, reprezentau suveranitatea poporului, emițând petiții, adresări și hotărâriFuret 1988, p. 102..

Ludovic al XVI-lea acceptase constituția împotriva voinței sale și se confrunta cu Adunarea Legislativă. Rămânea în secret opus regimului instaurat de aceasta și acționa pentru a-și restabili puterea. În octombrie-noiembrie 1791 și-a folosit de trei ori dreptul de veto nepromulgând decrete votate de Adunare. Primul a fost adoptat la 31 octombrie, un decret care îl soma pe contele de Provența, viitorul rege Ludovic al XVIII-lea, emigrat, să se întoarcă în țară, căci altfel va fi lipsit de drepturile sale la coroanăTulard 1985, p. 94.. Al doilea, votat la 9 noiembrie, ordona tuturor contrarevoluționarilor emigrați să se întoarcă în termen de două luni, în caz de refuz fiind considerați „suspecți de conjurație” și pedepsiți cu confiscarea averilor și moartea. Acest decret era motivat de adunarea la frontiera de pe Rin a unei armate formate din emigrațiTulard 2014, p. 46-47.. Al treilea, adoptat la 29 noiembrie, era un decret contra preoților care refuzaseră să jure pe un text votat de Adunarea Constituantă la 12 iulie 1790, anume Constituția civilă a clerului, prin care trebuiau să devină funcționari ai statului. Aceștia erau amenințați să fie considerați rebeli (preoți refractari) dacă nu depuneau jurământul în termen de opt zileTulard 1985, p. 72 și 94..

Evenimente În perioada monarhiei constituționale, Franța a fost tot atât de agitată ca de la începutul revoluției.

Contrarevoluția era prezentă în mai multe regiuni, în care aveau loc răscoale reprimate de autorități, ca în Sud-Est, în Haute-Provence, în Dauphiné, în Bretagne, în Vendée. Existau confruntări la țară, dar și în orașe ca Arles sau AvignonVovelle 1972, p. 243..