Mezorectul este țesutul adipos care înconjoară rectul, circumscris de fascia proprie și care corespunde câmpului inițial de diseminare a cancerului rectal. Extirparea în totalitate a mezorectului împreunǎ cu rectul tumoral este condiția esențialǎ a tratamentului curativ al cancerului de rect.
Intervenția chirurgicală radicală pentru cancer implică îndepărtarea organului purtător al tumorii și al teritoriului său limfatic de drenaj. În cazul cancerului de rect aceasta înseamnă extirparea în bloc a rectului și a mezorectului în totalitate (1). Îndeplinirea acestui deziderat necesită recunoașterea mobilității între țesuturile de origine embriologică diferită, disecția precisă sub control vizual (și cu o bună iluminare) și deschiderea delicată a planurilor printr-o tracțiune blândă, evitând sfâșierea structurilor anatomice (2). În cele ce urmează ne propunem descrierea succintă a anatomiei mezorectului și a implicațiilor sale chirurgicale.
Istoricul conceptului de mezorect
Piatra de hotar în chirurgia cancerului de rect este operația propusă de Miles (3) în 1908, denumită de el “excizie abdomino-perineală”. Acceptarea rapidă de către chirurgi a amputației rectale abdomino-perineale și renunțarea la exciziile locale practicate până atunci au dus la îmbunătățirea consistentă a controlului local al bolii. Miles sugera ca principiul rezecției în bloc a tumorii și a ganglionilor limfatici aplicat la cancerul de sân să fie aplicat și la cancerul rectal printr-un abord combinat – abdominal și perineal (4).
În 1930 Dukes propunea o stadializare a cancerului colo-rectal care îmbina trei criterii esențiale: statusul local, diseminarea limfatică loco-regională și diseminarea la distanță. Importanța stadializării Dukes este evidentă dacă ținem seama de faptul că o formă îmbunătățită a ei (modificarea Astler-Coller - 5) continuă să fie larg folosită de chirurgi - cu toate că stadializarea TNM (suverană în toate celelalte cancere digestive!) este mai precisă. Atât Miles, cât și Dukes, propuneau implicit un concept: boala neoplazică a rectului are o evoluție stadială cuantificabilă, iar în stadiile curabile este o boală compartimentală (6). Îndepărtarea în totalitate a “compartimentului” rectal este (în stadiile locale, fără metastaze la distanță) condiția prevenirii recidivei locale și a vindecării (7).
În 1939 Dixon (8) sistematiza tehnica rezecției rectale anterioare, care scutește pacientul de infirmitatea colostomiei. Rezecția Dixon nu a înlocuit principiul rezecției în bloc a tumorii și ganglionilor limfatici, ci a oferit o rezolvare mai fiziologică pentru tumorile situate la o distanță suficientă de sfincterul anal. Perfecționarea tehnicii - în particular introducerea în 1974 de către Fain a anastomozei colorectale mecanice (9) - a permis coborârea limitei distale de rezecție până la 3 cm de linia pectineată.
Concepția lui Miles – a îndepărtării rectului și a grăsimii perirectale (cu ganglionii perirectali) ca un bloc cilindric – a dominat gândirea chirurgicală timp de aproape 80 de ani. În timp a devenit însă necesară redefinirea conceptului datorită în principal a două nejunsuri: apariția după rezecțiile rectale a recidivelor locale, a tulburărilor de dinamică sexuală, precum și a tulburărilor de stocare și evacuare a urinei. Apariția recidivelor locale atrăgea atenția asupra caracterului insuficient al unor rezecții rectale. Quirke și colab. (10), analizând piese de rezecție rectală după operații efectuate de mai mulți chirurgi, găsesc în 27% din cazuri o rezecție inadecvată - în care rezecția se făcuse fie prin marginea tumorii, fie prin metastazele ganglionare satelite; cu o singură excepție, la acești pacienți a survenit recidiva locală. Era deci necesară definirea a cât țesut perirectal trebuie îndepărtat pentru a preveni recidiva locală. Pe de altă parte apariția frecventă a tulburărilor de dinamică sexuală - până la 50% la pacienții cu amputație rectală și până la 40% la pacienții cu rezecție (11) - și a celor de stocare și evacuare a urinei – 4%-7,7% (12-13) - punea problema unor eventuale leziuni operatorii a plexurilor hipogastrice și nervilor erectili. Cu alte cuvinte era necesară definirea structurilor perirectale care trebuiesc menajate în cursul operațiilor pentru cancer de rect (cum trebuie condusă disecția perirectală).
În 1982 Heald, Husband și Ryall aduc o soluție pentru aceste probleme (cât și cum) propunând și un nou concept anatomic - mezorectul - și chirurgical - excizia totală a mezorectului (7). Termenul de mezorect este oarecum confuz întrucât rectul este în parte extraperitoneal și în totalitate fix, fără mezou. Caracterul imprecis al termenului nu a rămas nesesizat (14-15), unii autori preferând termenul de excizie extrafascială a rectului (16-17). Heald a propus însă acest termen din rațiuni practice – plecând de la premiza redefinirii anatomiei în funcție de detaliile tehnicii chirurgicale - și pe baza datelor de embriologie (18). De fapt chiar și unii critici ai termenului recunosc că mezorectul este o structură individualizabilă (19); oricum termenul are rolul de a defini limitele rezecției chirurgicale, iar altul mai adecvat nu există.
Pentru chirurgi conceptul de “excizie totală a mezorectului” îmbină cinci principii fundamentale (20):
-definirea unui plan avascular pentru disecție, pe care Heald îl denumește patetic planul sacru (“the Holy Plane”); respectarea acestui plan asigură pe de o parte radicalitatea rezecției (rezultat oncologic) și pe de altă parte menajarea structurilor nervoase perirectale (rezultat funcțional)
-definirea unui obiectiv chirurgical: îndepărtarea rectului și mezorectului ca un întreg, fără nici o sfâșiere, cu margini circumferențiale intacte
-definirea unui parametru pentru evaluarea radicalității actului chirurgical (marginea circumferențială de rezecție); marginea radială este critică pentru apariția recidivei, chiar mai importantă decât marginea proximală sau cea distală (21)
-recunoașterea (și menajarea !) în cursul operației a plexurilor nervoase autonome de care depinde funcția erectilă și de stocare-evacuare a vezicii urinare
-păstrarea funcției sfincteriene anale și scăderea numărului de colostomii
După 1982 o serie de publicații au susținut validitatea și utilitatea principiului exciziei totale a mezorectului atât în ce privește prevenirea recidivei locale, cât și în ce privește prevenirea sechelelor uro-genitale ale operațiilor rectale prin protejarea plexurilor nervoase autonome pelvine (22-30). Apariția acestor noi concepte în chirurgia rectului a constituit imboldul a numeroase studii privind anatomia pelvisului și rafinarea tehnicii chirurgicale. Creșterea frecvenței complicațiilor postoperatorii după introducerea tehnicii rezecției rectale cu excizia totală a mezorectului (31) a atras atenția asupra necesității însușirii riguroase a tehnicii de către chirurgii oncologi și colorectali. Introducerea unor programe de instruire în excizia totală a mezorectului a confirmat însă avantajele majore ale acestei tehnici: rezultate oncologice superioare și complicații postoperatorii tot mai puține pe măsura acumulării experienței (32-33). Deși mai există rezerve formulate în special de autori americani (34), totuși experiența autorilor norvegieni (35-37) pare convingătoare.
Mezorectul
Rectul – elemente de anatomie descriptivă
Limita superioară (proximală) a rectului (joncțiunea recto-sigmoidiană) este apreciată de anatomiști la nivelul vertebrei S3, iar de către chirurgi la nivelul promontoriului (38-39). Mai importante decât aceste criterii topografice sunt însă criteriile descriptive care definesc începutul rectului: dispariția teniilor (musculatura longitudinală distribuindu-se de la acest nivel în jurul întregii circumferințe colice), absența haustrelor și dispariția mezosigmei și a mobilității colonului (rectul fiind practic fix). Canalul anal, porțiunea terminală a rectului, este de asemenea apreciată diferit de anatomiști și chirurgi (38-39). Astfel canalul anal anatomic (sau embriologic) se întinde de la linia ano-cutanată Hilton la linia pectineată, are cca 2 cm lungime și este de origine ectodermică. Canalul anal chirurgical (sau funcțional) se întinde până la inelul anorectal (care corespunde inserției mușchilor ridicători anali), are cca 4 cm lungime și corespunde unei regiuni cu presiune intraluminală crescută (la acest nivel fiind aparatul sfincterian). Rectul are 12-15 cm lungime și 3 curburi laterale: cea superioară și cea inferioară cu convexitarea spre dreapta, iar cea mijlocie cu convexitatea spre stânga. Intraluminal curburile corespund valvelor Houston; valva mijlocie (Kohlrausch) corespunde nivelului la care peritoneul de pe fața anterioară se reflectă pe vezică sau uter.
Vascularizația arterială a rectului este asigurată de artera hemoroidală superioară, dar și de surse arteriale minore: artera sacrată medie, arterele rectale mijlocii, ramuri din artera vezicală inferioară și ramuri din mușchii ridicători anali (40-41). Canalul anal este vascularizat de arterele rectale inferioare, desprinse din artera iliacă internă.
Deși descrise în aproape toate tratatele de anatomie și tehnică chirurgicală arterele rectale mijlocii sunt inconstante, iar aripioarele rectale (care – conform tratatelor clasice – conțin aceste artere) sunt considerate de unii autori un artefact tehnic. Astfel Sato și Sato (42), după 83 de disecții pelvine detaliate, au găsit arterele rectale mijlocii la doar 18 piese (22,2%). Pe de altă parte Jones și colab. (43), efectuând 28 de disecții pelvine pe cadavru, găsesc în 17 cazuri (60%) câte o arteră rectală mijlocie; în toate cazurile era vorba de o arteră unilaterală, de dimensiune mică. Muntean (44) găsește o rectală medie unilaterală la 76,7% dintre hemipelvisurile disecate (46 din 60); în 35% artera avea un calibru considerabil. O arteră rectală mijlocie care să necesite electrocoagulare sau ligatură se întâlnește doar în o cincime din cazuri și este mai frecvent o ramură a arterei rușinoasă internă sau vezicală inferioară, și rar se desprinde din artera iliacă internă însăși (1). Această arteră rectală mijlocie ar putea fi importantă în tratamentul chirurgical pentru limfadenectomia optimă în cancerul rectal; e de presupus că de-a lungul unei astfel de artere sunt dispuși ganglioni limfatici. Diseminarea cancerului pe acest traiect limfatic ar duce la metastaze în ganglionii iliaci interni, obturatori și iliaci comuni. Această ipoteză, susținută de unii autori japonezi (42, 46-48), stă la baza atitudinii unei limfadenectomii extinse cuprinzând așa-numitul compartiment limfatic lateral.
Limfaticele rectului
Limfaticele rectului au fost descrise pentru prima dată de D. Gerota. Pentru studierea limfaticelor rectale s-au folosit până acum cinci metode: injectarea de coloranți la cadavru, disecția și examenul anatomo-patologic al pieselor chirurgicale, studiile necroptice, injectarea preoperatorie de coloranți în submucoasa rectului și limfoscintigrafia.
Clasic se descriu trei curente limfatice (41, 49-50 ). Curentul limfatic principal parcurge ascendent colectoarele și ganglionii limfatici situați de-a lungul ramurilor și trunchiului arterei rectale superioare; de la nivelul bifurcației arterei rectale superioare (hilul limfatic Mondor) limfa este drenată spre ganglionii arterei mezenterice inferioare. Această cale limfatică este înglobată în mezorect, iar excizia totală a mezorectului asigură îndepărtarea în totalitate a diseminărilor tumorale la acest nivel. Curentul limfatic mijlociu drenează de-a lungul arterei rectale mijlocii spre ganglionii laterali ai pelvisului. Curentul limfatic inferior drenează limfa de la nivelul canalului anal anatomic spre ganglionii inghinali. Calea limfatică inferioară are importanță minoră pentru diseminarea cancerului rectal propriu-zis - doar în tumori joase, care depășesc inferior linia pectineată, la care există deja o metastazare masivă în ganglionii căii limfatice principale, ascendente (51).