Termenul World Wide Web, abreviat WWW sau și www, numit scurt și web, care în engleză înseamnă „pânză” (de păianjen); de multe ori este confundat cu rețea (net) și se pronunță respectiv (v. AFI), iar pe românește [ pron. ŭeb ], este totalitatea site-urilor / documentelor și informațiilor de tip hipertext legate între ele, care pot fi accesate prin rețeaua mondială de Internet (net = rețea ). Documentele, care rezidă în diferite locații pe diverse calculatoare server, pot fi regăsite cu ajutorul unui identificator univoc numit URL. Hipertextul inclusiv imagini etc. este afișat cu ajutorul unui program de navigare în web numit browser, care descarcă paginile web de pe un server web și le afișează pe un terminal „client” la utilizator.

WWW este numai unul din numeroasele servicii și aplicații informatice disponibile în Internet. Servicii în afară de Web sunt de exemplu: poșta electronică e-mail (accesul la căsuțele poștale prin IMAP sau POP3 și transmiterea mesajelor prin SMTP), transferul de fișiere de date și informații FTP, chat IRC sau XMPP, servicii telefonie și telefonie cu imagine prin Internet de tip VoIP, lucrul pe un calculator de la distanță prin Internet prin text (SSH, Telnet) sau grafic, sisteme de jocuri interactive, sincronizarea ceasului calculatorului prin NTP ș.a.

Unele browsere actuale pot nu numai să afișeze pagini web, ci oferă și interfețe către celelalte servicii Internet, având astfel un efect integrator (pentru toate serviciile e suficient un singur browser). De aceea granițele dintre serviciul WWW și celelalte servicii din Internet nu sunt întotdeauna clare.

Protocolul de comunicație folosit de Web este HTTP. Pe lângă paginile destinate afișării în browser, pe Web se mai află și resurse destinate accesării de către alte programe, de exemplu fluxurile RSS, ce pot fi importate într-un program pentru primirea știrilor.

Istoric

Webul a fost inventat în 1989 la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) din Geneva, Elveția. Propunerea inițială de creare a unei colecții de documente având legături între ele The original proposal of the WWW, HTMLized a fost făcută de Tim Berners-Lee în martie 1989. Propunerea a apărut în urma problemelor de comunicare pe care le întâmpinau echipele de cercetători ce foloseau centrul, chiar și folosind poșta electronică. thumb|250px|Primul server web folosit de Tim Berners-Lee, acum la Microcosm, muzeu al CERN

Primul prototip al acestei colecții (mai întâi în format de text simplu) a apărut nu mult înainte de decembrie 1991, când s-a făcut prima lui demonstrație publică. Studiul a fost continuat prin apariția primei aplicații grafice Mosaic, în februarie 1993, realizată de cercetătorul Marc Andreessen de la centrul universitar National Center for Supercomputing Applications (NCSA) din orașul Urbana-Champaign din statul federal Illinois, SUA.

În 1994 CERN și M.I.T. au format Consorțiul World Wide Web, care are drept obiectiv dezvoltarea webului, standardizarea protocoalelor și încurajarea legăturilor dintre site-uri. Berners-Lee a devenit directorul acestui consorțiu. M.I.T. coordonează partea americană a consorțiului, iar partea europeană este coordonată de INRIA, centrul de cercetări francez.

În 1995 Andreessen părăsește NCSA și înființează o nouă companie, Netscape Communications Corp., care se ocupă cu dezvoltarea de software pentru web.

Apoi webul a evoluat până la ceea ce este astăzi, un serviciu multimedia integrativ, având ca suport fizic Internetul.

Berners-Lee și echipa sa au realizat primele versiuni pentru patru componente cheie necesare serviciului web, și anume: protocolul de intercomunicație HTTP; limbajul de descriere a hipertextului HTML, pentru a putea fi afișat de browser; serverul de web; browserul.

Funcționare La baza funcționării webului stau 3 standarde, și anume: (HTTP) - Hypertext Transfer Protocol, stiva de protocoale OSI prin care serverul web și browserul clientului (utilizatorului) comunică între ele; (HTML) - Hypertext Markup Language, standard de definire și prezentare a paginilor web; (URI) - Uniform Resource Identifier, sistem universal de identificare a resurselor din web, folosit pentru a identifica și regăsi paginile web.

Următoarele standarde sunt definite mai târziu: Cascading Style Sheets (CSS), standard pentru definirea aspectului vizual al paginilor web; JavaScript, limbaj de programare ce poate fi executat în browser pentru a adăuga funcții suplimentare interactive paginilor; Hypertext Transfer Protocol Secure - HTTPS, care permite criptarea datelor transmise prin HTTP folosind TLS, astfel încât să nu poată fi interceptate.

WHATWG dezvoltă standardul HTML, iar World Wide Web Consortium (cunoscut și sub denumirea de W3C), care astăzi este condus de Berners-Lee, dezvoltă standardul CSS; alte standarde provin de la Internet Engineering Task Force (IETF), ECMA sau producători ca Sun Microsystems.

Programul de navigare (browserul) descarcă pagina folosindu-se de URI și HTTP, o interpretează conform formatării paginii (HTML) și o prezintă utilizatorului pe un monitor. Unul dintre principiile webului este modelul client-server, browserul fiind aplicația client, iar serverul HTTP (serverul web) fiind aplicația server. Se pot accesa alte pagini prin legături (sau "linkuri") care pot fi selectate pentru a accesa o pagină diferită sau prin diverse formulare care pot trimite serverului și informații suplimentare (de exemplu, o interogare într-un motor de căutare sau parola pentru autentificare).

Pentru a putea interpreta și reda informațiile sub forma hipertextului, browserul apelează la standardul de limbaj HTML, definit încă de la începutul dezvoltării webului.

În perioada 2004-2005 webul a cunoscut un salt calitativ cu privință la aplicațiile interactive de mare răspândire pe glob, care e cunoscut sub numele simbolic Web 2.0.

Standarde web Standardele web sunt un termen general pentru standardele formale și alte tehnici specifice care definesc și descriu aspecte ale World Wide Web. În ultimii ani termenul a fost frecvent asociat cu tendința de însușire a celor mai bune practici standardizate pentru construirea, designul și dezvoltarea paginilor Web folosind aceste metode.

Există mai multe standarde și specificații interdependente. Unele dintre ele reglementează și alte aspecte ale Internetului, nu doar World Wide Web, dar toate influențează direct sau indirect dezvoltarea și administrarea paginilor Web și a serviciilor web. În timp ce oricare dintre acestea pot fi denumite „standarde web”, susținătorii mișcării standardelor Web tind să se concentreze asupra acelor standarde care se reflectă direct asupra accesibilității și utilizabilității paginilor web. Standardele Web, într-un sens mai larg, constau în următoarele: Recomandări publicate de World Wide Web Consortium (W3C); Standarde Internet (STD) - documente publicate de Internet Engineering Task Force (IETF); Request for Comments (RFC) - documente publicate de Internet Engineering Task Force; Standarde publicate de International Organization for Standardization (ISO); Standarde publicate de Ecma International (fostă ECMA); Standardul Unicode și numeroase alte Rapoarte tehnice Unicode (UTR) publicate de Unicode Consortium; Înregistrări numerice din evidența Internet Assigned Numbers Authority (IANA).

De obicei, când se discută despre standardele web, următoarele standarde sunt considerate fundamentale: Recomandări făcute de WHATWG referitoare la limbajele hypertext (HTML sau XHTML); Recomandări făcute de W3C referitoare la foi de stil (CSS); Standarde dezvoltate de Ecma International referitoare la Ecmascript (cunoscut și sub denumirea de JavaScript); Recomandări făcute de WHATWG referitoare la Document Object Model (DOM).

O recomandare W3C este o specificație sau un set de indicații care, după numeroase propuneri și dezbateri, a primit aprobarea membrilor și directorului W3C.

Un standard de Internet IETF este caracterizat de un grad ridicat de maturitate tehnică și convingerea că protocolul specificat oferă beneficii semnificative comunității Internet.

O specificație care a ajuns la stadiul de standard primește un număr în seria IETF STD, păstrând în același timp numărul IETF RFC inițial.

Origini La 12 decembrie 1995 la Stanford Linear Accelerator Center (SLAC) a fost instalat un server web și primele pagini Web, care făceau legătura cu biblioteca centrului. Dar primul server web a fost realizat aproape cu un an înainte, la Centrul European pentru Cercetări Nucleare (CERN), la Geneva, în Elveția, și s-a numit la început nxoc01.cern.ch, iar mai apoi info.cern.ch. Iar prima pagină web a conținut chiar prezentarea proiectului și a fost accesibilă la: http://nxoc01.cern.ch/hypertext/www/TheProject.html

În 1990-1991, când Internetul era deja în plină dezvoltare, după ce proiectul și toate modulele acestuia fuseseră elaborate în Statele Unite, la Stanford Research Institute, la UCLA, UCSB, WU etc., prin realizarea a ceea ce numim acum web, a venit rândul europenilor. Mai exact, la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) ((în engleză: European Organization for Nuclear Research, în franceză: Organisation européenne pour la recherche nucléaire)), prin proiectul lui Tim Berners-Lee și contribuția câtorva colegi și studenți, a fost creat primul navigator și editor de legături (cu o primă versiune a limbajului HTML) și primul program de server Web. La acea dată comunicația prin Internet, prin serviciile de atunci, adică e-mail, ftp și telnet, mergea bine și era destul de serios folosită de comunitatea academică. În 1991, traficul prin nodul NSF (miezul Internetului) depășea 1 miliard de octeți/oră, iar numărul de calculatoare conectate depășea o jumătate de milion. Tot 1991 este anul în care National Science Foundation renunță la interdicția de folosire a Internetului în scopuri comerciale, creând premisele boomului economic produs de comerțul electronic.

Tim Berners-Lee era preocupat de introducerea hypertext-ului în Internet, în procesul de căutare și regăsire a documentelor. Noțiunea exista, chiar și termenul Hypertext fusese deja introdus de Ted Nelson (1965). Problemele și avantajele parcurgerii informațiilor organizate ca hipertext fuseseră deja analizate de Doag Engelbart, realizator al unui prin sistem online și inventator al mausului.

Tim Berners-Lee scrie încă în 1980, în stagiul la CERN, un program pentru „notebook” intitulat „Enquire-Within-Upon-Everything”, care permite legături între noduri arbitrare. Fiecare nod fiind caracterizat de un titlu, un tip și o listă de legături bidirecționale. Programul a rulat pe mașini Norsk Data sub sistemul de operare SINTRAN-III.

În martie 1989 Tim Berners-Lee scrie lucrarea: „Information management: A proposal”, difuzată pentru comentarii în CERN, însoțită și de lucrarea „Hypertext and CERN”. Ideea de bază a fost cea a accesului la documente pe baza a ceea ce acum numim URL. După mai multe dezbateri și reluări, în septembrie, șeful său, Mike Sendal, cumpără un calculator NeXT (unul din supercalculatoarele vremii) și îi permite să treacă la muncă. Era în luna mai a anului 1990.

În octombrie Tim lucra deja la un navigator cu interfață grafică și la editorul aferent, folosind mediul de dezvoltare NeXTStep. În acest timp proiectul este reformulat în cooperare cu Robert Cailliau, astfel că, atunci când primul server Web devine funcțional, prima pagină vizibilă cu ajutorul navigatorului care încă se dezvolta a fost chiar TheProject.html, cu coordonatele complete:

http://nxoc01.cern.ch/hypertext/www/TheProject.html

Studentul Nicola Pellow reușește să facă un navigator mod linie (în genul lynx-ului actual), astfel că la Crăciunul din 1990 erau demonstrabile atât navigatorul său simplu, cât și cel realizat de Tim Berners-Lee, combinat cu editor și cu o interfață grafică. Era deja posibil accesul la fișiere hipertext și la grupurile de știri.