Un suflet, în majoritatea tradițiilor spirituale, filozofice și psihologice, reprezintă esența imaterială a unei persoane sau lucru viu."suflet."Enciclopedia Britanică. 2010. Enciclopedia Britanică 2006 CD. 13 iulie 2010. Multe sisteme filozofice și spirituale învață că oamenii au suflete; unele atribuie suflete tuturor lucrurilor vii și chiar obiectelor fără viață (cum ar fi râurile); această credință este în mod curent numită animism."Suflet", The Columbia Encyclopedia (Enciclopedia Columbia), A șasea ediție. 2001-07. Recuperată Noiembrie 12, 2008. Se crede adesea că sufletul iese din corp și continuă să trăiască după moartea unei persoane, iar unele religii afirmă că Dumnezeu este cel care creează suflete. Sufletul este adesea considerat parte integrală și esențială pentru conștiință și personalitate, poate funcționa ca un sinonim pentru spirit, minte sau sine,"Soul", Enciclopedia Britanică. 2008. Recuperată Noiembrie 12, 2008. deși despre termenul de suflet s-a spus că funcționează într-un mod suficient de diferit de spirit și psihic încât să nu fie folosit interschimbabil.
Sufletul poate fi considerat ca o entitate independentă sau ca întreaga ființă vie (om sau animal). Din punct de vedere științific existența sufletului nu a fost dovedită niciodată, acesta fiind doar un concept fictiv.
Aspecte lingvistice Etimologie Termenul modern englez soul derivat din engleza veche sáwol, sáwel (prima dată atestat în poemul secolului al 8-lea Beowulf v.2820 și în Psaltirea lui Vespasian 77.50), înrudit cu alte termene germanice și baltice exprimând aceeași idee, încluzând goticul saiwala, sêula, sêla din germana înaltă veche, saxona veche sêola, sêla, sîla din olandeza veche, sála din limba nordică veche cât și lituanianul siela. O etimologie mai îndepărtată decât termenul germanic este nesigură. O sugestie comună este legătura cu termenul de "ocean (mare)" (eng. "sea"), și numai din această evidență, s-a speculat că triburile germanice timpurii credeau că spiritele decedaților se odihnesc pe fundul unei mări sau ceva similar. O sugestie mai recentăJanda, M., Eleusis, das indogermanische Erbe der Mysterien (1998) relaționează termenul de o rădăcină a cuvântului "legătură", germanul *sailian (OE sēlian, OHG seilen), legat de noțiunea de a fi "legat" în moarte, și de practica ritualului de legare sau închiderea corpului decedatului într-un mormânt pentru a preveni reîntoarcerea sa ca o stafie.
Cuvântul este în orice caz o adaptare clară de către primii delegați către popoarele germane, în special Wulfila, apostolul către goți (secolul al IV-lea) a unui concept germanic, fabricat ca traducere a grecescului psychē "viață, spirit, conștiință".
Cuvântul grecesc este derivat dintr-un verb "a răcori, a sufla" și astfel se referă la vitala respirație, principiul animat în oameni și alte animale, opus cuvântului (soma) însemnând "corp". Se poate referi la o stafie sau spirit al mortului din Homer, și mai mult la o noțiune filozofică a unei esențe nemuritoare și imateriale lăsate în urmă la moarte, încă de pe vremea lui Pindar. Latinul reprezentat ca o traducere a cuvântului încă din timpul lui Terențiu. Psihic apare juxtapus lângă , de exemplu în Matei 10:28: — Biblia vulgata: Biblia de la București atestată(1688): "Și nu vă teamereți de ceia ce omoară trupul, iară sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vîrtos de cela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena."
În septuaginta(LXX), cuvântul traduce ebraicul nephesh, însemnând "viață, suflare vitală", de ex. în Facerea 1:20 — LXX: Biblia vulgată:Creavitque Deus cete grandia, et omnem animam viventem atque motabilem. Biblia de la București atestată(1688): "Și făcu Dumnezău chitoșii cei mari și tot sufletul vitelor tîrîtoare care au scos apele, după fealiurile lor..."
Nephesh ințial însemna gât, mai târziu ajungând să desemneze alături de viață și persoana umană sau un pronume personal.The word nefesh originally meant “neck” or “throat,” and later came to imply the “vital spirit,” or anima in the Latin sense. Encyclopaedia Britannica, article Death (treatment of death, Judaism).“Termenul ebraic nefeș este folosit în referințe la o întreaga persoană ca sediu al emoțiilor și dorințelor, nu la un suflet interior ca și cum ar fi ceva separat de ființă. El poate fi tradus în multe locuri ca persoană sau chiar pronume personal (de ex. Levitic 2 :1; Levitic 4:2, Levitic 7:20). Nefeș denotă întreaga persoană umană, dar poate fi de asemenea fi folosit cu referire la animale (de ex. Facere 1:12; Facere 2 :24; Facere 9 :10)”. (p.157, capitolul VII scris de Joel B. Green în lucrarea “Ce s-a întâmplat cu sufletul?”, editată de Warren S. Brown, Nancey Murphy și H. Newton Malony, editura Augsburg Fortress 1998.)
Apostolul Pavel a folosit specific și pentru a disinge între noțiunile evreiești a nephesh și ruah (spirit) (de exemplu în LXX, Facerea 1:2 = = = "Spiritul lui Dumnezeu").
Semantică Deși termenii de suflet și spirit sunt uneori folosite interschimbabil, sufletul poate să denote un aspect mai lumesc și mai puțin transcendental al unei persoane. Potrivit psihologului James Hillman, sufletul are o afinitate pentru gândurile negatice și imagini, în timp ce spiritul caută să se ridice peste încurcăturile vieții și morții.Hillman J (1989). "The salt of soul, the sulfur of spirit (Sarea sufletului, sulful spiritului)". In J Hillman, A blue fire: Selected writings by James Hillman (Un foc albastru: Scrieri selecte de James Hillman) (T Moore, Ed.). New York: HarperPerennial, pp. 112–129. Termenii de suflet și psihic pot fi de asemeni tratate ca sinonime, deși psihic are o conotație mai mult fizică, în timp ce suflet este conectat mai îndeaproape de spiritualitate și religie.
Viața și moartea Religiile ce sunt înscrise la opinii non-monoteiste, în special religiile Dharmice, pot avea concepte diferite, cum ar fi reîncarnarea, nirvana, etc.
Perspective filozofice Grecii antici foloseau același cuvânt pentru 'viu' cu 'însuflețit'. Astfel, cea mai veche opinie filozofică occidentală ce a supraviețuit poate sugera că termenii de "suflet" și "plin de viață" erau sinonime - poate nu ca având viață universal presupunea stăpânirea unui suflet ca în Budism, ci că completa "plenitudine de viață" și "sufletul" erau relaționate conceptual.
Francis M. Cornford îl citează pe Pindar când spune că sufletul doarme în timp ce trupul este activ, dar atunci când cineva doarme, sufletul este activ și relevă în mulți un vis "ce răsplătește cu bucurie sau întristare în curând".Francis M. Cornford, Greek Religious Thought (Gândirea religioasă greacă), p.64, referindu-se la Pindar, fragmentul 131.
Erwin Rohde scrie că în timpurile pre-Pitagoreice exista credința că sufletul nu avea viață când pleca din trup, și se retrăgea în Hades fără nici o speranță de a se întoarce într-un trup.Erwin Rohde, Psyche (Psihicul), 1928.
Socrate și Platon Platon, reflectând asupra cuvintelor învățătorului său Socrate, considera sufletul ca fiind esența unei persoane, ființe, ceea ce decide cum ne comportăm. El considera această esență ca un ocupant necorporal, etern al ființei noastre. În timp ce corpurile mor, sufletul este în continuu renăscut ulterior în alte corpuri. Sufletul Platonic cuprinde 3 părți: 1. Logosul - (mintea, nous, sau rațiunea) - (trad."Cuvântul") 2. Thymos/Thumos (emoția, plin de spirit sau masculinul) - (trad."Îndrazneală/Spirit") 3. Eros-ul (apetitul, dorința sau femininul) Toate acestea au o funcție într-un suflet echilibrat și împăcat.
Aristotel Aristotel, urmându-l pe Plato, a definit sufletul ca fiind miezul sau "esența" unei ființe umane, dar argumentând împotriva faptului că acesta ar avea o existență separată în întregime. În vederea lui Aristotel, sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind, "viața" sa; spre exemplu, sufletul unui ochi, scria el, dacă ar fi o formă de viață independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuțit ar avea suflet, acțiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece "tăierea" este esența a ceea ce înseamnă să fi un cuțit. Spre deosebire de Plato și tradițiile religioase, Aristotel nu a considerat sufletul în întregimea sa, ca fiind un ocupant separat, fantomatic al corpului (așa cum nu putem separa activitatea de a "tăia" de cuțit). În timp ce sufletul, din perspectiva lui Aristotel, este de fapt o realitate a corpului viu, nu poate fi imortal (când un cuțit este distrus, tăierea încetează). Mai precis, sufletul este "prima realitate" a unui corp: capacitatea sa simplu pentru viața însăși, separată de diferitele abilități ale sufletului, cum ar fi senzația, nutriția și așa mai departe, care atunci când sunt aplicate constituie "a doua realitate", ce putem să o numim "împlinirea". "Toporul are o margine pentru tăiat" era, pentru Aristotel, analog cu "Oamenii au corpuri pentru activitatea umană". Activitatea rațională a părții intelectuale a sufletului, împreună cu celelalte două părți ale sufletului-partea sa vegetativă și animalică, ce o are în comun cu celelalte animale-astfel în viziunea lui Aristotel constituie esența unui suflet uman. Aristotel a folosit conceptul său de suflet în multe din lucrările sale; De Anima (Despre suflet) oferă un bun loc de plecare pentru a câștiga o mai mare înțelegere asupra perspectivelor lui.
Este o dezbatere nesfârșită asupra viziunilor lui Aristotel cu privire la nemurirea sufletului uman; Aristotel este foarte clar, totuși spre sfârșitul lucrării sale, De Anima, el crede că partea intelectuală a sufletului este eternă și separabilă de corp. Nu este clar, totuși, în ce grad acest suflet este individual. Spre exemplu, Aristotel scrie că sufletul după moarte "nu își amintește", o viziune compatibilă cu credințele obișnuite grecești. Poate că nu valorează nimic că interpretările lui Aquino ale acestor remarci, relatarea lui Aristotel asupra vieții de apoi este mai similară cu cea a creștinilor decât pare la prima vedere.
Aristotel a împărțit abilitatea intelectuală în două părți principale, "deliberativă" sau "calculată" și cea "științifică" sau "teoretică". Prima din acestea apoi a subdivizat-o, pentru a produce o tripărțire a sufletului intelectual ca tehnic, prudent și teoretic. Prima dintre acestea este arta, ce are obiectul în ceva exterior omului, produsul activității sale. A doua, prudența, are exprimarea în activitatea însăși; este uneori numită și "arta" efectuarii. Cea mai înaltă expresie a ei este politica, în care, în corpul lucrărilor lui Aristotel, tratatul său asupra eticii servește ca o introducere. Prudența este preocupată cu ceea ce omul ar trebui să facă, și astfel cu viitorul. A treia parte a abilității intelectuale, înțelegerea științifică, este activitatea supremă a talentului și potrivit omului în sine, din moment ce este funcționarea intelectului său ce îl diferențiază de celelalte animale. Teoria este preocupată cu natura, și cu ceea ce este decât cu ceea ce omul ar trebui să facă. În timp ce acestea sunt părți din abilitatea rațională a omului, activitatea lor corectă constituie "excelențele" sau "virtuțiile" o părții raționale din om, din care sunt cinci: arta, prudența și știința, corespunzând cu numele acestor abilități în sinea lor, cât și "nous", adesea tradus ca "înțelegere" sau "inteligență" și "sophia" sau "înțelepciune". Nous este o cunoaștere intuitivă a primelor principii, ce sunt indemonstrabile; sophia este combinația acestei "înțelegeri" cu știința.
Avicenna și Ibn al-Nafis