Apollo 11 (16–24 iulie 1969) a fost misiunea spațială americană în cadrul căreia oamenii au aselenizat pentru prima dată pe Lună și cea de-a cincea misiune cu echipaj uman din programul Apollo al NASA. Echipajul misiunii era alcătuit din comandantul Neil Armstrong, pilotul modulului de comandă Michael Collins și pilotul modulului lunar Edwin „Buzz” Aldrin, fiecare dintre ei aflându-se la al doilea și ultimul său zbor spațial.

Nava spațială Apollo, lansată cu ajutorul unei rachete Saturn V de la Centrul Spațial Kennedy din Florida, la 16 iulie, ora 13:32 UTC, era alcătuită din trei componente: modulul de comandă (CM), care îi găzduia pe cei trei astronauți și era singura componentă care urma să revină pe Pământ; modulul de serviciu (SM), care asigura propulsia, energia electrică, oxigenul și apa pentru modulul de comandă; și modulul lunar (LM), alcătuit din două trepte — o treaptă de coborâre, cu un motor de mari dimensiuni și rezervoare de propergol pentru aselenizare, și o treaptă de ascensiune mai ușoară, care conținea o cabină pentru doi astronauți și un motor de mici dimensiuni pentru revenirea pe orbită lunară. După un zbor de trei zile, Armstrong și Aldrin au coborât spre suprafața Lunii la bordul modulului lunar Eagle, aselenizând în Marea Liniștii (Mare Tranquillitatis) la 20 iulie, ora 20:17 UTC, în timp ce Collins a rămas pe orbita lunară la bordul modulului de comandă Columbia. Armstrong a devenit primul om care a pășit pe Lună la aproximativ șase ore după aselenizare, fiind urmat de Aldrin după 19 minute. Împreună, au petrecut aproximativ două ore și jumătate pe suprafața lunară, au instalat un drapel american, au vorbit cu președintele Richard Nixon, aflat la Casa Albă, au amplasat instrumente științifice și au colectat 21,5 kg (47,5 lb) de material lunar. După mai mult de 21 de ore petrecute pe suprafață, s-au reîntâlnit cu Collins pe orbita lunară, iar echipajul a revenit în siguranță pe Pământ la 24 iulie, amerizând în Oceanul Pacific.

Apollo 11 a reprezentat punctul culminant al Cursei Spațiale, o competiție geopolitică între Statele Unite și Uniunea Sovietică, înrădăcinată în rivalitatea din timpul Războiului Rece. Misiunea a îndeplinit un obiectiv național stabilit în mai 1961 de președintele John F. Kennedy, care provocase Statele Unite să trimită un om pe Lună și să-l readucă în siguranță înainte de sfârșitul deceniului. Programul a depășit un obstacol grav după incendiul fatal produs pe rampa de lansare a misiunii Apollo 1, în ianuarie 1967, și s-a bazat pe tehnologiile dezvoltate în cadrul programelor precedente Mercury și Gemini. În pofida avansului său inițial în domeniul zborurilor spațiale, Uniunea Sovietică nu a reușit să egaleze performanțele rachetei Saturn V, iar sonda sa lunară automată Luna 15 s-a prăbușit pe Lună la 21 iulie, în timp ce Neil Armstrong și Buzz Aldrin se aflau încă pe suprafața lunară.

Activitatea extravehiculară a lui Armstrong a fost transmisă în direct unui public estimat la 600 de milioane de telespectatori, aproximativ o cincime din populația mondială, devenind unul dintre cele mai urmărite evenimente din istoria televiziunii. Pășind pe suprafața lunară, Armstrong a declarat: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire.” Probele lunare aduse de misiune au condus la identificarea a trei minerale necunoscute până atunci, iar instrumentele științifice amplasate pe suprafață au continuat să transmită date timp de mai mulți ani. Membrii echipajului au fost sărbătoriți prin parade cu confetti și printr-un turneu mondial de bunăvoință și au primit Medalia Prezidențială a Libertății. Modulul de comandă Columbia este păstrat la Muzeul Național al Aerului și Spațiului din Washington, D.C., în timp ce treapta de coborâre a modulului Eagle se află în continuare pe suprafața lunară.

Context La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, Statele Unite erau implicate în Războiul Rece, o rivalitate geopolitică cu Uniunea Sovietică. La 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică a lansat Sputnik 1, primul satelit artificial, surprinzând întreaga lume și alimentând temerile legate de capacitățile tehnologice și militare sovietice. Succesul său a demonstrat că URSS putea lansa arme nucleare la distanțe intercontinentale, punând sub semnul întrebării afirmațiile americanilor privind superioritatea lor militară, economică și tehnologică.

Acest eveniment a declanșat Criza Sputnik și a dat naștere Cursei Spațiale, cele două superputeri încercând să-și demonstreze superioritatea în domeniul zborurilor spațiale. Președintele Dwight D. Eisenhower a răspuns provocării reprezentate de Sputnik prin înființarea Administrației Naționale pentru Aeronautică și Spațiu (NASA) și inițierea Programului Mercury, al cărui obiectiv era plasarea unui om pe orbita Pământului. Sovieticii au preluat conducerea la 12 aprilie 1961, când cosmonautul Iuri Gagarin a devenit primul om ajuns în spațiu și primul care a orbitat Pământul. Aproape o lună mai târziu, la 5 mai 1961, Alan Shepard a devenit primul american ajuns în spațiu; zborul său de 15 minute a fost suborbital, nu un zbor orbital complet.

Deoarece Uniunea Sovietică dispunea de rachete purtătoare cu o capacitate portantă mai mare, președintele John F. Kennedy, succesorul lui Eisenhower, a ales o provocare care depășea posibilitățile generației de rachete existente, astfel încât ambele țări să pornească de pe poziții egale. O misiune cu echipaj uman pe Lună avea să îndeplinească acest scop.

La 25 mai 1961, Kennedy s-a adresat Congresului Statelor Unite cu privire la „nevoile naționale urgente” și a declarat:

La 12 septembrie 1962, Kennedy a rostit un alt discurs în fața unei mulțimi de aproximativ 40.000 de persoane, pe stadionul de fotbal al Universității Rice din Houston, Texas. Un pasaj citat frecvent din partea de mijloc a discursului este următorul:

thumb|upright|alt=Kennedy, îmbrăcat într-un costum albastru și purtând cravată, vorbește de la un pupitru din lemn pe care se află sigiliul președintelui Statelor Unite. Vicepreședintele Lyndon Johnson și alți demnitari stau în spatele său.|Președintele John F. Kennedy vorbind la Universitatea Rice la 12 septembrie 1962 În pofida acestui fapt, programul propus s-a confruntat cu o opoziție larg răspândită și a fost numit în mod peiorativ „moondoggle” de Norbert Wiener, matematician la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Efortul de a trimite un om pe Lună avea deja un nume: Programul Apollo. Când Kennedy s-a întâlnit în iunie 1961 cu Nikita Hrușciov, președintele Consiliului de Miniștri al Uniunii Sovietice, a propus ca aselenizarea să devină un proiect comun, însă Hrușciov a refuzat oferta. Kennedy a propus din nou o expediție comună pe Lună într-un discurs susținut în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite la 20 septembrie 1963. Ideea unei misiuni lunare comune a fost abandonată definitiv după moartea lui Kennedy.

O decizie timpurie și crucială a fost alegerea manevrei de rendez-vous pe orbita lunară în detrimentul ascensiunii directe și al manevrei de rendez-vous pe orbita terestră. Un rendez-vous spațial este o manevră orbitală prin care două nave spațiale își sincronizează traiectoriile și se întâlnesc în spațiu. În iulie 1962, administratorul NASA James Webb a anunțat că va fi utilizată manevra de rendez-vous pe orbita lunară și că nava spațială Apollo urma să aibă trei componente principale: un modul de comandă (CM), cu o cabină pentru cei trei astronauți și singura componentă care revenea pe Pământ; un modul de serviciu (SM), care asigura propulsia, energia electrică, oxigenul și apa necesare modulului de comandă; și un modul lunar (LM), alcătuit din două trepte — o treaptă de coborâre pentru aselenizare și o treaptă de ascensiune pentru readucerea astronauților pe orbita lunară. Această configurație permitea lansarea navei spațiale cu o singură rachetă Saturn V, aflată atunci în curs de dezvoltare.

Tehnologiile și procedurile necesare programului Apollo au fost dezvoltate în cadrul Programului Gemini. Realizarea proiectului Apollo a devenit posibilă datorită adoptării de către NASA a noilor progrese din domeniul dispozitivelor semiconductoare, printre care tranzistoarele cu efect de câmp cu structură metal–oxid–semiconductor (MOSFET) din cadrul Interplanetary Monitoring Platform (IMP) și circuitele integrate din siliciu ale Calculatorului de ghidare Apollo (AGC).

Programul Apollo a fost întrerupt brusc în urma incendiului de la Apollo 1 din 27 ianuarie 1967, în care au murit astronauții Gus Grissom, Ed White și Roger B. Chaffee, și a anchetei ulterioare. În octombrie 1968, Apollo 7 a testat modulul de comandă pe orbita terestră, iar în decembrie Apollo 8 l-a testat pe orbita lunară. În martie 1969, Apollo 9 a supus modulul lunar unor teste complete pe orbita terestră, iar în mai Apollo 10 a efectuat o „repetiție generală” pe orbita lunară. Până în iulie 1969, toate pregătirile erau încheiate pentru ca Apollo 11 să facă pasul final pe Lună.

Uniunea Sovietică părea să câștige Cursa Spațială, însă avansul său inițial a fost anulat de reușitele programului american Gemini și de eșecul sovieticilor de a dezvolta racheta purtătoare N1, care ar fi fost comparabilă cu Saturn V. Ca urmare a acestor eșecuri, sovieticii au încercat apoi să devanseze Statele Unite în aducerea pe Pământ a unor probe de material lunar cu ajutorul unor sonde automate. La 13 iulie, cu trei zile înainte de lansarea misiunii Apollo 11, Uniunea Sovietică a lansat Luna 15, care a intrat pe orbita lunară înaintea misiunii Apollo 11. În timpul coborârii, o defecțiune a provocat prăbușirea sondei Luna 15 în Mare Crisium, cu aproximativ două ore înainte ca Armstrong și Aldrin să decoleze de pe suprafața Lunii pentru a reveni pe Pământ. Radiotelescopul Laboratoarelor de Radioastronomie Nuffield din Anglia a înregistrat transmisiunile sondei Luna 15 în timpul coborârii, iar acestea au fost făcute publice în iulie 2009, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a misiunii Apollo 11.

Personal Echipajul principal

Desemnarea inițială a comandantului Neil Armstrong, a pilotului modulului de comandă (CMP) Jim Lovell și a pilotului modulului lunar (LMP) Buzz Aldrin ca membri ai echipajului de rezervă al misiunii Apollo 9 a fost anunțată oficial la 20 noiembrie 1967. Lovell și Aldrin mai zburaseră împreună ca membri ai echipajului misiunii Gemini 12. Din cauza întârzierilor în proiectarea și fabricarea modulului lunar, echipajele principale și de rezervă ale misiunilor Apollo 8 și Apollo 9 au fost inversate, iar echipajul lui Armstrong a devenit echipajul de rezervă pentru Apollo 8. Conform sistemului obișnuit de rotație a echipajelor, Armstrong urma apoi să comande Apollo 11.

Avea să se producă însă o schimbare. Michael Collins, pilotul modulului de comandă din echipajul misiunii Apollo 8, a început să aibă probleme la picioare. Medicii au diagnosticat o excrescență osoasă între vertebrele a cincea și a șasea, care necesita o intervenție chirurgicală. Lovell i-a luat locul în echipajul misiunii Apollo 8, iar după ce Collins s-a recuperat, acesta s-a alăturat echipajului lui Armstrong ca pilot al modulului de comandă. Între timp, Fred Haise l-a înlocuit ca pilot de rezervă al modulului lunar, iar Aldrin a devenit pilotul de rezervă al modulului de comandă pentru Apollo 8. Apollo 11 a fost a doua misiune americană în care toți membrii echipajului aveau experiența unui zbor spațial anterior, prima fiind Apollo 10. Următoarea a fost STS-26, în 1988.

Deke Slayton i-a oferit lui Armstrong posibilitatea de a-l înlocui pe Aldrin cu Lovell, deoarece unii îl considerau pe Aldrin dificil de suportat în cadrul echipei. Armstrong nu avea probleme în colaborarea cu Aldrin, dar s-a gândit timp de o zi înainte de a refuza. El considera că Lovell merita să comande propria sa misiune, în cele din urmă Apollo 13.