thumb|right|300px|Cavalerie franceză la Eylau Războiul în epoca napoleoniană se referă la conflictele militare care au avut loc în perioada în care Napoleon Bonaparte a condus Franța. Articolul își propune să prezinte o serie de explicații cu privire la modul cum se desfășurau campaniile militare și cum erau conduse bătăliile în perioada Războaielor napoleoniene (1804-1815), cu referiri și la Războaiele revoluționare franceze. Perioada napoleoniană a marcat o ruptură față de modul cum se purta războiul la începutul și mijlocul secolului al XVIII-lea. În perioada napoleoniană nu se identificase componenta pe care o numim astăzi latura operațională.
Tipurile de unități combatante În secoul al XVIII-lea și al XIX-lea, unitățile combatante erau: infanteria, cavaleria și artileria. Fiecare dintre acestea avea puncte forte și puncte slabe, drept pentru care erau folosite în scopuri diferite și trebuiau folosite conjugat.
Infanteria thumb|right|200px|Bellange: Un grenadier și un voltigeur din trupele franceze Supranumită „Regina câmpului de bătaie”, infanteria reprezenta cea mai numeroasă și mai importantă armă a unei armate a perioadei napoleoniene. Scopurile principale ale acesteia erau de a „lua” (cuceri) și de a „ține” (menține) diferite poziții de pe câmpul de bătălie. Principala armă de infanterie era muscheta dotată cu baionetă, cea mai utilizată fiind muscheta model Charlesville 1777 sau versiunea 1793. Pentru a trage cu această armă, un infanterist trebuia să facă circa 21 de mișcări la fiecare foc tras. Infanteria era împărțită în divizii de minim 2 brigăzi, fiecare brigadă având 2-4 regimente de câte 2-4 batalioane. În plus, batalioanele franceze erau în continuare împărțite în: 6 companii „de centru” și 2 companii „de elită” (una de grenadieri sau carabinieri pedeștri și una de voltigeurs - trăgători de elită sau de vânători). Un batalion avea între 350 și 850 de oameni, media fiind în jur de 600 de oameni. Din cauza problemelor cu care s-a confruntat, armata lui Masséna din Portugalia avea batalioane de doar 300 de oameni. Infanteria se împărțea în 3 categorii: grea, ușoară și „de linie”. Această împărțire ținea teoretic de înălțimea soldaților și de armele pe care le purtau.
Infanteria „de linie”. Reprezenta cea mai mare parte din armata unei țări și era formată din soldați de statură medie, înarmați cu puști sau muschete dotate cu baionetă. Se considera că acest tip de unități poate lupta eficient pe orice tip de teren. În majoritatea armatelor continentale, erau denumiți fusilieri (pușcași).
Infanteria grea. Era reprezentată prin soldați cu o înălțime peste medie, care au dat dovadă de un curaj și o conduită exemplare și erau foarte bine înarmați. Exemplul clasic îl reprezintă grenadierii, tip de soldați ce exista în toate armatele Marilor Puteri Continentale. Aceștia, pe lângă muscheta cu baionetă, erau dotați de regulă și cu săbii, ceea ce îi făcea excelenți mai ales pentru lupta corp la corp și atacuri frontale. Deși denumirea sugerează folosirea grenadelor, în fapt, acestea fuseseră abandonate de mai multe decenii și nu erau folosite pe câmpurile de bătălie ale epocii napoleoniene.
Infanteria ușoară. Reprezenta soldați de mai mic gabarit, specializați pentru lupta pe terenuri dificile: râpe, terenuri denivelate, abrupte, împădurite etc. Deși teoretic trebuiau să fie înarmați cu arme mai ușoare decât infanteria de linie, deseori erau dotați la rândul lor cu puști sau muschete. Termenul francez generic pentru aceste unități este „chasseur" (vânător) iar cel german este „jaeger”. Existau de asemenea, în armata franceză unități denumite „voltigeurs”, soldați de mică înălțime dar antrenați pentru tir, care deci puteau lupta ca franc-tirori.
Cavaleria thumb|right|200px|Cazaci atacând trupe franceze Cavaleria era folosită datorită capacității sale de a „lua” o poziție și grație forței de impact impresionante pe care o au călăreții în galop, aceștia putând produce breșe în liniile inamice (acțiuni de șoc). Odată ce cavaleria cucerea o poziție, era esențial ca infanteria să fie rapid dispusă pe acea poziție, deoarece cavaleria era mult mai puțin capabilă să mențină sau să apere acea poziție. Principala armă de cavalerie era sabia sau spada, dar majoritatea unităților erau înarmate și cu arme de foc: carabine sau pistoale. În ciuda denumirilor foarte diverse pe care le aveau unitățile din această perioadă, cavaleria se împarte la rândul său în funcție de gabaritul calului, al călărețului și în funcție de armament, în: ușoară, „de linie” (medie) și grea. Misiunea principală a cavaleriei era aceea de a învinge cavaleria inamică, dacă se angaja o luptă de cavalerie, ceea ce nu era întotdeauna cazul. Organizarea era aceeași ca în cazul infanteriei, cu excepția faptului că regimentul se împărțea în 4 escadroane, împărțite în 8 companii de câte aproximativ 60 de oameni.
Cavaleria de linie. Forma grosul acestei arme și era reprezentată din unități adaptabile, capabile să îndeplinească mai multe tipuri de misiuni: acțiune de șoc, recunoaștere, luptă cu cavaleria inamică, urmărirea inamicului sau acoperirea retragerii. Dragonii, care purtau căști de metal, erau cel mai des întâlnit tip de cavalerie, aceștia fiind deseori antrenați să lupte și pedestru. Tot din această categorie făceau parte și lăncierii, denumiți, în funcție de țară, fie „chevau-légers”, fie „ulani”.
Cavaleria grea. Acest termen desemna unități cu denumiri foarte diverse, în funcție de țară. Ceea ce aveau în comun era faptul că soldații erau mari de înălțime și călăreau cai masivi. Erau înarmați cu săbii drepte, lungi și cu o pereche de pistoale. Cavaleria grea tipică era reprezentată de cuirasieri, care purtau căști de metal, plastron (platoșe pentru piept și abdomen) și, în anumite țări, purtau și dosieră (platoșe care proteja și spatele). Cu toate acestea, la începutul perioadei napoleoniene, o parte dintre puterile europene (cu excepția Franței și a Austriei) renunțaseră la cuirase, doar pentru a le reintroduce pe parcursul sau după războaiele napoleoniene. Alte tipuri de cavalerie grea o reprezentau carabinierii, grenadierii călare sau „Dragoon Guards”. Unele din aceste unități foloseau și puști scurte (carabine), dar arma principală rămânea sabia, eficiența acestor unități constând în forța de impact și nu în puterea de foc.
Cavaleria ușoară. Avea ca scop principal cercetarea câmpului de bătălie, escortarea sau patrularea. Erau înarmați cu săbii scurte curbate și cu puști. Principala calitate a acestor unități era viteza. În această categorie intrau husarii, Vânătorii călare (specifici Franței), dragonii ușori. Mai ales husarii erau antrenați pentru luptă și călăreau cai puțin mai masivi decât celelalte tipuri de cavalerie ușoară.
Unități neregulate. În special Rusia și statele din afara Europei dețineau astfel de unități, dintre care cei mai faimoși sunt cazacii. Aceste trupe, deși aveau o valoare combativă îndoielnică, erau disponibile în număr mare și puteau fi folosite în principal ca cercetași și pentru a întârzia mișcările infanteriei inamice.
Artileria thumb|right|200px|Artilerie ecvestră Napoleon afirma că „bătăliile sunt câștigate de artilerie”. În timpul său, atât armata franceză, cât și armatele celorlalte puteri, au căutat să standardizeze calibrul pieselor de artilerie, pentru a face mai simplă aprovizionarea cu muniții. Artileria putea fi ecvestră (toți artileriștii erau transportați de furgoanele de muniții sau erau călare), de obicei asociată unităților de cavalerie, sau pedestră (tunurile erau trase de cai, dar artileriștii mergeau pe jos). Artileria ecvestră, mai rapidă, obișnuia să se apropie foarte mult de țintă. Munițiile erau de patru tipuri: ghiuleaua, obuzul (doar pentru obuziere), mitraliile și încărcăturile incendiare. Ghiulelele de artilerie grea atingeau distanțe de circa 1600 de metri iar mitraliile circa 550 de metri. Un tun era de regulă deservit de 4-8 servanți. Artileria se împărțea în funcție de greutatea ghiulelei sau de calibru: 4, 8, 12 sau chiar 18 livre; se pot aminti obuzierul de 24 de livre (trăgea cu proiectile explozive) și mortierul de 15 cm (folosit pentru a lovi ținte din spatele obstacolelor, utilizat aproape exclusiv ca artilerie de asediu). Tunurile grele (de 12 livre) puteau trage o lovitură pe minut, iar cele mai ușoare, 2 sau 3 lovituri pe minut. Artileria era extrem de vulnerabilă și putea fi capturată sau indisponibilizată ușor (prin înfigerea unui cui care bloca sistemul de tragere) și deci trebuia să se afle întotdeauna în spatele unei linii de infanterie sau cavalerie, dar nu prea departe de inamic.
Tactica militară Tactica militară studiază modul cum trebuie folosite împreună armele unei armate, în funcție de teren, pentru a câștiga o bătălie. În mod ideal, pentru a câștiga o bătălie, se considera că este nevoie atât de infanterie, cât și de cavalerie și artilerie, care trebuie să acționeze coordonat. Crucială pentru tactica infanteriei și cavaleriei acelor vremuri era formația de luptă adoptată, aceasta aducând de cele mai multe ori succesul sau eșecul unei acțiuni. Ca în orice altă epocă, atacul din flanc era mult mai eficient decât cel frontal, iar atacul din spate era deseori fatal pentru orice tip de unitate care era atacată astfel. Infanteria era de cele mai multe ori dispusă pentru a folosi armele de foc și, odată ce inamicul începea să cedeze, șarja la baionetă, luptând corp la corp pentru a-l dispersa. Cavaleria folosea rareori carabinele sau muschetele din dotare, ci mai degrabă armele albe și pistoalele. Artileria folosea mitraliile, atunci când inamicul se afla suficient de aproape. thumb|right|300px|Brown Bess, muschetă britanică din timpul războaielor napoleoniene De cele mai multe ori, formațiile erau puse în practică individual de fiecare batalion, respectiv escadron. Cu toate acestea, au existat cazuri dese când au fost aduse împreună mai multe batalioane, regimente sau chiar brigăzi, pentru a forma o formație unică, de cele mai multe ori pentru a da un atac decisiv. Cavaleria franceză lupta de regulă cu toate escadroanele unui regiment împreună, în timp ce celelalte puteri continentale optau pentru folosirea individuală a escadroanelor. În 1807, la Bătălia de la Eylau, cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie (12 000-14 000 de călăreți francezi) a dus la sistarea oricărei ofensive din partea rușilor, salvându-l pe Napoleon de la o înfrângere certă. Până în 1812, a devenit evident pentru toate statele europene că abordarea franceză era mult mai eficientă. Pentru infanteria continentală, tactica obișnuită era de a avansa în coloană de atac, precedată de trăgătorii de elită. Aceștia din urmă deschideau focul pentru a dezorganiza formația inamică, care era apoi atacată la baionetă de coloana de atac. Armata franceză, în mod obișnuit, avansa cu companiile „de centru” în centru și cu cele „de elită” pe flancuri. Schema clasică era: cavaleria obliga infanteria inamică să formeze careu sau altă formație compactă și deci cu putere de foc scăzută și artileria deschidea focul asupra oamenilor masați aproape unul de altul, cauzând pierderi maxime.
Formațiile de bătălie Aceste formații reprezentau un singur batalion sau un singur regiment, fiind regula pentru o luptă eficientă. Coloana