Lavrenti Pavlovici Beria (în limbile georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria, ; ) a fost un activist și politician comunist și om de securitate sovietic de origine georgiană, mareșal al Uniunii Sovietice, ministrul afacerilor interne (din 1938 -NKVD, apoi din 1941 al NKVD și NKGB unificate), însărcinat cu serviciile de securitate și represiune în regimul sovietic, unul din principalii responsabili ai epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele sale finale. I se atribuie și organizarea masacrului de la Katyn, în cursul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi.
După moartea lui Stalin, ca prim-viceprim-ministru, a fost promotorul unor anumite măsuri de liberalizare și reformă. În iunie 1953 a fost arestat de colegii săi din conducerea partidului și, acuzat de mai multe crime, a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare pe 23 decembrie 1953 .
Tinerețea și începutul carierei politice
Beria s-a născut în satul Merheuli, lângă Suhumi, în gubernia Kutaisi, din Georgia, în Imperiul Rus, astăzi aflat în districtul Gulripși din Abhazia, ca fiu al unui țăran, Pavel Huhaevici Beria, de etnie mingrelă, grup etnic georgian din regiunea Samegrelo) si al Martei Jakeli, originara din Guria, descendenta a unei familii de nobili georgieni. Familia, ca marea majoritate a populației, era de religie creștină ortodoxă. Mama, văduvă din prima ei căsătorie, era cunoscută ca o femeie evlavioasă.
În 1917, când era student la o facultate tehnică în Baku, a aderat la Partidul Bolșevic iar din 1919 a activat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjene.
Prin 1920 sau 1921 Beria a devenit agent al poliției secrete bolșevice CEKA. În acei ani, în Republica Democrată Georgiană – aflată sub control politic menșevic – a avut loc o rebeliune bolșevică. Armata Roșie a intervenit, invadând Georgia, care a devenit republică sovietică. Din 1922, Beria a fost numit adjunct al șefului OGPU-ului (succesoarea CEKA) din Georgia.
În 1924, Beria a condus represiunea împotriva unei rebeliuni naționaliste din Georgia. Atunci au fost executați aproximativ zece mii de georgieni. Ca răsplată pentru „intransigența bolșevică”, Beria a fost numit șeful „secțiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia și a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu.
În 1926, Beria a fost avansat în funcția de șef suprem al OGPU-ului georgian și ulterior a devenit un apropiat al conaționalului său georgian Stalin, pe care l-a sprijinit în consolidarea puterii în cadrul partidului comunist și al regimului sovietic.
Beria a fost numit, în 1931, secretar general al Partidului Comunist Georgian, iar în 1932 a devenit șeful comuniștilor din toată Transcaucazia. În 1934 a fost ales membru al CC al PCUS. În acest timp a declanșat atacuri împotriva foștilor colegi de partid din Georgia, mai ales împotriva lui Gaioz Devdariani, ministrul învățământului din Georgia. Beria a ordonat executarea ambilor frați ai lui Devdariani, care dețineau funcții importante în poliție și partidul comunist. În final, Devdariani a fost acuzat de încălcarea (Codul penal al RSFSR)|art. 58]] din codul penal sovietic privind (prezumtive) activități contrarevoluționare. Devdariani a fost executat în 1938, în urma sentinței troicii NKVD-ului. Chiar și după ce s-a mutat din Georgia, Beria a continuat să controleze partidul comunist din țara de origine, menținându-și influența până la arestarea sa în iulie 1953.
În 1935, Beria era unul dintre cei mai de încredere subordonați ai lui Stalin. Și-a consolidat locul în anturajul lui Stalin prin discursul de mare întindere „Despre istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia” (publicat într-o broșură), în care sublinia elogios rolul lui Stalin. În 1934, când Stalin a declanșat epurările partidului și guvernului după asasinarea lui Serghei Kirov, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroase animozități politice din republicile caucaziene. Într-un discurs rostit în 1937, el a afirmat: „Să știe inamicii noștri că oricine încearcă să ridice mâna împotriva voinței poporului, împotriva voinței partidului lui Lenin și Stalin, va fi zdrobit fără milă și va fi distrus”.
Beria și NKVD-ul
În 1938, Stalin l-a numit pe Beria adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), ministerul care includea securitatea statului și miliția. Sub conducerea lui Nicolai Ejov, NKVD declanșase operațiunile denumite marea epurare, reprimarea și persecutarea a milioane de oameni declarați „dușmani ai poporului”. În 1938, represiunea ajunsese la asemenea amploare, încât a afectat infrastructura, economia și forțele armate. În septembrie, Beria a fost numit șeful Administrației Principale a Securității Statului din cadrul NKVD-ului, iar în noiembrie l-a înlocuit pe Ejov la conducerea NKVD. (Ejov a fost executat în 1940). A urmat o epurare a efectivelor NKVD. Numeroși ofițeri au fost înlocuiți cu personal loial lui Beria, mulți noi lucrători având și origine caucaziană.
Deși numele Beria este de obicei asociat cu „Marea epurare”, momentul în care a devenit comisar pentru afacerile interne a marcat o scădere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberați din lagărele de muncă forțată, iar autoritățile au recunoscut oficial că fuseseră comise unele „nedreptăți” și „excese”, care au fost puse numai pe seama lui Ejov. În pofida relativei „liberalizări”, arestările, deportările și execuțiile au continuat în perioada următoare, pentru ca, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, ritmul epurărilor să se accelereze din nou. În această ultimă perioadă, Beria a supravegheat deportările „dușmanilor poporului’’ din statele baltice și Polonia răsăriteană, după anexarea acestor teritorii la URSS.
În martie 1939, Beria a devenit membru supleant al Biroului politic al CC al PCUS. Deși membru plin a fost abia din 1946, Beria era deja la începutul războiului unul dintre cei mai importanți lideri sovietici. În 1941 a căpătat rangul de comisar general de Securitate, cel mai înalt din sistemul polițienesc sovietic militarizat din acea epocă.
La 5 martie 1940, Beria i-a remis lui Stalin nota nr. 794/B, prin care îi declara pe ofițerii polonezi prizonieri de război, care erau deținuți în lagăre din Bielorusia și Ucraina, drept „dușmani inveterați ai Uniunii Sovietice” și propunea membrilor Biroului Politic executarea acestor prizonieri. (Vezi și Masacrul de la Katyn).
În februarie 1941, Beria a devenit vicepreședinte al Sovnarkomului (guvernul sovietic), iar în iunie, după declanșarea operațiunii Barbarossa, a devenit unul dintre membrii GKO (Comitetul de stat al apărării).
În Al Doilea Război Mondial, Beria și-a asumat mari răspunderi interne și a folosit deținuții din Gulag pentru susținerea producției de război sovietice. A preluat, împreună cu Gheorghi Malenkov, controlul asupra producție de avioane și motoare de avioane. Cooperarea cu Malenkov s-a transformat într-o alianță pe termen lung, care avea să aibă o importanță majoră în viața politică sovietică.
În 1944, în perioada în care armatele germane se retrăgeau din teritoriul URSS, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităților etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, ingușii, tătarii crimeeni și germanii de pe Volga. Aceste grupuri etnice, găsite „vinovate” de colaboraționism, au fost deportate în Asia Centrală sovietică.
În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat să coordoneze programul militar nuclear sovietic. În calitate de șef al acestui program, Beria a condus activitatea de spionaj pentru obținerea datelor secrete ale programului înarmării nucleare a Statelor Unite. Prin intermediul spionilor sovietici, URSS a obținut secretele tehnologice pentru construirea și testarea primei bombe atomice a URSS. Însă principala contribuție a lui Beria a fost asigurarea forței de muncă necesare pentru proiect prin folosirea unor deținuți din lagărele de concentrare. Mii de deținuți din Gulag au trudit în minele de uraniu, cât și în calitate de constructori ai fabricilor de procesare a minereului și ai poligoanelor de testare pentru armamentul atomic, de exemplu, poligonul nuclear de la Semipalatinsk și cel din arhipelagul Novaia Zemlia.
În iulie 1945, rangurile polițienești au fost înlocuite cu gradele militare, Beria devenind mareșal al Uniunii Sovietice. Deși nu a avut niciodată o comandă militară efectivă, Beria, prin organizarea producției pe timp de război, a avut o contribuție de prim rang la victoria URSS în Al Doilea Război Mondial.
Perioada postbelică
thumb|300px|Beria cu fiica lui Stalin, Svetlana și Stalin în plan secund
În perioada postbelică, când Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanșat o luptă pentru succesiune printre apropiații dictatorului. La sfârșitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului, când Jdanov și Beria deveniseră rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.
În ianuarie 1946, Beria a părăsit șefia NKVD-ului, păstrând, totuși, controlul asupra problemelor de securitate națională prin postul de adjunct al premierului Stalin. La conducerea NKVD-ului i-a urmat Serghei Kruglov, care nu făcea parte din cercul de fideli ai lui Beria, iar un protejat al lui Beria, Vsevolod Merkulov a fost înlocuit la șefia MGB de Viktor Abakumov. Kruglov și Abakumov au început o epurare a oamenilor loiali lui Beria din diferitele structuri de comandă ale sistemului de securitate. În timp scurt, un singur om din anturajul lui Beria se mai afla într-o poziție de putere, ministrul-adjunct la Interne, Stepan Mamulov. În lunile următoare, Abakumov a derulat operațiuni polițienești importante, unele cu sprijinul lui Jdanov, de multe ori la ordinul direct al lui Stalin, de fiecare dată însă fără consultarea lui Beria.
Una dintre primele asemenea operațiuni a fost cea din octombrie 1946 împotriva Comitetului antifascist evreiesc, care a dus la uciderea actorului idiș Solomon Mihoels și la arestarea mai multor membri ai mișcării. Campania a avut efecte secundare asupra lui Beria, care fusese inițiatorul mișcării în 1942.
Jdanov a murit subit în august 1948, iar Beria și Malenkov au trecut la consolidarea puterii lor prin îndepărtarea apropiaților lui Jdanov și înscenarea așa-numitei „afaceri Leningrad”. Printre numeroșii colaboratori ai lui Jdanov executați, au fost adjunctul acestuia, Alexei Kuznețov, planificatorul economiei sovietice Nikolai Voznesenski, liderul local de partid Piotr Popkov și premierul RSFS Ruse, Mihail Rodionov. După moartea lui Jdanov, Nikita Hrușciov părea singura alternativă posibilă la cuplul Beria-Malenkov.
În primii ani postbelici, Beria a coordonat înființarea polițiilor politice de tip sovietic în statele est-europene intrate în sfera de influență a Moscovei. Beria a selecționat personal comandanții noilor poliții secrete din țările est-europene. Mai mulți dintre aceștia erau evrei. Începând cu anul 1948, Abakumov a inițiat o investigare a acelor comandanți aleși și desemnați de Beria. Campania a culminat cu arestarea în noiembrie 1951 a lui Rudolf Slánský, Bedřich Geminder și a altor lideri cehoslovaci. Ei au fost inculpați sub acuzațiile de sionism, cosmopolitism și de furnizarea de armament Israelului. (deși aceasta s-a făcut, la timpul său, foarte probabil, cu știrea și consimțămantul conducerii Uniunii Sovietice) În total, 14 lideri comuniști cehoslovaci, dintre care 11 erau de origine evreiască, au fost judecați, condamnați și executați la Praga. (Vezi și Procesele de la Praga).