miniatura|Buletinul de vot folosit la referendum Proclamarea Republicii Italiene pe 2 iunie 1946 a fost un eveniment de primă importanță în istoria Italiei contermporane. Până în 1946, Italia a fost în mod oficial o monarhie constituțională (Regatul Italiei) condusă de Casa de Savoia. În deceniul al treilea al secolului trecut, Benito Mussolini a impus dictatura fascistă în Italia, după Marșul asupra Romei din 28 octombrie 1922. Mussolini a aliat țara cu Germania Nazistă, alături de care a participat la al doilea război mondial. În 1946, Italia a devenit republică, în conformitate cu opțiunea exprimată de majoritatea participanților la referendumul cu privire la viitorul monarhiei. Monarhiștii au afirmat că în timpul referendumului s-ar fi făcut mai multe fraude, dar reclamațiile lor nu au fost investigate serios de noul guvern republican. A fost aleasă o Adunare Constituantă pentru pregătirea noii legi fundamentale a republicii.
Perioada de până la referendum
Referendumul italian fusese conceput doar pentru a determina dacă șeful statului urma să fie dintr-o familie regală sau trebuia ales prin vot popular. Șeful statului, în ambele cazuri, ar fi trebuit să fie cel care numea membrii guvernului, dar nu ar fi guvernat personal.
Democrația nu era un concept nou în politica italiană. Regatul Piemontului devenise monarhie constituțională odată cu reformele liberale ale regelui Carlo Alberto de Savia – „Statutul Albertino” din 1848. Până în 1946 Italia era o monarhie constituțională, bazată pe statutul albertin: aparatul de conducere al statutului era cunoscut ca și Coroana iar conducătorul purta titlul de rege al Italiei. Deținera Coroanei era transmisă în mod ereditar, conform legii de succesiune dinastică. În 1946 Italia devine Republică, deținând o Adunare Constituantă în scopul de a elibera o constituție având valoare de lege supremă a Statului Republican pentru a înlocui statul Albertin, aflat în vigoare până atunci.
A fost vorba despre o perioadă foarte importantă pentru istoria contemporană a Italiei, după douăzeci de ani de regim fascist și implicarea în război. Tranziția a avut loc într-un climat de tensiune și reprezintă un moment controversat al istoriei naționale,plin de evenimente, cauze, efecte, care a fost vazută ca o revoluție pașnică ce a produs mici diferențe față de forma actuală de stat. Nașterea Republicii a fost însoțită de polemici cu privire la legalitatea referendumului. Suspiciuni de fraudă electorală și alte acțiuni aflate în afara legii, nu au fost înlăturate de istorici constituind obiectul revendicărilor monarhiștilor.
Pe data de 2 iunie 1946 se alegea de către cetațenii italieni(și femeile care votau pentru prima dată)atât forma de organizare a statului cât și membrii Adunării Constituționale ce trebuiau sa elaboreze Constituția.
Statul Albertin și Italia Liberală
Constituția Italiei înainte de 1946 era elaborată de statul Albertin adoptată în 1848 de Carlo Alberto de Savoia,rege al Sardiniei. În 1861 ca urmare a unificării Regatului Sardiniei, a fost succedat Regatul Italiei, statul nu a fost modificat(nu era prevazută o revizie a Constituție),a constituit piatra de temelie căruia se supunea noul stat național. Prevedea un sistem bicameral cu Parlamentul format din Camera Deputaților și Senat.
Factorul inovativ fundamental pentru această lucrare era definirea strictă a drepturilor și obligațiilor a instituțiilor(inclusiv a Regelui)reducând puterea de apreciere a alegerilor făcute de înalții oficiali ai Statului introducând un principiu de responsabilitate instituțională.
Echilibrul de putere între Camera Deputaților și Senat, se înclina în favoarea Senatului ce colecta nobilimea(statul avea categoriile fixe din care Regele putea alege Senatorii). Treptat Camera a căpătat o importanță mai mare în funcție de dezvoltarea burgheziei și consensului prin care aceasta trebuia sa ofere siguranță clasei politice, atât necesitatea de a produce o legislație ce ar putea contribui la o clasă politică mai bună prin aplicarea acestor norme.
În 1914 la izbucnirea primului război mondial, Italia putea fi numărată printre democrațiile mondiale în ciuda tensiunilor interne datorate revendicărilor claselor de lucru, precum și a problemei nerezolvate a Bisericii Catolice, pentru evenimentele din 1870.
Dreptul de vot, limitat inițial doar la categoria celor avuți, și-a extins aria de acoperire. În 1911, guvernul lui Giovanni Giolitti a introdus sufragiul universal pentru toți bărbații. În această perioadă, prevederile Statutului Albertino nu au fost respectate întotdeauna. În schimb, parlamentul și șeful guvernului au căpătat roluri extrem de importante. La începutul secolului al XX-lea, mai mulți observatori credeau că, spre comparație cu alte țări, Italia se dezvolta în direcția unei democrații moderne. Printre problemele principale pe care trebuia să le rezolve cabinetul se numărau și relațiile dintre regat și Biserica Romano Catolică.
Fascismul
Primul război mondial a prins lumea in tensiuni interne puternice între state: acestea au fost cauzate de modernizarea societații și nevoia de implicare a maselor populare în instituțiile politice. Aceste modificări au provocat conflicte fie între națiuni și puteri imperiale, fie în interiorul statelor cu apariția conflictelor între clasele sociale. Această situație a condus la rezultate contradictorii: în unele țări s-a extins grupul de participare democratică a cetațenilor în viața politică națională, în Rusia s-a instaurat un regim socialist și în alte țări au avut loc loc revoluții naționalistice ce au consolidat sentimentul de identitate națională și de apartenență a cetățenilor la propria națiune și impunând un control autoritar asupra vieții cotidiene, determinând regimurile de tip fascist.
Socialiștii reformiști și catolicii doreau să-și reîînoiască în mod democratic țara, și nu vedeau cu ochi buni investițiile economice și sociale scumpe în timp ce socialiștii maximaliști erau încântați de sosirea la putere a bolșevicilor. Ambele părți refuzau ideologia naționalistă și dorința de a simți că fac parte dintr-o comunitate naționalistă, aspecte exacerbate ale conflictului mondial.
În acest context mișcarea naționalistă fondată de Mussolini, de italienii fasciști combatanți, care în scurt timp au utilizat dezamăgirea victoriei mutilate pentru prezentarea ca bastion al sistemului politic liberal italian împotriva părții stângi marxistă și revoluționară.
Un sprijin considerabil a fost suportul miscărilor tinerilor burghezi, al aristocrației (regina Margareta de Savoia a fost susținătoarea fascismului ), a clerlui superior, ofițerilor. De fapt sistemul politic ce alesese fascismul a fost victima acestuia fiind înlocuit cu un regim autoritar, militarist și naționalist. Numirea de către Vittorio Emanuelle al –III-lea al lui Mussolina ca prim ministru în octombrie 1922 dădea regelui puteri vaste de a numi guvernul fiind contrar practicilor stabilite în deceniile trecute. Statul albertin a ieșit golit de conținuturi după instaurarea regimului fascist în 1925.
Poziția cetățenilor în fața instituțiilor în timpul fascismului era supunera în fața regelui și a ducelui și a devenit o condiție slaba de paritate între cetățeni(și instituții) îndepărtându-se de principiile democratice deja realizate.
Reprezentanța a fost puternic condiționată interzicând toate asociațiile și partidele ce nu au fost controlate de partid, ajungând să transforme Camera Deputațior în Camera dei Fasci e delle Corporazioni. În toți acești ani, nu a existat nici o intenție a regalității să se opună fascismului.
Perioada 1943-1944
Pe 25 iulie 1943, când războiul impotriva Germaniei se transforma în rău, Vittorio Emmanuelle al-III-lea în acord cu părțile fasciste a retras mandatul lui Mussolini, arestându-l, adoptând guvernul Mareșalului Pietro Badoglio. Noul guvern a contactat aliații pentru a ajunge la un armistițiu. La anunțul armistițiului Cassible, pe 8 septembrie 1943 Italia a căzut in haos. Vittorio Emmanuelle al –lll-lea, curtea și guvernul au fugit la Roma pentru a ajunge în sud.
Restul războiului continua transformat intr-un război civil cu stabilirea Republicii Sociale Italiene și împărțirea peninsulei în două teritorii antagoniste, unul ocupat de forțele aliate și celalalt de germani cu implicarea oamenilor Înarmați. Administrația civilă a fost marcată de o amprentă militară în ambele teritorii și în toată peninsula erau aplicate metode ale Poliției de Stat, reprimând atât în Nord cât și în sud protestele. Din punct de vedere juridic se observă că ambele teritorii se aflau în condiții de suspendare a regimului constituțional: în sud eliminare fascismului din administrașia publică și frecuperarea sistemului liberal, în nord nu a intrat niciodată în vigoare un sistem constituțional datorită naturii dictatoriale impuse de guvernul german.
Căderea fascismului a deschis posibilitatea de formare, de reconstituire a partidelor libere, distrugând interdicția dictatorială. S-au grupat în jurul unor figuri istorice și carismatice, nuclee politice ce au dat o nouă viață mișcărilor pre-fasciste și partidelor noi,reorganizăndu-se în entități politice ideale, dar nu vor lipsa problemele în ceea ce priveste proporționalitatea între forțe.
După invadarea Italiei de către forțele Axei în 1943, Italia și guvernarea ei au fost rupte în două. Marele Consiliu al Fascismului, în înțelegere cu regele, l-a îndepărtat pe Mussolini de la conducerea guvernului și a format un nou guvern în frunte cu Pietro Badoglio. Germania Nazistă, preocupată de intențiile noului guvern, pe care îl bănuia că a declanșat negocieri separate de pace cu Aliații, a ocupat nordul și centrul Italiei. Parașutiștii germani l-au localizat și l-au eliberat pe Mussolini. Il Duce, având sprijinul politic al lui Hitler, a înființat Republica Socială Italiană în teritoriul ocupat de germani. Mussolini a proclamat răsturnarea monarhiei și a început stabilirea aparatului birocratic al noului stat. Capitala noii RSI a fost orașul Salò, de unde și numele sub care mai este cunoscută Republica Socială Italiană – Republica de la Salò.
Între timp, sudul Italiei, se afla cel puțin din punct de vedere oficial, sub controlul guvernului legitim al lui Badoglio, care considera că conduce un stat continuator de drept al Regatului Italian. În Roma au izbucnit lupte violente între italienii loiali lui Mussolini și sprijinitorii noului guvern, cărora li s-au alăturat opozanții de stânga ai fascismului, care au ieșit din clandestinitate. Regele și guvernul Badoglio au fost nevoi să se refugieze în zona ocupată de aliați în sud. Cu o jumate din Italie ocupată de germani, iar restul în mâinile aliaților, restaurarea drepturilor constituționale a fost amânată datorită dezordinior din țară. Partidele din epoca prefascistă, care fuseseră interzise și trecuseră în clandestinitate, și-au reluat activitatea, intrând în legătură cu populația din regiunile de sub controlul aliaților. Relațiile dintre partide și balanța puterii dintre ele au fost chestiuni care urmau să fie rezolvate în vremurile mai liniștite care urmau să vină. Pentru partidele implicate în mișcarea de rezistență, care se bucuraseră în lupta antifascistă de un anumit sprijin popular, era imposibil de spus care va fi sprijinul aceleiași populații în cadrul procesului electoral. Aproape toate forțele rezistenței erau antimonarhiste. Între aceste forțe și guvernul Badoglio a fost făcut posibilă de decizia Secretarului General al Partidului Comunist Italian, Palmiro Togliatti, care a fost de acord ca problema viitoarei forme de guvernământ să fie amânată pentru a permite concentrarea tuturor italienilor pe problema luptei împotriva regimului marionetă a lui Mussolini – Republica Socială Italiană.