SurinamRezultate pentru ”Surinam” în cărți în limba română pe google (de asemenea scris și SurinameRezultate pentru ”Suriname” în cărți în limba română pe google), oficial Republica Suriname (în , ), este o țară situată în partea de nord nord-est a Americii de Sud, cu largă ieșire la Oceanul Atlantic. A fost cunoscută anterior sub numele de Guyana olandeză pentru că a fost pentru mult timp o colonie a Țărilor de Jos.
Geografic, se găsește în partea de nord-est a Americii de Sud între Guyana franceză la est și Guyana (cunoscută anterior ca Guyana britanică) la vest. La sud, Surinam se învecinează cu Brazilia, iar la nord cu Oceanul Atlantic. Granițele extrem sudice cu celelalte două "Guyane" sunt disputate de-a lungul râurilor Corantyne și Maroni. Țara este cel mai mic stat suveran, atât în raport cu populația cât și în raport cu suprafața din America de Sud.
Situată puțin la nord de ecuator, Surinam este o țară tropicală dominată de păduri tropicale. Acoperirea sa extinsă cu copaci este vitală pentru eforturile țării de a atenua schimbările climatice și de a menține reducerea dioxidului de carbon. O țară în curs de dezvoltare cu un nivel relativ ridicat de dezvoltare umană, economia Surinamului este puternic dependentă de resursele sale naturale abundente, și anume bauxita, aurul, petrolul și produsele agricole.
Surinamul a fost locuit încă din mileniul IV î.Hr. de diferite popoare indigene, incluzând popoarele arawak, kali'na și wayana. Europenii au sosit în secolul al XVI-lea, neerlandezii stabilind controlul asupra unei mari părți a teritoriului actual al țării până la sfârșitul secolului al XVII-lea. În timpul perioadei coloniale olandeze, Surinam a fost o sursă profitabilă de zahăr, economia de plantație fiind realizată prin munca sclavilor africani și, după abolirea sclaviei în 1863, de servitori contractați din Asia. În 1954, Surinam a devenit una dintre țările constitutive ale Regatului Țărilor de Jos. La 25 noiembrie 1975, a părăsit regatul pentru a deveni un stat independent, dar continuă să mențină legături economice, diplomatice și culturale strânse cu acesta.
Surinam este considerată o țară caraibiană din punct de vedere cultural și este membră a Comunității Caraibelor (CARICOM). Este singura națiune suverană din afara Europei în care neerlandeza este limba oficială și predominantă a guvernului, a mediului de afaceri, a mass-media și în educație. Conform cercetărilor efectuate de Uniunea Limbii Neerlandeze, neerlandeza este limba maternă a 60% din surinamezi. Sranan Tongo, o limbă creolă bazată pe engleză, este o lingua franca utilizată pe scară largă.
Etimologie Numele Surinam poate deriva de la un popor indigen numit Surinen, care locuia în zonă în momentul contactului cu europenii."Suriname", The New Encyclopædia Britannica, Encyclopædia Britannica, Volume 5. Edition 15, Encyclopædia Britannica, 2002, p. 547 Sufixul -ame, obișnuit în numele râului și alte denumiri ale locului din Surinam, poate proveni de la aima sau eima, adică gură de râu sau pârâu, în Lokono, o limbă arawak vorbită în țară.
Cele mai timpurii surse europene dau variante de „Surinam” ca denumire a râului pe care s-au întemeiat în cele din urmă coloniile. Lawrence Kemys a scris în Relatare despre a doua călătorie în Guyana despre trecerea unui râu numit „Shurinama” în timp ce călătorea de-a lungul coastei. În 1598, o flotă de trei nave olandeze care vizita coasta sălbatică menționează trecerea râului „Surinamo”. În 1617, un notar olandez a scris numele râului pe care a existat un post comercial olandez cu trei ani mai devreme ca „Surrenant”.
Coloniștii britanici, care în 1630 au fondat prima colonie europeană la Marshall's Creek de-a lungul râului Suriname, au scris numele „Surinam”; aceasta a rămas mult timp ortografia standard în engleză. Navigatorul olandez David Pietersz. de Vries a scris despre călătoria în susul râului „Sername” în 1634, până când a întâlnit acolo colonia engleză; vocala terminală a rămas în viitoarele ortografii și pronunții neerlandeze. În 1640, un manuscris spaniol intitulat „Descrierea generală a tuturor dominațiilor Majestății Sale din America” a numit râul „Soronama”. În 1653, instrucțiunile date unei flote britanice care naviga pentru a-l întâlni pe Lordul Willoughby în Barbados, care la acea vreme era sediul guvernului colonial englez în regiune, au scris din nou numele coloniei „Surinam”. O carte regală din 1663 spunea că regiunea din jurul râului era „numită Serrinam și Surrinam”.
Ca urmare a ortografiei „Surrinam”, sursele britanice din secolul al XIX-lea au oferit etimologia populară „Surryham”, spunând că acesta era numele dat râului Surinam de către Lordul Willoughby în anii 1660 în onoarea ducelui de Norfolk și a contelui de Surrey, când a fost înființată o colonie engleză în baza unei subvenții din partea regelui Carol al II-lea. Această etimologie populară poate fi găsită repetată în sursele ulterioare în limba engleză.
Când teritoriul a fost preluat de neerlandezi, a devenit parte dintr-un grup de colonii cunoscut sub numele de Guyana Neerlandeză. Ortografia oficială a numelui englezesc al țării a fost schimbată din „Surinam” în „Suriname” în ianuarie 1978, dar „Surinam” poate fi încă găsit în engleză, cum ar fi la compania aeriană națională Surinam Airways.
Istorie Așezările indigene din Surinam datează din anul 3.000 î.Hr. Cele mai mari triburi au fost arawak, un trib nomad de pe coastă care trăia din vânătoare și pescuit. Ei au fost primii locuitori din zonă. Caribii s-au stabilit și ei în zonă și i-au cucerit pe arawak folosind navele lor superioare cu vele. S-au stabilit în Galibi (Kupali Yumï, adică „copacul strămoșilor”) la gura râului Marowijne. În timp ce triburile mai mari arawak și carib trăiau de-a lungul coastei și a savanei, grupuri mai mici de indigeni trăiau în pădurea tropicală interioară, cum ar fi akurio, trió, warrau și wayana.
Perioada colonială
Începând cu secolul al XVI-lea, exploratorii francezi, spanioli și englezi au vizitat zona. Un secol mai târziu, coloniștii olandezi și englezi au stabilit colonii de plantații de-a lungul numeroaselor râuri din câmpiile fertile din Guyana. Cea mai veche colonie documentată din Guyana a fost o așezare engleză numită Marshall's Creek de-a lungul râului Surinam. După aceea, a existat o altă colonie engleză de scurtă durată, numită Surinam, care a durat între 1650 și 1667.
Între olandezi și englezi au apărut dispute pentru controlul acestui teritoriu. În 1667, în timpul negocierilor care au condus la Tratatul de la Breda după cel de-al doilea război anglo-neerlandez, neerlandezii au decis să păstreze colonia de plantații în curs de dezvoltare din Surinam pe care o câștigaseră de la englezi. În schimb, englezii au păstrat New Amsterdam, principalul oraș al fostei colonii New Netherland din America de Nord, pe coasta Atlanticului mijlociu. Britanicii l-au redenumit după Ducele de York: New York City.
În 1683, Societatea Surinamului a fost fondată de orașul Amsterdam, familia Van Aerssen van Sommelsdijck și Compania Neerlandeză a Indiilor de Vest. Societatea a fost încredințată să gestioneze și să apere colonia. Plantatorii coloniei s-au bazat foarte mult pe sclavii africani pentru a cultiva, recolta și procesa culturile de cafea, cacao, trestie de zahăr și plantații de bumbac de-a lungul râurilor. Tratamentul plantatorilor față de sclavi a fost notoriu de brutal chiar și după standardele vremii — istoricul C. R. Boxer a scris că „neumania omului față de om aproape a atins limitele în Surinam” — și mulți sclavi au scăpat din plantații. În noiembrie 1795, Societatea a fost naționalizată de Republica Batavă și de atunci încolo Republica Batavă și succesorii săi legali (Regatul Olandei și Regatul Țărilor de Jos) au guvernat teritoriul ca o colonie națională, cu excepția unei perioade de ocupație britanică între 1799 și 1802 și între 1804 și 1816.
Cu ajutorul sud-americanilor indigeni care trăiesc în pădurile tropicale învecinate, acești sclavi fugari au stabilit o cultură nouă și unică în interior, care a avut un mare succes în sine. Erau cunoscuți colectiv în engleză ca Maroonii, în franceză ca Nèg'Marrons (însemnând literal „negri maro”, adică „negri cu pielea palidă”) și în neerlandeză ca Marrons. Maroonii au dezvoltat treptat mai multe triburi independente printr-un proces de etnogeneză, deoarece erau formați din sclavi din diferite etnii africane. Aceste triburi includ saramaka, paramaka, ndyuka sau aukan, kwinti, aluku sau boni și matawai.
Maroonii au atacat adesea plantațiile pentru a recruta noi membri dintre sclavi și a captura femei, precum și pentru a achiziționa arme, alimente și provizii. Uneori au ucis plantatori și familiile lor în raiduri; coloniștii și-au construit apărări, care au fost suficient de semnificative încât să fie afișate pe hărțile din secolul al XVIII-lea.Simon M. Mentelle, "Extract of the Dutch Map Representing the Colony of Surinam" , c.1777, Digital World Library via Library of Congress. Retrieved 26 May 2013
De asemenea, coloniștii au organizat campanii armate împotriva maroonilor, care, în general, scăpau prin pădurea tropicală, pe care o cunoșteau mult mai bine decât coloniștii. Pentru a pune capăt ostilităților, în secolul al XVIII-lea autoritățile coloniale europene au semnat mai multe tratate de pace cu diferite triburi. Ei au acordat maroonilor statutul de suveran și drepturi comerciale în teritoriile lor interioare, dându-le autonomie.
Abolirea sclaviei Din 1861 până în 1863, cu războiul civil american în desfășurare și sclavi scăpați de pe teritoriul nordic controlat de Uniune, președintele Statelor Unite ale Americii Abraham Lincoln și administrația sa au căutat în străinătate locuri pentru a relocaliza oamenii care au fost eliberați din sclavie și care doreau să părăsească Statele Unite. A deschis negocieri cu guvernul olandez cu privire la emigrarea afro-americană și colonizarea coloniei olandeze din Surinam. Ideea nu a fost concretizată și a fost abandonată după 1864.
Țările de Jos au abolit sclavia în Surinam în 1863, printr-un proces treptat care a impus ca oamenii înrobiți să lucreze în plantații timp de 10 ani de tranziție pentru un salariu minim, care era considerat o compensație parțială pentru stăpânii lor. După expirarea acelei perioade de tranziție în 1873, cei mai mulți oameni eliberați au abandonat în mare parte plantațiile în care lucraseră timp de câteva generații în favoarea capitalei, Paramaribo. Unii dintre ei au reușit să achiziționeze plantațiile la care au lucrat, mai ales în districtele Para și Coronie. Descendenții lor trăiesc și astăzi pe aceste terenuri. Mai mulți proprietari de plantații nu le-au plătit foștilor lor muncitori aserviți plata pe care le-au datorat-o pentru cei zece ani de după 1863. Ei au plătit muncitorilor cu drepturile de proprietate a terenului plantației pentru a scăpa de datoria lor față de muncitori.
Ca o colonie de plantații, Surinam a avut o economie dependentă de culturile de mărfuri cu forță de muncă intensivă. Pentru a compensa lipsa de forță de muncă, olandezii au recrutat și transportat lucrători contractuali sau prin contract din Indiile de Est Neerlandeze (Indonezia modernă) și India (aceasta din urmă printr-un aranjament cu britanicii, care stăpâneau zona pe atunci). În plus, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, un număr mic de muncitori, în mare parte bărbați, au fost recrutați din China și Orientul Mijlociu.
Deși populația Surinamului rămâne relativ mică, din cauza acestei colonizări și exploatări complexe, este una dintre cele mai diverse țări din lume din punct de vedere etnic și cultural.
Decolonizarea