Feminismul reprezintă o serie de ideologii și mișcări socio-politice care urmăresc să definească și să instituie egalitatea politică, economică, personală și socială a sexelor. Feminismul susține că societățile moderne sunt patriarhale - ele acordă prioritate punctului de vedere masculin - și că femeile sunt tratate nedrept. Eforturile de a schimba această situație includ lupta împotriva stereotipurilor de gen, și îmbunătățirea oportunităților și rezultatelor educaționale, profesionale și interpersonale pentru femei.
Avându-și originea la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa, mișcările feministe au militat și continuă să militeze pentru drepturile femeilor, inclusiv dreptul de a vota, de a candida la funcții publice, de a munci, de a primi salarii egale, de a deține proprietăți, de a primi educație, de a încheia contracte, de a avea drepturi egale în cadrul căsătoriei, și de a beneficia de concediu maternal. Feministele au luptat, de asemenea, pentru a asigura accesul la contracepție, avorturi legale, integrare socială, și pentru a proteja femeile și fetele împotriva agresiunii sexuale, hărțuirii sexuale și a violenței domestice. Schimbările în standardele vestimentare feminine și activitățile fizice acceptabile pentru femei au făcut, de asemenea, parte din mișcările feministe.
Istorie
Primele structurări ale mișcărilor feministe apar în suita ideilor Revoluției franceze. Textele feministe fondatoare reiau principiile iluministe ale dreptului natural și ale egalității în drepturi și libertăți. Scriitoarea revoluționară Olympe de Gouges, inspirată de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, proclamă în Déclaration des droits de la femme et de la citoyenne (1791) principiile umaniste ale emancipării femeii, afirmând egalitatea ei juridică; în Anglia, scriitoarea Mary Wollstonecraft publică o Vindication of the Rights of Woman (1792), în care susține că proprietatea privată și clasa stau la baza discriminării femeilor și că acestea, la fel ca bărbații, au nevoie de drepturi egale.M Wollstoncraft, A Vindication of the Rights of Woman (1792) ch VII, "From the respect paid to property flow, as from a poisoned fountain, most of the evils and vices which render this world such a dreary scene to the contemplative mind." Charles Fourier, socialist utopic și filosof francez, este creditat cu formularea cuvântului „féminisme”, în 1837.
Organizarea și afirmarea socială încep cu adevărat odată cu mișcarea sufragetelor, structură militantă activă care își propune denunțarea formelor de sclavie socială, și obținerea unor schimbări juridice concrete. Dreptul femeilor de a vota este acordat pentru prima dată în lume în Noua Zeelandă, în anul 1893; Australia de Sud urmează exemplul în 1894. În Marea Britanie a fost adoptată, în 1918, Legea reprezentării poporului, care acorda votul femeilor de peste 30 de ani care dețineau proprietăți. În 1928, acest drept a fost extins la toate femeile de peste 21 de ani. Emmeline Pankhurst a fost cea mai notabilă activistă din Anglia. Revista Time a numit-o unul dintre cei mai importanți 100 de oameni ai secolului XX, afirmând că: „a conturat o idee a femeii pentru epoca noastră; a zguduit societatea într-un nou șablon de la care nu se mai poate reveni”. În Statele Unite, printre liderii notabili ai acestei mișcări s-au numărat Lucretia Mott, Elizabeth Cady Stanton și Susan B. Anthony, care au militat fiecare pentru abolirea sclaviei înainte de a susține dreptul la vot al femeilor. În SUA, se consideră că primul val de feminism s-a încheiat odată cu adoptarea celui de-al nouăsprezecelea amendament la Constituția Statelor Unite (1919), care a acordat femeilor dreptul de vot în toate statele.
Feministele au continuat să militeze pentru reformarea legilor familiei care le confereau soților controlul asupra soțiilor. În Franța, femeile căsătorite nu au primit dreptul de a lucra fără permisiunea soțului lor până în 1965. Feministele au luptat pentru a aboli „scutirea maritală” din legile privind violul, care împiedicau urmărirea penală a soților pentru violul soțiilor lor. Eforturile anterioare ale feministelor din primul val, precum Voltairine de Cleyre, Victoria Woodhull și Elizabeth Clarke Wolstenholme Elmy, de a incrimina violul marital la sfârșitul secolului al XIX-lea au eșuat; acest lucru a fost realizat abia un secol mai târziu în majoritatea țărilor occidentale, dar încă nu este implementat în multe alte părți ale lumii.
Scriitoarea franceză Simone de Beauvoir a oferit o soluție marxistă și o viziune existențialistă asupra multora dintre chestiunile feminismului odată cu publicarea cărții Le Deuxième Sexe (Al doilea sex) în 1949. În 1963, cartea lui Betty Friedan, The Feminine Mystique, a contribuit la exprimarea nemulțumirii pe care o resimțeau femeile americane. Cartea este considerată a fi cea care a declanșat începutul celui de-al doilea val de feminism în Statele Unite. În 1970, scriitoarea australiană Germaine Greer a publicat cartea The Female Eunuch, care a devenit un bestseller mondial și care ar fi dus la creșterea ratei divorțurilor. Greer susținea că bărbații urăsc femeile, că femeile nu știu acest lucru și își îndreaptă ura asupra lor însele, precum și că femeile sunt devitalizate și reprimate în rolul lor de gospodine și mame. În 1971, jurnalista americană Gloria Steinem co-fondează revista Ms., prima publicație feministă națională a Statelor Unite.
În România, studiile Mihaelei Miroiu și ale Laurei Grunberg sunt printre primele încercări de a prezenta publicului ideile și problematica feminismului, însă curentul s-a dezvoltat semnificativ începând cu mijlocul anilor 1990. Lucrarea Lexicon feministEd. Polirom, Iași, 2002. explică concepte fundamentale pentru curentul feminist, precum eticile și sociologia feministă, puterea și rolul de gen, și șovinismul masculin.
Valuri
Istoria feminismului occidental modern este împărțită, în mod convențional, în perioade de timp sau „valuri”, fiecare cu obiective ușor diferite, bazate pe progresele anterioare:
Feminismul primului val din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea s-a concentrat pe răsturnarea inegalităților juridice, abordând în special problema sufragiului
Feminismul celui de-al doilea val (anii 1960-1980) a extins dezbaterea pentru a include inegalitățile culturale, normele de gen și rolul femeilor în societate
Feminismul celui de-al treilea val (anii 1990-2000) se referă la diverse curente de activitate feministă, considerate de către feministele celui de-al treilea val atât ca o continuare a celui de-al doilea val, cât și ca un răspuns la eșecurile percepute ale acestuiaKrolokke, Charlotte and Anne Scott Sorensen, "From Suffragettes to Grrls" in Gender Communication Theories and Analyses: From Silence to Performance (Sage, 2005).
Feminismul celui de-al patrulea val (începutul anilor 2010-prezent) dezvoltă interesul celui de-al treilea val asupra intersecționalității, punând accentul pe pozitivitatea corpului, incluziunea trans, și un discurs deschis despre cultura violului în era social media.
Teorie
Teoria feministă este extinderea feminismului în domenii teoretice sau filosofice. Ea cuprinde lucrări într-o varietate de discipline, inclusiv antropologia, sociologia, economia, studiile despre femei, critica literară, istoria artei, psihanaliza și filosofia. Teoria feministă urmărește să înțeleagă inegalitatea dintre sexe, și se concentrează pe politica de gen, relațiile de putere, și sexualitate. În timp ce oferă o critică a acestor relații sociale și politice, o mare parte a teoriei feministe se concentrează, de asemenea, pe promovarea drepturilor și intereselor femeilor. Temele explorate în teoria feministă includ discriminarea, stereotipurile, „obiectificarea” (în special cea sexuală), opresiunea și patriarhatul. Curente și ideologii
De-a lungul anilor s-au dezvoltat numeroase curente și ideologii feministe complementare. Feminismul este adesea împărțit în trei tradiții principale numite feminism liberal, radical și socialist/marxist, cunoscute uneori ca „cele trei mari” școli de gândire feministă. De la sfârșitul secolului al XX-lea, au fost identificate forme noi de feminism. Unele ramuri ale feminismului urmăresc, într-o măsură mai mare sau mai mică, înclinațiile politice ale societății, sau se concentrează pe subiecte specifice, cum ar fi protecția mediului. Printre cele mai cunoscute ramuri ale feminismului se numără:
Feminism anarhist Feminism cultural Feminism individualist Feminism lesbian Feminism liberal Feminism marxist Feminism multirasial Feminism postmodernist Feminism radical Feminism socialist
Cultură Literatură
Mișcarea feministă a dus la apariția ficțiunii feministe, a non-ficțiunii feministe și a poeziei feministe, generând un nou interes pentru scrierile femeilor. De asemenea, a determinat o reevaluare generală a contribuțiilor istorice și academice ale femeilor, ca răspuns la convingerea că viețile și contribuțiile femeilor au fost subreprezentate ca arii de interes științific. De asemenea, a existat o legătură strânsă între literatura feministă și activism, scrierile feministe exprimând de obicei preocupări sau idei-cheie ale feminismului într-o anumită epocă.
Anumite opere literare au ajuns să fie cunoscute drept texte feministe esențiale. A Vindication of the Rights of Woman (1792) de Mary Wollstonecraft, este una dintre primele lucrări de filosofie feministă. O cameră separată (1929), de Virginia Woolf, se remarcă prin argumentul său în favoarea unui spațiu literal și figurat pentru scriitoare, într-o tradiție literară dominată de bărbați.
Potrivit lui Elyce Rae Helford, „SF-ul și fantezia servesc drept vehicule importante pentru gândirea feministă, în special ca punți între teorie și practică”. Științifico-fantasticul feminist este uneori predat la nivel universitar pentru a explora rolul construcțiilor sociale în înțelegerea genului. Texte notabile de acest tip sunt Mâna stângă a întunericului (1969) de Ursula K. Le Guin, The Female Man (1970) de Joanna Russ, Kindred (1979) de Octavia E. Butler, și Povestirea cameristei (1985) de Margaret Atwood.
Non-ficțiunea feministă a jucat un rol important în exprimarea îngrijorărilor cu privire la experiențele trăite de femei. De exemplu, I Know Why the Caged Bird Sings (1969), primul din cele 7 volume autobiografice ale Mayei Angelou, a fost extrem de influent, deoarece a reprezentat rasismul și sexismul trăit de femeile de culoare care creșteau în Statele Unite. Maya se transformă dintr-o victimă cu un complex de inferioritate într-o tânără demnă, stăpână pe sine, capabilă să reacționeze la prejudecăți.
Muzică Muzica femeilor este muzica făcută de femei, pentru femei și despre femei. Genul a apărut ca o expresie muzicală a mișcării feministe din al doilea val, precum și a mișcărilor pentru muncă, drepturi civile și pace. Mișcarea a fost inițiată de lesbiene precum Cris Williamson, Meg Christian și Margie Adam, activiste afro-americane precum Bernice Johnson Reagon și grupul său Sweet Honey in the Rock, și activista pentru pace Holly Near. Muzica femeilor se referă, în același timp, la industria mai largă a muzicii feminine care merge dincolo de interpreți pentru a include muzicieni de studio, producători, ingineri de sunet, tehnicieni, distribuitori, promotori și organizatori de festivaluri care sunt, de asemenea, femei.
În timp ce industria muzicală a fost mult timp deschisă la prezența femeilor în roluri de interpretare sau divertisment, este mult mai puțin probabil ca femeile să ocupe poziții de autoritate, cum ar fi conducerea unei orchestre. În muzica populară, deși există multe cântărețe care înregistrează melodii, există foarte puține femei în spatele pupitrului audio care acționează ca producători muzicali, persoanele care dirijează și gestionează procesul de înregistrare.