thumb|250px|Alchimistul de Pietro Longhi Alchimia este o formă de cunoaștere protoștiințifică, dar și o artă ocultă, specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoașterii umane (Antichitate și Evul Mediu), care avea trei obiective principale: transmutațiaTransmutația este posibilă în fizica modernă dar are alt înțeles; vezi articolele reactor nuclear, fisiune nucleară metalelor în aur și argint crearea unui homunculus, un om de metal obținerea unei substanțe magice (o licoare sau o pulbere numită piatra filozofală) care să permită obținerea panaceului (poțiune care să vindece toate bolile).

Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă și cu misticismul Orientului Mijlociu a luat naștere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

De aici reiese că alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii, ci și o disciplină filozofică și spirituală. Noțiuni din chimie, metalurgie, fizică, medicină (științe aflate în fază incipientă) se combină cu cele din astrologie, religie, spiritualism, misticism, semiotică și artă.

În epoca actuală, alchimia prezintă interes doar pentru istoria științei, pentru dimensiunile ei mistice, ezoterice și pentru artă, ca generatoare de motive și subiecte.

Etimologie Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , a lipi, a împreuna.

Alți autori consideră și expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii își numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârșit, este posibil ca etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care înseamnă licoare pentru a face aur.

Laborator Magnum opus thumb|right|200px|Alambic right|thumb|200px|Jan van der Straet - Laboratorul alchimistului (1551) Așa-numitul Opus alchemicum pentru obținerea pietrei filozofale cuprindea șapte proceduri împărțite în:

patru operațiuni: putrefacție, calcinare, distilare, sublimare; trei faze: soluție, coagulare, uniune.

Cele trei stadii fundamentale: nigredo- acțiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând în putrefacție; albedo- acțiune asupra albului, materia se purifică, se sublimează; rubedo- acțiune asupra roșului, stadiul final.

Istorie Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizații orientale - Mesopotamia, Egiptul antic, Persia, India, China, Islamul - cât și de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman. Își atinge apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri și în epoca modernă. Deci, alchimia are o vechime de peste două milenii.

Istoria alchimiei e un câmp roditor de speculații. De multe ori limbajul ermetic al alchimiștilor era greu de descifrat, iar activitatea lor se desfășura în condiții conspirative. S-au făcut legături între alchimie și societăți secrete (cum ar fi Rosacroce), magie, vrăjitorie.

China Alchimia chineză era raportată la taoism. Și alchimiștii chinezi au încercat obținerea pietrei filozofale, a elixirului tinereții.

În 142 î. Hr. apare Ts`an T`ung Ch`i scrisă de Wei Po-Yang, ca un comentariu la Cartea transformărilor a lui Ching. În primul rând e prezentat sistemul taoist: existența a cinci elemente de bază: apă, foc, lemn, aer, pământ existența a două contrarii: yang- principiul activ, masculin, întruchipat de Soare yin- principiul pasiv, feminin, întruchipat de Lună Bineînțeles, nu lipsesc elementele magice, cosmologice, facând greu interpretabilă această lucrare.

În secolul IV, alchimia chineză l-a avut ca reprezentant pe Ko Hung (zis și Pao-p`u-tzu). Nici acesta nu se abate de la taoism dar, în afară de obținerea nemuririi, se ocupă și de medicină.

India Vechii indieni aveau o știință asemănătoare alchimiei numită rasayana. Și ei încercau să găsească acele licori ce ar învinge nemurirea. Totuși, aflați în etapa pre-yogină, pre-tantrică, apelau mai mult la vegetarianism decât la metalurgia anorganicului.

Nagarjuna (figură legendară) poate fi considerat părintele alchimiei indiene. Este autorul unor texte ca: Kaksaputa Tantra- tratat de magie Rasendramangalam- despre mercur Susruta Samhita

Kanada (a trăit în jurul lui Goa) scrie; Vaishashik Darshana. Aici apar și unele elemente științifice: teoria atomică apare cu un secol înaintea lui Democrit.

Egipt Alchimiștii Europei occidentale de mai târziu susțin că arta lor provine din Egipt.

Centrul cunoștințelor alchimiste era cetatea Alexandria, mai ales prin celebra Bibliotecă. În urma incendierii acesteia (391), nu a mai rămas niciun document original. Din acest motiv, alchimia egipteană ne este cunoscută numai prin intermediul marilor filozofi greci, ca apoi să supraviețuiască prin scrierile islamice.

Conform legendei, fondatorul alchimiei egiptene a fost Thot (numit și Hermes-Thot); la greci devine Hermes Trismegistul. Se pare că zeul ar fi scris 42 de cărți ce acopereau toate domeniile cunoașterii, printre care și alchimia. Simbolul lui Hermes era caduceulvezi și articolul Bastonul lui Esculap, care devine unul din principalele simboluri alchimiste. Tabla de smarald („Tabula Smaragdina”) a lui Hermes-Trismegistul, cunoscută numai prin traduceri grecești și arabe, este considerată baza pentru filozofia și practica alchimistă. Aici se află celebra formulă care sugerează legătura dintre ermetism și alchimie:

„Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârșească miracolul Unității”

Grecia În istoria Greciei alexandrine, alchimia a cunoscut trei faze evolutive: Alchimia ca tehnică (continuarea artei prechimice a artizanilor egipteni) Alchimia ca filozofie: grecii au amestecat doctrinele ermetice ale egiptenilor cu filozofia lui Pitagora și ale școlii ionice și apoi cu cea a gnosticismului. Această filozofie, ce a avut ca exponenți pe Thales din Milet, Anaximandru, a fost dezvoltată de Platon, Aristotel. Principala temă era găsirea principiului unic, originar, care stă la baza alcătuirii Universului. Acest pricipiu era: apeiron la Anaximandru apa la Thales din Milet aerul la Anaximene numărul la Pitagora patru elemente (pământ, apă, aer, foc) la Empedocle la cele patru, Aristotel adaugă eterul, materia din care e format cerul (chintesența)

Alchimia religioasă: Această fază se diferențiază mult de cele precedente. Speculațiile filozofice se încheagă într-o religie esoterică cu ritual misterios, limbaj specific. În etapa elenistică se dezvoltă o literatură filozofico-soteriologico-religioasă (literatură ermetică), având ca suport doctrinal neoplatonismul, neopitagorismul.

Roma Alchimia romană a preluat în linii mari pe cea greacă și egipteană cu al lor ermetism.

Pentru perioada de sfârșit a Imperiului, să menționăm numele Sfântului Augustin. Prin gândirea sa dogmatică, acesta se opune cercetării și experimentului, astfel că alchimia pierde valența empirică și o accentuează pe cea mistică. In cartea a X-a , cap. 35 (Despre curiozitate) din ale sale Confesiuni, citim:

„[Curiozitatea] pretinde că poate să pătrundă cele mai ascunse secrete ale naturii, a căror cunoaștere nu are nici un rost și care fac necesare strădaniile perverse ale magiei.”Vezi AbbayeSaintBenoit.com

Islamul thumb|right|200px|Geber, părintele chimiei După distrugerea Bibliotecii din Alexandria, centrul culturii grecești, atenția e focalizată către evoluția alchimiei în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de alchimia greacă, cea islamică este mai bine cunoscută. Mai mult, de la islamici au ajuns la noi, sub formă de traduceri, și textele antice grecești.

Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (în latină Rasis sau Rhazes), precum și alți alchimiști, aduc o contribuție fundamentală în ceea ce privește: tehnica distilării, descoperirea acidului clorhidric, acidului sulfuric, acidului azotic, sodiului, potasiului.

Din arabă au rămas mulți termeni, care s-au păstrat și astăzi (chiar și în limbile de mare circulație): alchimie azot (de la 'al-zawq - mercur) alcool (de la al-kohl - antimoniu) elixir (de la al-iksīr - piatra filozofală) alambicSă semnalăm și descoperirea apei regale, amestec de acid azotic și acid clorhidric care poate dizolva și metalul nobil aur, descoperire care a înflăcărat imaginația alchimiștilor de mai târziu.Jabir ibn Hayyan (Geber(us) în latină)(721–815)mai există un alchimist european în secolul al XIV-lea numit tot Geber ! Acesta mai e numit și Pseudo-Geber — alchimist ermetic născut la începutul secolului al VIII-lea căruia i se atribuie descoperirea acidului clorhidric și acidului azotic — analizează elementele după patru calități de bază: interne: cald, frig externe: uscat, umed Lucrări (în traducere latină) De investigatione perfectionis metallorum De inventione veritatis seu perfectionis metallorum De fornacibus construendisthumb|right|200px|Hermes Trismegistul

Europa occidentală Evul Mediu Occidentul ia contact cu tradiția alchimistă greacă prin intermediul arabilor. Acest lucru se întâmplă pentru prima dată în Spania. Avem operele lui Gerberto de Aurillac, ce mai târziu va deveni Papa Silvestru al II-lea. În secolul al XII-lea, Gerardo da Cremona, important traducător de opere arabe care l-a interpretat pe Averroes, a tradus Almagesta și probabil și pe Rhazes și Geber. Tot în perioda secolului al XII-lea, Artephius a scris Arta de a prelungi viața omeneascăÎn 1144 asistăm la apariția clară a alchimiei în Europa: Roberto de Chester traduce din arabă Liber de compositione alchimiae, o lucrare cu largi conotații mistice, inițiatice, ezoterice.

Toma de Aquino (1225–1274) scrie lucrări cu caracter alchimist privind producerea aurului și argintului.

Roger Bacon (1214–1294) (călugăr franciscan) este considerat primul adevărat alchimist al Europei medievaleÎn afară de alchimie, a mai studiat și optica și lingvistica. Opere: Breve Breviarium Tractatus trium verborum Speculum alchimiaeprecum și alte scrieri care i s-au atribuit. Toate aceste lucrări au fost intens folosite de alchimiștii secolelor XV-XIX.

La sfârșitul secolului al XIII-lea, alchimia se dezvoltă într-un sistem structurat, grație operei Rosarium PhilosophorumVezi AlchemyWebsite.com a lui Arnaldus de Villanova (cca. 1240–1312) și mai ales cu Raimondo Lullo (1235–1315), devenit legendar prin îndemânarea sa alchimică.

Albertus Magnus (1195–1280) renunță la viața lumească și se retrage în mănăstire unde studiază alchimia și se dedică speculațiilor filozofice ale acesteia. Printre lucrările sale să enumerăm: De miriabilibus mundi Liber de alchemia (o adevărată reelaborare a alchimiei arabe) Discipolul său, Aquinas, menționează, în lucrarea Thesaurus Alchimiae, "succesele" maestrului său în arta transmutației.

În secolul al XIV-lea, alchimia înregistrează un recul datorat edictului Papei Ioan al XXII-lea, care interzicea practicile alchimiste, ceea ce a descurajat alchimiștii ce aparțineau de biserică. De asemenea Inchiziția urmărea și persecuta alchimiștii, considerându-i vrăjitori și eretici.

Nicholas Flamel (1330-1419) menține aprinsă flacăra alchimiei: studii asupra pietrei filozofale traducerea lucrării mitice Cartea lui Adam evreul (secretul producerii pietrei filozofale)

Renaștere thumb|right|100px|Agrippa În perioada Cinquecento, disciplinele științifice erau greu de delimitat. Interferență exista și între științe și reflexia speculativă, dar și magica astrologică de altfel. Magia, medicina, alchimia, științele naturale, astronomia, astrologia formau un fel de simbioză.

O serie de țări europene au interzis alchimia în secolele XIV și XV. De fapt, casele regale voiau ca alchimiștii să lucreze doar pentru ei, nu pentru dușmanii lor.