În fonetică, termenul eliziune sau elidare (cf. élision, elision < elisio < elidare „a elimina”) are interpretări diferite în literatura de specialitate. În cea de limbă engleză, prin eliziune se înțelege orice schimbare fonetică ce constă în căderea unui segment dintr-un cuvânt, prin urmare este o denumire comună pentru schimbările fonetice numite afereză (la începutul cuvântului), sincopă (în interiorul cuvântului) și apocopă (la sfârșitul cuvântului)Bussmann 1998, p. 355–356.Crystal 2008, p. 166.. În literatura franceză, prin eliziune se înțelege numai un caz de apocopă, fenomen de fonetică combinatorie prin care cade vocala finală neaccentuată a unui cuvânt înaintea unui cuvânt cu inițială vocalicăDubois 2002, p. 173–174.. Acesta este sensul cu care se folosește termenul și în fonetica româneascăBidu-Vrănceanu 1997, p. 181.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul eliziune. și cu care este prezentat fenomenul în continuarea acestui articol.
În unele limbi, eliziunea se produce în cazul cuvintelor neaccentuate (clitice), frecvent, de exemplu, în franceză, mai puțin frecvent, de pildă, în română (vezi mai jos). În altele afectează și cuvinte accentuate, ca în italiană (ex. Sant’Antonio < Santo Antonio „Sfântul Anton”, Sant’Agata < Santa Agata „Sfânta Agata” ), sau numai accentuate, ca în maghiară: Hál’istennek! „Slavă Domnului!” (< Hála istennek!)Szathmári 2008, articolul Elízió..
Eliziunea poate fi un fenomen standard sau nestandard, iar în standard poate fi obligatorie sau facultativă.
În limba română
În română, eliziunea este totdeauna standard. Este obligatorie la pronumele personale și reflexive clitice în contact cu verbul auxiliar a avea, ex. m-am străduit (< mă), s-au înțeles (< se). Nu este obligatorie, de pildă, la conjuncția că. Bunăoară, în vorbirea rapidă se zice A zis c-a terminat lucrarea, dar în una mai lentă – A zis că a terminat….
În limba franceză
În franceza standard, eliziunea este mai sistematică și mai frecventă decât în română. De cele mai multe ori privește cuvinte clitice monosilabice, fiind în general obligatorie în cazul celor terminate în: [ə], scris e: articol hotărât (l’ami „prietenul” < le)Grevisse și Goosse 2007, p. 49–51.; pronume personal (j’aime „(eu) iubesc” < je); pronume reflexiv (Tu t’es trompé „Te-ai înșelat” < te); pronume demonstrativ (C’est vrai „(Asta) e adevărat” < ce); pronume relativ (la personne qu’il a vue „persoana pe care a văzut-o” < que); cuvânt negativ (il n’a rien dit „(el) n-a spus nimic” < ne)Kalmbach 2013, § 6.10.1.; prepoziție (d’eau „de apă” < de)Kalmbach 2013, § 7.3.2.; conjuncție (Il dit qu’il reviendra „Zice că va mai veni” < que); [a] (a) de la articolul hotărât și pronumele personal la (l’Europe „Europa”Delatour 2005, p. 37., Ma voiture, je l’utilise très peu „Mașina mi-o folosesc foarte puțin”Delatour 2005, p. 305.); [i] (i) de la conjuncția si, înaintea lui i: s’il fait beau „dacă e timp frumos”Delatour 2005, p. 281..
Există și eliziunea nestandard a unor clitice monosilabice, de exempluKalmbach 2013, § 14.3.: a pronumelui personal tu (t’as dit < tu as dit „ai spus”); a pronumelui relativ qui: celui qu’a dit ça < celui qui a dit ça „cel care a spus asta”.
Unele cuvinte gramaticale bisilabice terminate în e se elidează de asemenea: jusqu’ici „până aici”, lorsqu’il viendra „când va veni”, quoiqu’on dise „deși se zice”.
Există și cuvinte compuse în care primul component (cu e final) este elidat: quelqu’un „cineva”, presqu’île „peninsulă”.
Note
Surse bibliografice
Bidu-Vrănceanu, Angela et al., Dicționar general de științe. Științe ale limbii , București, Editura științifică, 1997, ISBN 973-440229-3 (accesat la 3 august 2020)
Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 3 august 2020)
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 3 august 2020)
Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 3 august 2020)
Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a francezei), Paris, Hachette, 2004, ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 3 august 2020)
Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le Bon usage. Grammaire française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9
Kalmbach, Jean-Michel, Phonétique et prononciation du français pour apprenants finnophones (Fonetica și pronunțarea limbii franceze pentru vorbitorii de limba finlandeză), versiunea 1.1.9., Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), 2013, ISBN 978-951-39-4424-7 (accesat la 3 august 2020)
Szathmári, István (coord.), Alakzatlexikon. A retorikai és stilisztikai alakzatok kézikönyve'' (Lexiconul figurilor. Ghidul figurilor retorice și de stil), Budapesta, Tinta, 2008
Vezi și
Apocopă Schimbare fonetică
Categorie:Fonetică