Escatologie

thumb|240px|Judecata Universală, frescă de Michelangelo în Capela Sixtină din Vatican Escatologia (scris și eshatologia, în limba greacă veche: , cuvânt compus din τὰ ἔσχατα = "ultimele lucruri" și logos → -logie = "studiu", "învățătură" despre...) este o doctrină filosofică și teologică privind posibilitatea existenței individuale după moarte ("eshatologie individuală") și destinul final al lumii ("eshatologie universală"). Termenul latin, căzut în desuetudine, este "De Novissimus". Privitor la eshatologia universală, aceasta se referă la așteptările sfârșitului epocii prezente, istoriei umane, sau lumii însăși.Carroll, John T., „Eschatology”. In: Freedman, David Noel, Myers, Allen C. (eds.) Eerdmans Dictionary of the Bible. Eerdmans, 2000, p. 420. ISBN 978-9053565032 "Escatologia individuală" derivă din doctrina imortalității personale sau, cel puțin, din ideea supraviețuirii într-o formă oarecare după moartea fizică, urmărește să lămurească condiția, temporară sau eternă, a sufletului fiecărui individ în parte, și modul în care după moarte această condiție depinde de viața prezentă. "Escatologia universală" are ca obiect, așadar, „ sfârșitul lumii”, precum și evenimente presupuse sau acceptate de diversele religii, ca învierea și judecata universală. Extrapolând definiția, se poate spune că eshatologia se ocupă cu ultimele speranțe în nemurire ale omenirii în cadrul unei religii sau al unui sistem filozofic.

Escatologia în diverse culturi și civilizații În societățile primitive Chiar și la popoarele primitive, antropologii admit existența unor credințe religioase, incluzând ideea unei existențe după moarte. Unele popoare rezervă posibilitatea unei vieți după moarte doar "celor buni" - cum este cazul la populația de pe insula Tonga (Polinezia) - sau pentru persoanele cu un anumit rang în societate - ca în Nicaragua, în timp ce negrii din Noua Guinee cred într-o a doua moarte în altă lume sau în drum spre aceasta. "Lumea de dincolo" este localizată fie pe pământ, fie în ceruri, soare sau lună, dar cel mai adesea sub pământ. Viața viitoare este concepută într-o formă întunecată, himerică sau, dimpotrivă, idealizată ca o succesiune continuă a plăcerilor vieții terestre. În cele mai multe reprezentări religioase ale popoarelor primitive nu există noțiunea unei răsplate sau pedepse după moarte, doar în puține cazuri se întâlnesc în mod clar idei elevate asupra unor datorii morale drept condiție pentru viața viitoare.

În societățile dezvoltate Mesopotamia În religia babiloniană (în esență asemănătoare cu cea asiriană) eshatologia nu a atins un grad semnificativ de dezvoltare. Răsplata pentru comportamentul individual avea loc în timpul vieții, divinitățile oferind daruri sub formă de putere, prosperitate, viață îndelungată, urmași numeroși; în mod contrar, păcătoșii erau pedepsiți prin calamități naturale. Ideea unei lumi de dincolo era foarte vagă, sub forma unui spirit semi-material, a unei umbre sau a unei dubluri ("ekimmu"), care ar supraviețui morții trupești și care, după îngropare, ar coborî sub pământ pentru a întovărăși trupul lipsit de viață. În mitul lui Iștar, zeița dragostei și a fertilității, lumea subpământeană, în care zeița coboară în căutarea iubitului dispărut și a izvorului de "apă vie", este descrisă în culori sumbre, triste. Aceasta este un abis, o "lume fără întoarcere", un lăcaș al întunecimii, populat de demoni.

Egiptul antic thumb|400px|Judecata morților: Inima decedatului este cântărită; dacă este mai ușoară decât pana de struț de pe capul zeiței Maat, i se permite să treacă în lumea veșnică (Papirusul Hunefer, British Museum, Londra) În religia Egiptului antic se întâlnește o înaltă dezvoltare a reprezentărilor eshatologice. Osiris, zeul-soare, simbolizează și viața fără sfârșit, țel suprem către care aspirau și cu care se identificau egiptenii după moarte. Spiritul despărțit de trup continuă să trăiască, având încă anumite organe corporale, necesare noilor condiții de existență. Persoana umană are mai multe componente, dintre care cea mai importantă este "Ka", un fel de dublură semi-materială, care se restabilește după moarte și este supusă judecății.

Judecata la care este supus fiecare om după moarte este descrisă în capitolul 125 al "Cărții morților". Decedatul trebuie să fie în stare să-și dovedească nevinovăția în raport cu patruzeci și două categorii de păcate, greutatea inimii lui este confruntată cu imaginea zeiței adevărului și dreptății, Maat. În caz favorabil, urmează o lungă și dificilă călătorie, înainte de a obține fericirea și siguranța în câmpiile fertile ale lui Aalu. În acest scop, egiptenii construiau morminte sigure, care conțineau hrană și băutură, ca adăpost pentru "Ka", se oficiau rugăciuni și sacrificii în beneficiul său, pe pereții mormântului sau pe papirusuri incluse în învelișul mumiei se scriau texte în ajutorul memoriei decedatului.

Persia Reprezentările escatologice ale vechilor perși sunt cuprinse în învățăturile lui Zarathustra sau Zoroastru ("Zoroastrism" sau "Mazdaism"). Caracteristica religiei persane este concepția dualistă asupra divinității. Lumea fizică și morală este teatrul unui permanent conflict între zeul bun Ahura Mazda (Urmuz) și Angra-Mainyu (Ahriman), întruchiparea răului.

Vechii perși credeau că lumea ar fi fost cândva distrusă prin foc. Conform acestei tradiții, redată scris în imnurile "Gatha", prima parte din "Avesta", discipolii zeului Ahura Mazda s-ar fi deosebit de alți oameni, prin faptul că au rezistat metalului topit, fiind în felul acesta recompensați pentru buna lor conduită. Potrivit imnurilor Gatha, persoanele sunt libere și responsabile, predestinarea nu este admisă. Recompensa, fericirea depinde de comportamentul oamenilor în timpul vieții. După moarte, sufletele trebuie să treacă un pod, fiind judecate pentru gândurile, cuvintele și faptele lor. Judecata nu este definitivă, când spiritul răului va fi eliminat, toate sufletele se vor aduna împreună pentru eternitate. Unii adepți ai Zoroastrismului - Peshotan - credeau în venirea viitoare a unor Mesia. Deși nu se știe cu siguranță dacă ideea unei învieri după moarte datează din epoca scrierilor Gatha, istoricul grec Herodot (secolul al V-lea î.Ch.) menționează o asemenea credință existentă la perși; și Theopompos din Chio (378-304 î.Ch.), istoricul regelui Filip al II-lea al Macedoniei, descrie ideea învierii după moarte ca doctrină mazdaică.

India thumb|120px|Aum, silabă mistică în religiile indiene, incluzând Hinduismul, Jainismul și Budismul În "Vedic", cea mai veche religie documentată istoric a popoarelor din India, reprezentările eshatologice sunt mai simple și mai naturale decât în Brahmanism sau Budism, apărute ulterior. Imortalitatea individuală este un fapt general admis. Există un imperiu al morților sub cârmuirea lui Yama, unde cei buni sunt separați de cei păcătoși. Cei buni sălășuiesc într-un loc luminos și participă la ospățurile zeilor; cei răi sunt îndepărtați în adâncuri întunecate veșnic. Nu se întâlnesc încă urme ale doctrinei transmigrației, specialiștii recunosc însă deja germenii panteismului de mai târziu.

Brahmanismul convingerea că spiritul, după moarte, s-ar reîncarna în alt corp.

În Brahmanism răsplata sau pedeapsa după moarte sunt mai pregnante, devin însă lipsite de speranță prin atragerea după sine a transmigrației sau metempsihozei, convingerea că spiritul, după moarte, s-ar reîncarna în alt corp, pentru a trăi și muri din nou, reîncarnându-se încă în alte forme (Vezi romanul lui Liviu Rebreanu: Adam și Eva). thumb|Roata vieții, în Budism, reprezentare simbolică a existenței continue Deși după moarte ar exista numeroase "raiuri" și "iaduri", pentru recompense sau pedepse de diverse grade în funcție de merite sau de vinovăție, nu se ajunge niciodată la starea finală, ci doar preludii la renașteri în forme superioare sau la nivel inferior. Posibilitatea identificării panteistice cu Brahma, rezervată unor personalități excepționale, având însă drept consecință extincția persoanei ca individ, rămâne singura posibilitate către care se poate aspira.

Budismul

Budismul dezvoltă și modifică latura filosofică a Brahmanismului ca doctrină a salvării și culminează în ceea ce s-ar putea numi negarea eshatologiei și a oricărei teologii, într-o religie fără Dumnezeu, cu un înalt cod moral fără aspirație la o recompensă sau teamă de o pedeapsă într-o viață de apoi. Existența însăși, sau existența individuală, este răul originar; agățarea de existență, care generează numeroase forme de dorințe și pofte, este sursa întregii mizerii care este asociată inextricabil cu viața. Salvarea (moksha) - eliberarea de ciclul morții și al renașterilor - o constituie starea de "nirvana", care poate fi atinsă prin renunțarea totală la orice dorință și prin cunoaștere - nu cunoașterea ființei supreme ca în Brahmanism, ci cunoașterea filosofică pură a adevărului asupra lucrurilor (mahăiăna).

Pentru toți cei care nu sunt capabili să atingă starea de iluminare filosofică sau nu reușesc să trăiască în conformitate cu cerințele acesteia, ceea ce reprezintă de fapt majoritatea oamenilor, nu există posibilitate de salvare din nesfârșitul ciclu sumbru al morții și reîncarnărilor ("Roata vieții"), în care cerurile se alternează cu întunericul subpământean.

Grecia antică thumb|160px|Nekyia (coborîrea în lumea subpământeană): Ajax înfuriat, Persefona supraveghind caznele lui Sisif. Amforă atică, cca. 530 î.Ch. La grecii antici dominau numeroase și diverse concepții escatologice. Doctrinele cosmologice ale stoicismului, de exemplu, concepeau existența lumii ca o repetiție ciclică a diverselor epoci, la sfârșitul căreia cosmosul va exploda, reducând materia la "logos"-ul originar din care ordinea s-ar regenera. În mod asemănător s-ar regenera și sufletul omenesc, el însuși de asemenea ivit din "logos" și destinat, în consecință, nemuririi.

Din scrierile lui Homer și Hesiod aflăm cum își reprezentau vechii greci viitorul sufletelor în "Câmpurile Elisee" (Elysium) sau în infern (Hades). "Tartarul" (infernul cel mai profund) era destinat în special pentru revoltații împotriva zeilor, în timp ce "Câmpurile Elisee" erau rezervate unor favoriți aleși după capricii divine.

Printre primii filosofi, Anaxagora a fost acela care a contribuit la reprezentarea sufletului într-o formă pură, dar un rol important la atribuirea unui sens religios a fost jucat de oracolele sibilinice și, mai ales, de misterele orfice și eleusine, a căror influență în conturarea unei speranțe moralizatoare în viitorul omenirii a făcut concurență filosofilor, poeților și istoricilor.

Misterele orfice afirmă origina divină și pre-existența spiritului, pentru care trupul este o închisoare temporară. Aceste mistere au exercitat o influență considerabilă asupra creației poetice a lui Pindar și asupra filosofiei lui Platon.

Mitologia nordică thumb|Carul soarelui din Trundholm În mitologia nordică, sfârștul lumii - denumit "Ragnarök" - este descris în ciclul de legende "Edda".

După trei ani de lupte și trei ani de iarnă, forțele răului devin predominante. Soarele și Luna sunt înghițite de lupi uriași, monștri enormi, ca lupul Fenril și șarpele Midgard, care sunt eliberați și - împreună cu focuri uriașe - pornesc la luptă împotriva zeilor și devastează pământul. Războinici pământeni căzuți în trecut (Einherjer) întăresc rândurilor armatei de zeități. În lupte sunt uciși numeroși monștri și zei (zeii erau muritori !), până la urmă Surt cel mai puternic dintre focuri, distruge pământul în întregime. Prin foc se restabilește echilibrul între haos și ordine. Tatăl zeilor, Odin, creează lumea din nou, soarele strălucește din nou pe cer, pământul este repopulat de urmașii perechii Lif și Lifthrasir, singurii supraviețuitori ai catastrofei.

Civilizația aztecă thumb|240px|Quetzalcoat și Tezcatlipoca