Acest articol dezvoltă o secțiune a articolului principal, comuna Racovița, Sibiu.
Istoria comunei Racovița a fost determinată de poziționarea sa geografică în partea de sud a Transilvaniei, la intrarea în defileul Oltului și la confluența a trei regiuni istorice: Mărginimea Sibiului, Țara Loviștei și Țara Făgărașului. Această amplasare a făcut ca Racovița să beneficieze de toate avantajele includerii sale la începutul secolului al XV-lea în „Scaunul filial al Tălmaciului”, unitate administrativă a sașilor transilvăneni din „Scaunul Sibiului” și mai apoi din Universitatea Săsească până în anul 1876.
Prima atestare documentară a satului — 22 mai 1443 — se regăsește în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum și urmașilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken — Racovița de astăzi. Fiind localitate de frontieră, satul a fost asimilat de timpuriu în unitățile de plăieși și pușcași, culminând cu militarizarea sa totală în cadrul Companiei a VII-a a Regimentului I de Graniță de la Orlat,în perioada 1765–1851. În perioada 1698–1765, premergătoare înființării graniței militare, populația s-a confruntat cu conflicte interconfesionale cauzate de procesul de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolică.
Cu ocazia evenimentelor revoluționare din 1848, grănicerii racoviceni conduși de colonelul David Urs au participat la Marea Adunare de la Blaj din 15 mai 1848, fiind cea mai numeroasă delegație din împrejurimile Sibiului. O dată cu desființarea graniței militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalități care s-au implicat în gestionarea fondului școlastic al fostului regiment orlățean, precum și membri activi ai Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.
Racovița s-a remarcat în Primul Război Mondial prin activitatea ostașilor trimiși pe frontul „Poloniei rusești”, ale Galiției, Albaniei, Italiei, Serbiei și chiar ale Franței.
Descoperiri arheologice și mențiuni documentare
150px|left|thumb|Toporaș de silex cu o vechime de cca 600.000 de ani Din cauza puținelor descoperiri arheologice făcute în zona localității Racovița, cercetătorii au recurs la studierea toponimiei și folclorului local pentru a putea stabili vechimea așezării. Astfel, se menționează în literatura de specialitateM. J. Ackner, Die Colonien und Militärischen Standlager der Römer in Dacien im heutigen Siebenbürgen, Viena, 1857, p. 37. că denumirea locală „La Cetățuică”, dat ipoteticei întărituri de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor „Valea Lupului” și „Valea Mârșa”, ar fi făcut parte dintre „cetățile dacice puțin cunoscute astăzi”.T. Nägler, „Avrigul vechi” în „Transilvania”, serie nouă, II, nr. 9/1973, p.34.Cetate descoperită la Racovița | Eveniment | Tribuna
Caracter dacicIuliu Paul, „Noi descoperiri paleolitice în Transilvania” în „Transilvania” , serie nouă, II, nr. 7/1973, p.55-56. sau chiar roman i se atribuie și „Cetății” aflată la altitudinea de în pădurea „Braniștea”, pe culmea care formează hotarul dintre Racovița și Avrig,K. Horedt, „Zur Siebenbürgischen Burgenforschung” în „Südost-Forschungen”: VI, nr. 3-4/1941, p. 593. însă istorici mai noi datează „Cetatea” în a doua jumătate a secolului al XIII-leaT. Nägler, „Castrum Salgo” în „Tribuna Sibiului”, I, nr. 129/1968. 200px|right|thumb|Prima atestare documentară a Racoviţei la 22 mai 1443 Deși prima atestare documentară a localității este relativ târzie – 1443Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, V, Buc., 1975, p. XXXIII și 113–114.–, urme ale locuirii omului pe aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaș de mână (cioplitor) unifacial, confecționat din silex, folosit atât pentru lovit și tăiat cât și pentru cioplit și răzuit, aparținând așa-zisei „culturi de prund”. Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiștilor să includă sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul României.I. Paul, „Noi descoperiri paleolitice în Transilvania”, serie nouă, II, nr. 7/1973, p. 55-56. Toporașul se află în prezent la Muzeul județean de istorie din Sibiu.„Tribuna Sibiului”, XL, nr. 9567 și 9604/1988, p. 2. Altă descoperire arheologică este cea din anul 1974 când în pietrișurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan confecționat din piatră șlefuită datat la sfârșitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite de-a lungul timpului și adunate de către familia de preoți Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată cu dispariția familiei din sat. 180px|left|thumb|Racovița în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773Josephinische Aufnahme, pag.254 Prima atestare documentară a satului — 22 mai 1443 — se regăsește în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului, precum și urmașilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken — Racovița de astăziDupă o altă sursă documentară (I. Plattner, „Aus der Umgebung des Alten Hermannstadt Rakowitza” în Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, LIV, nr. 16325/1927), indică drept an al primei atestări documentare ca fiind 1387, an contestat de către istoricul sibian G. Gündisch, care într-o discuție cu Cornel Lupea, autorul lucrării „Racovița—Monografia unei vechi așezări sibiene”, consideră că documentul citat de I. Plattner s-a dovedit a fi un fals, comun epocii și cancelariilor vremii. — ceea ce arată că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare. Anul 1443 a coincis cu perioada aparițiilor primelor incursiuni turcești în Transilvania, cu urmări din cele mai grele pentru locuitorii așezărilor din apropierea pasului Turnu RoșuG. Gündisch, „Incursiunea turcească din anul 1493 în ținutul Sibiului” în „Studii”, XIV, nr. 6/1961, p. 1499-1500..
Pentru a putea face față noii situații, regele Ladislau al V-lea, la data de 3 februarie 1453, dăruiește sașilor din cele „Șapte scaune” — uniune teritorial-administrativă săsească cu sediul în Sibiu — domeniul feudal al Tălmaciului„Urkundenbuch...”, V, p. XLVIII și 374-376., de acum încolo racovicenii fiind obligați să presteze diferite sarcini cu caracter feudal.I. Fruma, Problema Universității săsești și a instituției celor șapte juzi, Sibiu, 1935, p.35. Din acest moment, Racovița va apărea în perioada 1453–1700 din ce în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donații și arendări, vânzări, cumpărări și răscumpărări, zălogiri și reambulări de hotare în care sunt implicați domni de pământ și personalități înalte ale țării cum au fost Cristofor, Sigismund și Ștefan Báthory, George Basta și alții.A. S. Sibiu, Fond Literaria, U I-U VI, passim. Racovița apare în diploma latină a regelui Ungariei, Ladislau al V-lea, din anul 1453, prin care „Scaunul filial al Tălmaciului” a fost încorporat la cele „Șapte Scaune” ale provinciei Cibiniensis și dat în administrarea celor Șapte Juzi, Tălmaciul împreună cu alte șase comune românești componente: Turnu Roșu, Boița, Tălmăcel, Plopi (dispărută de 400 de ani), Sebeșu de Jos și Sebeșu de Sus:
220px|left|thumb|Conscripţia iobagilor şi inchilinilor din 1750, pag. 107 Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviței se înscriu două evenimente care-i marchează sfârșitul secolului al XVII-lea: unirea cu Biserica Romei și întocmirea primei conscripții cunoscute a localității, respectiv cea din 1698A. S. Sibiu, Fond urbarii și conscripții posesorale, pachet 152, dosar 18., care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721–1722, 1733, 1750, 1765–1766, 1851, 1910 și 1930.
Până în anul 1766, Racovița a aparținut de două unități administrativ-politice complet diferite, „granița” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi ale așezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicția Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea „partea scăunală”. Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroși domni de pământ și se numea „partea iobăgită”, fiind sub ascultarea autorităților comitantese.
Racovița înainte de înființarea graniței militare
Ca urmare a dezvoltării agriculturii, comerțului, meșteșugurilor și nu în ultimul rând a apartenenței satului la așa numitul „Pământ crăiesc”Sub denumirile de „Pământ crăiesc”, „Pământ regesc” sau „Fundus regius” sunt cunoscute teritoriile ce au aparținut obștilor libere sătești, românești, din Transilvania, înainte ca acestea să fie cucerite cu sabia de către regalitatea maghiară între secolele al XI-lea–al XII-lea și transformate ulterior în proprietăți regale sau ale statului., ca parte al domeniului feudal al Tălmaciului, obștile sătești încep să se destrame. Locuitorii liberi au devenit „iobagiones castri” (iobagi ai cetății) cu certe obligații militare în apărarea marginilor feudei de la Lotru, Turnu Roșu și Tălmaciu. left|200px|thumb|Harta istorică a Racoviței Pe lângă obligațiile militare, racovicenii erau obligați și la plata diferitelor taxe, atât față de oficialitățile locale sau superioare cât și față de cele bisericești. Principalele taxe erau contribuțiile în bani plătite Cetății Sibiului, dijma, care consta din: cereale, oi, furaje, miere etc. și așa zise-le taxe „naturale”, oferite diferiților stăpâni cu prilejul sărbătorilor religioase, compuse din: lemne de foc, fructe, unt, păsări, pește etc. Astfel, racovicenii din „partea scăunală”, anterior anului 1700, erau obligați în fiecare iarnă să plătească castelanului de la Turnu Roșu: 50 de care de lemne, 4 care de fân și 16 câble de ovăz. În anul 1749 valoarea taxelor plătite a fost de 1458,47A.S.Sibiu, Fondul Primăria orașului Sibiu și Universitatea Săsească. florini, echivalent cu prețul a 140 de boi, în timp ce „partea iobăgită” a plătit impozite în valoare de 290,10Arhiva Cornel Lupea, Conscripția „părții iobăgite” a satului din 1765. florini.
În plus față de plata acestor taxe, se executau diverse munci obligatorii, cum ar fi: robota — o săptămână din trei în extrasezonul muncilor agricole și „cât era nevoie” în perioadele de vârf ale acestora; transporturi și cărăușii; încartiruirea și întreținerea oastei; de crâșmărit; obligații militare etc.
Din punct de vedere al componenței sociale, în sat trăiau: iobagi, dotați cu „sesii iobăgești” în suprafață de 10–15 jugăre; jeleri fără sesii, dar obligați să presteze și ei anumite „robote”; plăieși ce erau obligați a păzi granițele țării; pușcași, curieri și libertini, unul dintre aceștia fiind Ion Bobanga, menționat în anul 1765,, căsătorit cu Maria, una din surorile lui Ștefan Hadju, nobil de Racovița.
Racovița în timpul graniței militare (1765–1851)
Înființarea graniței miliare transilvănene și militarizarea Racoviței 150px|thumb|right|Adolf Nikolaus von Buccowcomandant militar și guvernator al Transilvaniei În cel de-al treilea deceniu de domnie al împărătesei Maria Tereza, Curtea de la Viena decide înființarea regimentelor grănicerești în Transilvania. Pentru ducerea la îndeplinire a misiunii a fost însărcinat la data de 5 iulie 1761 generalul de cavalerie Adolf Nikolaus von Buccow, al cărui proiect a fost aprobat de împărăteasă în 16 aprilie 1762.C.Lupea - Racovița, monografia..., p. 28-29.