Hirundinidele (Hirundinidae), numite popular rândunele, rândunici, iar unele specii lăstuni, este o familie de păsări insectivore mici, adaptate la prinderea insectelor mărunte din zbor. Familia hirundinidelor cuprinde 21 de genuri și 89 de specii. Ele sunt răspândite aproape peste tot globul, lipsind în Noua Zeelandă, insulele ținuturilor centrale ale Pacificului și regiunile polare. Cele din ținuturile nordice și temperate migrează toamna către sud și petrec iarna în regiunile ecuatoriale. Cuibul și-l fac, de regulă, din lut sau pământ cimentat cu salivă și întărit cu fire de iarbă. Îl prind de zidurile și pereții clădirilor, de streșini de casă, pereții peșterilor și stâncilor, dar pot cuibări și în galerii săpate în maluri lutoase sau în scorburile arborilor. Sunt bune zburătoare. Din zbor, care este ușor, rapid și îndemânatic, prind insectele, beau apă planând razant la suprafața acesteia și se îmbăiază. Hrana este formată exclusiv din insecte, viața speciilor respective depinzând de prezența entomofaunei aeriene, pentru procurarea căreia zboară zilnic sute de km. Cântecul lor este plăcut. Năpârlesc numai odată pe an și anume în timpul pasajului de primăvară.Z. Feider, Al. V. Grossu, St. Gyurkó, V. Pop. Zoologia vertebratelor. Autor coordonator: Prof. Dr. Doc. Al. V. Grossu. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946

Taxonomie și sistematică Familia Hirundinidae a fost introdusă (sub numele de Hirundia) de către polimatul francez Constantine Samuel Rafinesque în 1815. Hirundinidae sunt unice din punct de vedere morfologic în rândul paseriformelor, dovezile moleculare plasându-le ca o filiație distinctivă în Sylvioidea. Analiza filogenetică a arătat că familia Hirundinidae este un taxon-soră Pnoepygidae. Cele două familii s-au separat în Miocenul timpuriu în urmă cu aproximativ 22 de milioane de ani.

În cadrul familiei, există o diviziune clară între cele două subfamilii, Pseudochelidoninae, care sunt compuse din cele două specii de lăstuni de râu, și Hirundininae, în care sunt plasate speciile rămase. Divizarea Hirundininae a fost sursa multor discuții, diverși taxonomiști împărțindu-le în 24 de genuri și grupându-le în doar 12.

Descriere Hirundinidae au o formă de corp conservatoare din punct de vedere evolutiv, care este similară în întreaga cladă, dar este diferită de cea a altor paseriforme. Rândunelele s-au adaptat la vânătoarea de insecte în zbor, dezvoltând un corp subțire, aerodinamic și aripi lungi și ascuțite, care permit manevrabilitate și rezistență deosebită, precum și perioade frecvente de planare. Formele corpului le permite un zbor foarte eficient; rata metabolică a rândunelelor în zbor este cu 49–72% mai mică decât la alte paseriforme de aceeași dimensiune.

Rândunelele au două fovee în fiecare ochi, ceea ce le oferă o vedere ascuțită laterală și frontală care ajută la urmărirea prăzii. De asemenea, au ochi relativ lungi, a căror lungime este aproape egală cu lățimea lor. Ochii lungi permit o acuitate vizuală crescută fără a concura cu creierul pentru spațiul din interiorul capului. Morfologia ochiului la rândunele este similară cu cea a unui răpitor.

Au ciocuri scurte, dar fălci puternice și o gură largă. Lungimea corpului său variază între 10 și 24 cm și greutatea sa între 10 și 60 g. Cea mai mică specie în greutate poate fi rândunica Fanti (Psalidoprocne obscura), cu o masă corporală medie de 9,4 g, în timp ce lăstunul violet (Progne subis) și lăstunul sudic (Progne elegans), ambele cântărind mai mult de 50 g în medie, rivalizează între ele ca fiind rândunele cele mai grele. Aripile sunt lungi, ascuțite și au nouă pene primare. Coada are 12 pene și poate fi adânc bifurcată, oarecum zimțată sau cu vârful pătrat. O coadă lungă crește manevrabilitatea, și poate funcționa și ca o podoabă sexuală, deoarece coada este adesea mai lungă la masculi. La rândunica de hambar, coada masculului este cu 18% mai lungă decât cea a femelei, iar femelele își selectează perechea pe baza lungimii cozii.

Picioarele lor sunt scurte și adaptate pentru a se cocoța mai degrabă decât pentru a merge, deoarece degetele din față sunt parțial unite la bază. Rândunelele sunt capabile să meargă și chiar să alerge, dar o fac cu un mers târâit și clătinat. Mușchii picioarelor lăstunului de râu (Pseudochelidon) sunt mai puternici și mai robuști decât cei ai altor rândunele. Lăstunii de râu au și alte caracteristici care îi separă de celelalte rândunele. Structura siringelui este substanțial diferită între cele două subfamilii; la majoritatea rândunelelor, ciocul și picioarele sunt maro închis sau negru, dar la lăstunii de râu, ciocul este portocaliu-roșu, iar picioarele sunt roz.

Cel mai comun penaj de hirundinide este albastru închis lucios sau verde deasupra iar părțile inferioare simple sau cu dungi, adesea albe sau ruginii. Sexele prezintă dimorfism sexual limitat sau deloc, penele exterioare mai lungi ale cozii la masculul adult fiind probabil cea mai comună distincție.

Puii se nasc goi și cu ochii inchiși. După ce le cresc penele, puii apar de obicei ca versiuni mai șterse ale adultului.

Distribuție și habitat Familia are o distribuție cosmopolită la nivel mondial, reproducându-se pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii. O specie, rândunica de Pacific, apare ca pasăre reproducătoare pe mai multe insule oceanice din Oceanul Pacific, lăstun de Mascarene se reproduce în Reunion și Mauritius în Oceanul Indian, și o serie de specii migratoare ajung pe alte insule izolate și chiar către unele insule subantarctice și Antarctica. Multe specii au un areal imens la nivel mondial, în special rândunica de hambar, care se reproduce în cea mai mare parte a emisferei nordice și iernează în cea mai mare parte a emisferei sudice.

Familia folosește o gamă largă de habitate. Ele depind de insecte zburătoare și, deoarece acestea sunt obișnuite în jurul lacurilor și a altor căi navigabile, rândunelele se găsesc frecvent în aceste zone, dar pot fi găsite în orice habitat deschis, inclusiv pajiști, păduri deschise, savană, mlaștini, mangrove, de la nivelul mării până la zonele alpine înalte. Multe specii locuiesc în zone modificate de om, inclusiv terenuri agricole și chiar zone urbane. Schimbările de utilizare a terenurilor au determinat, de asemenea, unele specii să-și extindă raza de acțiune, cel mai impresionant fiind rândunica australiană, care a început să colonizeze Noua Zeelandă în anii 1920, a început să se reproducă în anii 1950 și acum este o pasăre terestră comună acolo.

Speciile care se reproduc în regiunile temperate migrează în timpul iernii când populația de insecte scade masiv. Speciile care se reproduc în mai multe zone tropicale sunt adesea mai sedentare, deși mai multe specii tropicale sunt migratoare parțial sau fac migrații mai scurte. În antichitate, se credea că rândunelele hibernează într-o stare de toropeală. Aristotel a atribuit hibernarea nu numai rândunelelor, ci și berzelor și păsărilor de pradă. Hibernarea rândunelelor a fost considerată o posibilitate chiar și de către un observator extrem de atent precum reverendul Gilbert White, în The Natural History and Antiquities of Selborne (1789, pe baza deceniilor de observații).In 1878, Dr. Elliott Coues, listed titles of 182 papers dealing with the hibernation of swallows ((USGS: Northern Prairie Wildlife Research Center) "Early ideas about migration" ). Este posibil ca această idee să fi fost susținută de obiceiul unor specii de a se adăposti în cuiburi și alte forme de adăpost în timpul vremii aspre, iar unele specii chiar intră într-o stare de toropeală.

Comportament

Rândunelele sunt excelente zburătoare și folosesc aceste abilități pentru a hrăni și a-și atrage perechea. Unele specii, cum ar fi rândunica de mangrove, sunt teritoriale, în timp ce altele nu sunt și pur și simplu își apără locurile de cuibărit. În general, masculul selectează un loc de cuib și apoi atrage o femelă folosind cântecul și zborul și (în funcție de specie) își păzește teritoriul. Dimensiunea teritoriului variază în funcție de specia de rândunică; la speciile coloniale, tinde să fie mic, dar poate fi mult mai mare pentru speciile solitare.

În afara sezonului de reproducere, unele specii pot forma stoluri mari, iar speciile se pot adăposti și în comun. Se crede că aceasta oferă protecție împotriva prădătorilor, cum ar fi ulii și șoimii. Aceste adăposturi pot fi enorme; un loc de odihnă de iarnă al rândunelelor din Nigeria a atras 1,5 milioane de indivizi. Dacă o ființă umană se apropie prea mult de teritoriul lor, rândunelele o atacă în perimetrul cuibului.

Hrană În cea mai mare parte, rândunelele sunt insectivore, prinzând insectele din zbor. Se hrănește în special cu diptere, dar consumă și hemiptere, coleoptere, himenoptere, lepidoptere și odonate. Hrana accesorie constă din omizi, păianjeni sau furnici pe care le prinde pe pământ sau pe pereți.

Hrana variază în decursul anului și în ani diferiți, în funcție de disponibilitatea locală a insectelor. Mai mult de 80 de familii de insecte au fost înregistrate în hrana rândunicii; muștele diptere mari, cum ar fi sirfidele, tabanidele și califoridele sunt o pradă importantă în sezonul de reproducere, pe măsură ce sezonul progresează sunt consumate mai multe afide și mai puține muște mari; furnicile zburătoare și termitele (Isoptera) sunt importante în hrana rândunicii în timpul iernii.

În eșantioanele prelevate în diferite părți ale Americii de Nord, 40% din elementele hranei rândunicii au fost dipterele, 23% himenopterele, 16% coleopterele, 15% hemipterele. În Scoția, compoziția hranei a fost 82% diptere, 5% himenoptere, 12% coleoptere, iar hrana rândunicii adulte la începutul verii a fost formată din 69% diptere, 1% himenoptere, 26% coleoptere. În Europa, puii din cuib sunt hrăniți cu 43–76% diptere, 1–5% himenoptere, 1–5% coleoptere, 9–28% hemiptere. În sud-vestul Poloniei s-a constatat că prezența animalelor de fermă crește cantitatea insectelor mai mari în hrana puilor din cuib, în special a muștelor mari (Diptera) și a gândacilor (Coleoptera) și se reduce proporția insectelor mai mici, mai ales a himenopterelor.

În Republica Moldova, Averin și Ganea au găsit în conținutul a 10 stomacuri de rândunele diptere, himenoptere, lepidoptere, coleoptere, libelule etc. Printre diptere se numărau bibionidele, țânțarii, oniscidele, simuliidele și muscidele. Dintre himenoptere adesea se întâlneau formele zburătoare a furnicilor. Coleopterele (gândacii) au fost observate în 7 stomacuri, cei mai mulți dintre aceștia fiind gândacii de băligar (Geotrupidae), gândacul coprofag a lui Schreber (Caccobius schreberi), carabidele etc. În conținutul stomacurilor au fost găsite și rămășițele unor insecte mari ca libelulele și fluturii.Аверин, Ю.В.; Ганя, И.М. (1970). Птицы Молдавии. Том 1. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии.