Islanda este o țară insulară nordică aflată între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic. Are o populație de de locuitori pe o suprafață de , ea fiind astfel țara cu cea mai rarefiată populație din Europa. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Reykjavík; zonele lui înconjurătoare din sud-vestul țării dețin două treimi din populație. Insula conține vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un platou caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri glaciare curg către mare prin câmpia litorală. Islanda este încălzită de Curentul Golfului și are o climă temperată, în ciuda latitudinii mari la care se află, în apropierea cercului polar de nord.
Conform vechiului manuscris Landnámabók, colonizarea Islandei a început în 874 e.n., când căpetenia norvegiană Ingólfur Arnarson a devenit primul locuitor permanent al insulei. În secolele ce au urmat, scandinavii au colonizat Islanda, aducând cu ei thralli (sclavi, sau iobagi) de origine celtică.
Insula a fost guvernată ca o de către parlamentul local, Althingul, una din cele mai vechi adunări legislative din lume care încă funcționează. După o perioadă de frământări, Islanda a intrat sub dominație norvegiană în secolul al XIII-lea. Formarea Uniunii de la Kalmar în 1397 a unificat regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei. Islanda a intrat și ea odată cu Norvegia în acea uniune, dar la dizolvarea ei prin ieșirea Suediei în 1523, Islanda a intrat sub control danez. Regatul Danez a introdus luteranismul în Islanda în 1550.
În urma Revoluției Franceze și a Războaielor Napoleoniene, s-a conturat lupta Islandei pentru independență, care a culminat cu și înființarea Regatului Islandei, având ca șef de stat , stat cu care se afla în uniune personală. Pe durata în al Doilea Război Mondial, Islanda a votat cu majoritate covârșitoare să devină , punând astfel capăt ultimelor legături formale rămase cu Danemarca.
Până în secolul al XX-lea, Islanda s-a bazat mai ales pe pescuit și agricultură. Industrializarea pescăriilor și Planul Marshall implementat după al Doilea Război Mondial au adus prosperitate și Islanda a devenit una dintre cele mai bogate și mai dezvoltate țări din lume. În 1994, Islanda a devenit parte a Zonei Economice Europene, ceea ce a susținut diversificarea economiei și serviciilor financiare.
Islanda are o economie de piață cu impozite relativ mici, comparativ cu alte țări membre OCDE, și are cea mai mare rată de apartenență la sindicate din lume. Statul întreține un sistem de cheltuieli sociale tipic nordic care furnizează și pentru toți cetățenii. Islanda se clasează pe primele locuri la indicii democrației și egalității, fiind a treia țară din lume după mediana averii adulților. În 2020, a ajuns pe locul patru în lume după indicele ONU al dezvoltării umane, și este pe primul loc la indicele global al păcii. Islanda se alimentează aproape în întregime cu energie regenerabilă.
Cultura islandeză este bazată pe moștenirea scandinavă. Majoritatea islandezilor sunt urmașii coloniștilor germanici și celtici. Limba islandeză, o limbă germanică de nord, a evoluat din nordica veche și este strâns înrudită cu feroeza și cu dialectele norvegiene vestice. Moștenirea culturală a țării cuprinde bucătăria tradițională, literatura și saga medievale. Islanda are cea mai mică populație dintre toate țările membre NATO și este singura care nu are o armată, apărarea țării fiind în sarcina unei paze de coastă cu armament restrâns.
Istorie Colonizarea și prima comunitate 874–1262 thumb|left|Debarcare vikingilor în Islanda – desen din secolul al XIX-lea, de . thumb|Ingólfur Arnarson (în islandeza modernă: Ingólfur Arnarson), primul colonist scandinav care a locuit permanent Islanda Conform Landnámabók și , călugării celți denumiți ar fi trăit în Islanda înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-scoțiene. Săpături arheologice recente au scos la iveală la , în , ruinele unei cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată cândva între 770 și 880.New View on the Origin of First Settlers in Iceland , Iceland Review Online, 4 June 2011. Retrieved 16 June 2011.
Exploratorul viking suedez a fost primul care a făcut înconjurul Islandei în 870 și a stabilit că este vorba de o insulă.The History of Viking Iceland, Ancient Worlds, 31 mai 2008. Accesat la 10 noiembrie 2013. El a iernat acolo și a construit o casă la . Garðar a plecat în vara următoare, dar unul dintre oamenii săi, , a hotărât să rămână în urmă cu doi sclavi. Náttfari s-a stabilit în ceea ce astăzi se numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor permanent al Islandei.Iceland and the history , The Gardarsholm Project, 29 iulie 2012. Accesat la 10 noiembrie 2013.Hvers vegna hefur Náttfara ekki verið hampað sem fyrsta landnámsmanninum?, University of Iceland: The Science Web, 7 July 2008. Accesat la 10 noiembrie 2013.
Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi în anul 874. Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi cu thrallii lor, dintre care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930, majoritatea terenului arabil al insulei fusese luat în proprietate; Althing, o adunare legislativă și judecătorească, a fost înființat pentru a reglementa Comunitatea Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea Groenlandei începând cu 986.Kudeba, N. (2014, April 19). Chapter 5 – Norse Explorers from Erik the Red to Leif Erikson – Canadian Explorers. Accesat din The History of Canada: http://www.thehistoryofcanadapodcast.com/norse-explorers/ Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă Medievală, când temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea.William P. Patterson, Kristin A. Dietrich, Chris Holmden, and John T. Andrews (2010) Two millennia of North Atlantic seasonality and implications for Norse colonies. www.pnas.org/cgi/doi/10.1073/pnas.0902522107 În acest moment, circa 25% din teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de 1% cât a mai rămas astăzi.Magnusson, M. (2003) The Vikings. Tempus. ISBN 0752426990. pp. 188–191 Creștinismul a fost adoptat prin consens pe la 999–1000, deși a mai persistat în rândurile unor segmente ale populației câțiva ani de atunci. Evul Mediu thumb|left|Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă thumb|upright|Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze, desfășurat la
Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit de primii coloniști s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor islandeze. Luptele interne pentru putere și agitația populației din Epoca Sturlungilor a dus la semnarea în 1262, prin care s-a pus capăt Comunității independente și a adus Islanda sub coroana norvegiană. Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar, când regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această uniune în 1523, Islanda a rămas dependență norvegiană, ca parte a regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Solul nefertil, erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie grea într-o societate în care subzistența depindea aproape exclusiv de agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două ori, prima dată în 1402–1404 și din nou în 1494–1495.Pulsiano, Phillip and Wolf, Kirsten (1993) Medieval Scandinavia: An Encyclopedia. . p. 312. ISBN 0-8240-4787-7 Prima epidemie a ucis între 50% și 60% din populație, iar a doua între 30% și 50%.
Reforma și începuturile Epocii Moderne Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian al III-lea al Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. , ultimul episcop catolic de , a fost decapitat în 1550 împreună cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit oficial luterană și luteranismul a rămas de atunci religia dominantă.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei . Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit la scăderea populației. Pirații din diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară, au venit în expediții de jaf la așezările de pe coastă și au răpit oameni, luându-i ca sclavi.O expediție de sclavi este denumită imprecis în istoriografia islandeză „Răpirile turcești”. Aceasta a fost efectuată de fapt de un olandez convertit la islam, , și captivii au fost duși pe pentru a fi vânduți. O mare epidemie de variolă a ucis în secolul al XVIII-lea o treime din populație.Crosby Alfred W. (2004) Ecological imperialism: the biological expansion of Europe, 900–1900. Cambridge University Press. p. 52. ISBN 0-521-54618-4 În 1783, vulcanul a erupt, cu efecte devastatoare."When a killer cloud hit Britain". BBC News. January 2007. În anii de după erupție, perioadă denumită (în islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din animale au murit. Circa un sfert din populație a murit în foametea ce a urmat. Mișcarea pentru independență 1814–1918 În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost despărțit în două regate separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas dependentă de Danemarca. De-a lungul secolului al XIX-lea, clima țării a continuat să se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă în Lumea Nouă, în special în regiunea , Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci . Circa 15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000.
Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența Islandei a început să se formeze în anii 1850 sub conducerea lui , pe baza naționalismului islandez incipient inspirat de și de alți intelectuali islandezi cu studii în Danemarca. În 1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și o autonomie limitată. Autonomia a fost extinsă în 1904, iar a fost primul care a îndeplinit funcția de în cabinetul danez. Regatul Islandei 1918–1944 right|thumb| a condus invazia britanică a Islandei , acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și valabil 25 de ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune personală cu Danemarca. Guvernul Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a cerut Danemarcei să se ocupe de politica externă a Islandei. Ambasadele daneze din toată lumea au început să arboreze două steme și două drapele: ale Regatului Danemarcei și ale Regatului Islandei.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de Danemarca. După ce la 9 aprilie 1940, Althingul a înlocuit regele cu un regent și a declarat că guvernul islandez trebuie să preia controlul asupra afacerilor sale externe și asupra altor probleme de care până atunci se ocupa Danemarca. O lună mai târziu, forțele armate britanice , încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost preluată de Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte, aranjament pe care în cele din urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.
Republică independentă, 1944–prezent thumb|text-top|Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor Morunului” La 31 decembrie 1943, a expirat după 25 de ani. Începând cu 20 mai 1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia uniunea personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de a înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din voturi pentru încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții republicane. Islanda a devenit oficial republică la 17 iunie 1944, cu primul președinte.