Joseph Eugene Stiglitz () este un economist american, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2001.
Contribuții la economie
După alegerile de la jumătatea mandatului electoral din 2018 din Statele Unite, el a scris o declarație despre importanța justiției economice pentru supraviețuirea democrației la nivel mondial.
Aversiune la risc După ce și-a obținut doctoratul la MIT în 1967, Stiglitz a scris prima sa lucrare economică împreună cu Michael Rothschild, pentru Journal of Economic Theory în 1970. Lucrarea lui Stiglitz și a lui Rothschild s-au bazat pe lucrările unor economiști precum Robert Solow asupra conceptului de aversiune față de risc. Stiglitz și Rothschild au arătat că trei definiții plauzibile ale unei variabile X, care este „mai variabilă” decât o variabilă Y, erau toate echivalente – Y fiind egal cu X plus zgomot, fiecare agent cu aversiune față de risc preferând Y în locul lui X, iar Y având o pondere mai mare și că niciuna dintre acestea nu era întotdeauna compatibilă cu o varianță statistică mai mare decât Y – o definiție utilizată frecvent la acea vreme. Într-o a doua lucrare, ei au analizat consecințele teoretice ale aversiunii față de risc în diverse circumstanțe, cum ar fi deciziile de economisire ale unui individ și deciziile de producție ale unei firme.
Teorema lui Henry George Stiglitz a adus contribuții timpurii la o teorie a finanțelor publice, afirmând că o ofertă bună de bunuri publice locale poate fi finanțată în întregime prin colectarea rentelor funciare generate de aceste bunuri (atunci când distribuțiile populației sunt egale). Stiglitz a numit aceasta „ teorema lui Henry George ”, referindu-se la economistul clasic radical Henry George, care a pledat pentru impozitarea valorii terenurilor. Explicația care stă la baza descoperirii lui Stiglitz este că rivalitatea pentru bunurile publice are loc geografic, astfel încât concurența pentru accesul la orice bun public benefic va crește valoarea terenurilor cu cel puțin la fel de mult ca și costul investiției lor. În plus, Stiglitz arată că un impozit unic pe rentele funciare este necesar pentru a asigura oferta potrivită de investiții publice locale. Stiglitz arată, de asemenea, cum teorema ar putea fi utilizată pentru a găsi dimensiunea potrivită a unui oraș sau a unei firme.
Asimetria informațională Cea mai faimoasă cercetare a lui Stiglitz a fost asupra screening-ului, o tehnică utilizată de un agent economic pentru a extrage informații altfel private de la altul. Pentru această contribuție la teoria asimetriei informaționale a primit Premiul Nobel pentru Economie în 2001 împreună cu George A. Akerlof și A. Michael Spence. Juriul le-a acordat Premiul Nobel pentru științe economice „pentru punerea bazelor teoriei piețelor cu informație asimetrică ”.
O mare parte din munca lui Stiglitz asupra economiei informației demonstrează situații în care informațiile incomplete sau inexacte împiedică piețele să atingă eficiența socială. Lucrarea sa realizată împreună cu Andrew Weiss a arătat că, dacă băncile folosesc ratele dobânzilor pentru a deduce informații despre tipurile de debitori (efectul de selecție adversă) sau pentru a încuraja acțiunile acestora după contractarea de împrumuturi (efectul de stimulare), atunci creditul va fi raționalizat sub nivelul optim, chiar și pe o piață concurentă. Stiglitz și Rothschild au arătat că, pe o piață de asigurări, firmele au un interes să submineze un „echilibru de tip pooling”, în care tuturor agenților li se oferă aceeași poliță de asigurare completă, oferind o asigurare parțială mai ieftină, care ar fi atractivă doar pentru tipurile de asigurări cu risc scăzut, ceea ce înseamnă că o piață competitivă poate realiza doar o acoperire parțială a agenților. Stiglitz și Grossman au arătat că niște costuri de achiziție a informațiilor, deși banal de mici, împiedică piețele financiare să atingă o eficiență informațională completă, deoarece agenții vor avea un interes să profite de achiziția de informații care aparțin altora și să nu le cumpere direct ci, să dobândească aceste informații indirect, prin observarea prețurilor pieței.
Concurența monopolistică(numită și modelul Dixit-Stiglitz) Stiglitz, împreună cu Avinash Dixit, au creat un model care putea fi gestionat de concurență monopolistică(numită și modelul Dixit–Stiglitz), o alternativă la modelele tradiționale de concurență perfectă de echilibru general. Ei au arătat că, în prezența unor randamente crescătoare, intrarea firmelor pe piață este prea mică din punct de vedere social. Modelul a fost extins pentru a demonstra că atunci când consumatorii au o preferință pentru diversitate, intrarea poate fi prea mare din punct de vedere social. Modelul a fost utilizată de Paul Krugman în analiza sa a modelelor de tranzacționare fără avantaj comparativ.
Modelul salarial de eficiență Shapiro-Stiglitz(teoria Shapiro-Stiglitz)
Stiglitz a făcut, de asemenea, cercetări asupra salariilor de eficiență și a contribuit la crearea a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „modelul Shapiro-Stiglitz ” pentru a explica de ce există șomaj chiar și în condiții de echilibru, de ce salariile nu sunt reduse suficient de către cei care își doresc un loc de muncă (în absența salariilor minime), astfel încât toți cei care își doresc un loc de muncă să-și găsească unul și pentru a pune sub semnul întrebării dacă paradigma neoclasică ar putea explica șomajul involuntar. Un răspuns la aceste enigme a fost propus de Shapiro și Stiglitz în 1984: „Șomajul este determinat și ține de structura informațională a ocupării forței de muncă”. Două observații fundamentale stau la baza analizei lor:
Spre deosebire de alte forme de capital, oamenii își pot alege nivelul de efort. Este costisitor pentru firme să stabilească cât de mult efort depun angajații.
Câteva implicații cheie ale acestui model sunt:
Salariile nu scad suficient în timpul recesiunilor pentru a preveni creșterea șomajului. Dacă cererea de forță de muncă scade, acest lucru duce la scăderea salariilor. Însă, deoarece salariile au scăzut, probabilitatea de „eschivare” (muncitorii care nu depun efort) a crescut. Dacă nivelurile de ocupare a forței de muncă vor fi menținute, printr-o scădere suficientă a salariilor, lucrătorii vor fi mai puțin productivi decât înainte din cauza efectului de eschivare. Prin urmare, în model, salariile nu scad suficient pentru a menține nivelurile de ocupare a forței de muncă la starea anterioară, deoarece firmele doresc să evite eschivarea excesivă a lucrătorilor lor. Deci, șomajul trebuie să crească în timpul recesiunilor, deoarece salariile sunt menținute „prea mari”. Posibilă cauză: scăderea creșterii salariale. Trecerea de la un cost privat de angajare (w∗) la un alt cost privat de angajare (w∗∗) va necesita ca fiecare firmă să reoptimizeze în mod repetat salariile ca răspuns la schimbarea ratei șomajului. Firmele nu pot reduce salariile până când șomajul nu crește suficient (o problemă de coordonare).
Rezultatul nu este niciodată eficient din punct de vedere al studiului Pareto.
Fiecare firmă angajează prea puțini lucrători, deoarece costul angajării unui număr prea mare de lucrători ar fi suportat doar de firmă, în timp ce costul șomajului este împărțit între firmă și concurenții săi, ba chiar este împărțit de toate firmele care plătesc impozite în țară. Aceasta înseamnă că firmele nu „internalizează” costul „extern” al șomajului – Ei nu iau în considerare modul în care șomajul la scară largă dăunează societății atunci când își evaluează propriile costuri. Aceasta duce la o externalitate negativă, deoarece costul social marginal depășește costul marginal al firmei (CSM = Costul Marginal Privat al Firmei + Costul Extern Marginal al creșterii șomajului social) Există, de asemenea, externalități pozitive : fiecare firmă crește valoarea activelor șomajului pentru toate celelalte firme atunci când angajează în timpul recesiunilor. Prin crearea unor piețe ale muncii hipercompetitive, toate firmele (câștigătoare atunci când lucrătorii concurează) înregistrează o creștere a valorii. Totuși, acest efect al creșterii evaluării este foarte puțin evident, deoarece prima problemă (externalitatea negativă a angajărilor suboptimale) domină în mod clar, întrucât „rata naturală a șomajului” este întotdeauna prea mare.
Implicațiile practice ale teoriilor lui Stiglitz Implicațiile practice ale lucrărilor lui Stiglitz în economia politică și implicațiile lor în politica economică au fost supuse dezbaterii. Stiglitz însuși și-a evoluat discursul politico-economic de-a lungul timpului.
Așa cum discută David L. Prychitko în critica sa la adresa lucrării „Încotro se numește socialismul?”., el a crezut că Stiglitz pare să aibă, în general, dreptate,
deși lasă în continuare clar modul în care instituțiile coercitive ale guvernului
ar trebui să fie restricționat și care este relația dintre guvern și societatea civilă.
Cărți publicate
Pe lângă publicațiile sale economice tehnice (peste 300 de articole tehnice), Stiglitz este autorul unor cărți despre diverse probleme, de la dreptul brevetelor la abuzurile din comerțul internațional.
Încotro se îndreaptă socialismul? (1994) Încotro se îndreaptă socialismul? se bazează pe Prelegerile Wicksell ale lui Stiglitz, prezentate la Școala de Economie din Stockholm în 1990 și prezintă un rezumat al economiei informaționale și al teoriei piețelor cu informație imperfectă și concurență imperfectă, fiind totodată o critică atât a abordărilor pieței libere, cât și a celor socialiste de piață (vezi critica Roemer, op. cit.). Stiglitz explică modul în care modelul neoclasic, sau walrasian („economia walrasiană” se referă la rezultatul procesului care a dat naștere unei reprezentări formale a noțiunii lui Adam Smith despre „mâna invizibilă”, după modelul propus de Léon Walras și încapsulat în modelul de echilibru general al lui Arrow-Debreu ), ar fi putut încuraja în mod eronat convingerea că socialismul de piață ar putea funcționa. Stiglitz propune un model alternativ, bazat pe economia informației stabilită de teoremele Greenwald-Stiglitz.
Stiglitz consideră că unul dintre motivele pentru eșecul critic al modelului neoclasic standard, pe care a fost construit socialismul de piață, este incapacitatea acestuia de a lua în considerare problemele care decurg din lipsa informațiilor perfecte și din costurile de achiziție a informațiilor.
Globalizarea și nemulțumirile sale (2002) În lucrarea „Globalizarea și nemulțumirile sale”, Stiglitz susține că ceea ce sunt adesea numite „economii în curs de dezvoltare” nu se dezvoltă, de fapt, deloc și dă o mare parte din vină pe FMI, considerând FMI principalul vinovat.
Stiglitz subliniază: „Progresele recente în teoria economică” (referindu-se parțial la propria sa muncă) „au arătat că ori de câte ori informațiile sunt imperfecte și piețele sunt incomplete, adică întotdeauna, și mai ales în țările în curs de dezvoltare, atunci mâna invizibilă funcționează cel mai imperfect.” Drept urmare, continuă Stiglitz, guvernele pot îmbunătăți rezultatul prin intervenții bine gândite. Stiglitz susține că, atunci când familiile și firmele încearcă să cumpere prea puțin în comparație cu ceea ce poate produce economia, guvernele pot combate recesiunile și depresiunile prin utilizarea unor politici monetare și fiscale expansioniste pentru a stimula cererea de bunuri și servicii. La nivel microeconomic, guvernele pot reglementa economic băncile și alte instituții financiare pentru a le menține solide. De asemenea, pot folosi politica fiscală pentru a direcționa investițiile către industrii mai productive și politicile comerciale pentru a permite noilor industrii să se dezvolte până momentul în care pot supraviețui concurenței străine. Și guvernele pot folosi o varietate de tehnici, de la crearea de locuri de muncă la formarea forței de muncă și asistența socială, pentru a reda locurilor de muncă șomere și a atenua greutățile umane.