:

Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al Doilea Război Mondial, începând în 1939 și terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârșitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafață și U-boot submarinele Marinei Germane, Marinei Regale Britanice și Marinei Regale Canadiene și mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord și de Sud spre Regatul Unit și Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iunie 1940.

Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european și a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase și s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor și peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcție de dezvoltarea noilor arme și tactici de luptă. Britanicii și aliații lor au câștigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafață a Germaniei să se retragă în locații sigure până în 1941 și învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie și mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generație de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.

Obiectivele strategice Imperiul Britanic era o națiune insulară care stăpânea un uriaș imperiu colonial fiind prin aceasta dependent în cea mai mare parte de comerțul pe mare. Britanicii aveau nevoie de mai mult de un milion de tone de materiale diverse pentru industrie și de alimente pe săptămână pentru ca să supraviețuiască în lupta cu Germania. În esență, bătălia Atlanticului a fost un „război al tonajului”, Aliații străduindu-se să mențină fluxul aprovizionării transatlantice, iar germanii luptând să sufoce Regatul Unit prin interzicerea aprovizionării pe mare a insulei. Începând din 1942, germanii au mai avut ca obiectiv și prevenirea concentrării de trupe în insulele britanice, trupe care se pregăteau pentru debarcarea în Europa și deschiderea celui de-al doilea front. Înfrângerea marinei germane era o condiție obligatorie, fără de care nu se putea asigura succesul debarcării.

Tacticile războiului submarin și ale apărării antisubmarin în perioada interbelică thumb|right|200px|Viceamiralul Karl Dönitz, comandantul submarinelor germane între 1935-1943 și comandant suprem al marinei Germane între 1943-1945.

Mai înainte de izbucnirea războiului, comandantul submarinelor germane, viceamiralul Karl Dönitz, inițiase sistemul cunoscut ca „haită de lupi”, în care grupuri de submarine ar fi trebuit să atace navele maritime comerciale individuale sau convoaie întregi, copleșind prin număr orice dispozitiv militar de escortă. Pentru ca această tactică să fie un succes, Dönitz a calculat că e nevoie de cel puțin 300 de submarine, cu ajutorul cărora ar fi distrus transporturile navale britanice, ducând în cele din urmă la înfrângerea Regatului Unit.

Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtășite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în fața unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieșeau din radă. O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul Primului Război Mondial în luptele din Marea Baltică și din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susțineau că submarinele trebuie atașate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în același fel cu distrugătoarele de suprafață. O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicații submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor atașate flotei și le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a țărilor sărace. Această opinie era împărtășită și de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reușit să obțină până în cele din urmă suficienți bani pentru crearea unei importante flote de suprafață.

Principala armă antisubmarină a britanicilor în perioada interbelică fuseseră navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri de calibru redus și grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor vremii, nu a pus în discuție în deceniile al treilea și al patrulea războiul antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanță periferică. Războiul submarin fără restricții fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles. Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acțiune „defensivă”, mulți dintre ofițerii de marină considerânt lupta antisubmarin la fel de plicticoasă și lipsită de glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la bord și grenade antisubmarin, dar se aștepta ca asemenea vase să fie folosite mai degrabă în acțiuni combinate ale flotelor și nu în acțiuni de patrulare a apelor de coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce privește lupta împotriva submarinelor.

ASDIC

Dezvoltarea sonarului, (cunoscut și cu numele de ASDIC), a fost crucială pentru luptele din Atlantic într-un mod similar cu importanța dezvoltării radarului pentru victoria în bătăliei aeriene pentru Anglia. Acronimul ASDIC este considerat ca derivând de la Anti-Submarine Detection Investigation Committee sau Allied Submarine Detection Investigation Committee, sau cel puțin aceasta a fost explicația oficială, atunci când existență sistemului a devenit publică. Se pare că aceasta a fost o explicație construită după producerea sistemului antisubmarin, nicio urmă a vreunui asemenea Comitet negăsindu-se în arhivele Amiralității. Mult mai pluzibil pare explicația conform căreia, în timpul cercetărilor secrete pentru dezvoltarea acestei noi arme, oamenii de știință au fost sfătuiți să folosească denumiri codificate, pentru a împiedica spionii inamici să strângă orice fel de informație folositoare. Astfel, cercetările cu privire la propagarea sunetului (ultrasunetelor) au ajuns să fie denumite ca ASD (anti submarine detection – "detectare anti-submarin").

Faptul că sunetele se transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul Primului Război Mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea” submarinelor. Erau recepționate nu doar sunetele produse de submarine, dar și altte zgomote și ecouri, dar aceasta a fost începutul detectării direcționale a țintelor submarine cu ajutorul sunetului.

Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o cupolă plasată sub vas, din care erau emise serii de pulsații sonore direcționate, care erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yarzi (~ 2.750 m). Ecoul recepționat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte experimentați pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin și cel al unui banc de pești. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa cu viteză redusă, la viteze mai mari de 15 noduri (27,8 km/oră) zgomotul vasului străbătând valurile estompând toate ecourile submarine. Când era detectat un submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de vas de escortă se deplasa deasupra țintei și lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite. Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie detonate la cel mult 6 metri de carcasa submersibilului vizat.

La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje, dintre care multe erau legate nu doar de imperfecțiunea sistemului. Exercițiile fuseseră făcute cu numai unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o țintă a cărei poziție de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea desfășurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a primelor grenade submarine britanice. Mai important, primele sonare nu puteau cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte sensibile la exploziile submarine, astfel că, dacă primul atac cu grenade submarine rata ținta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu ținta.

Credința că ASDIC-ul rezolvase problema luptei antisubmarin, acutele probleme bugetare ale deceniului al patrulea, caracterizat printr-o profundă criză economică și presiunile exercitate pentru modernizarea și a altor arme, au făcut ca pentru vasele și dispozitivele de luptă antisumbarine să fie cheltuiți foarte puțini bani. Cea mai mare parte a banilor și cei mai buni ofițeri au fost destinați flotei de suprafață. În plus, britanicii s-au așteptat ca, la fel ca în Primul Război Mondial, submarinele germane s se vor limiteze la acțiuni în regiunile de coastă și la amenințarea căilor de acces spre porturile maritime. Ca urmare, Marina Regală Britanică nu dispunea la începutul războiului de suficient de multe vase de escortă cu rază mare de acțiune pentru protejarea transporturilor transoceanice și, în mod evident, nu dispunea nici de ofițeri experimentați în lupta antisubmarin în largul oceanului. Comandamentul de coastă a Royal Air Force dispunea de avioane care puteau doar mitralia submarinele aflate la suprafață sau punctul în care acesta se scufundase.

Primele lupte de hărțuire (septembrie 1939 – mai 1940) În 1939, Kriegsmarine nu avea capacitatea necesară să facă față unei confruntări directe cu Marina Aliată. De aceea, strategia germană s-a bazat pe atacul vaselor comerciale inamice folosind acțiunea conjugată a vaselor de suprafață, (crucișătoare, cuirasate, distrugătoare, vase comerciale înarmate, etc), submarinelor și avioanelor. Un mare număr de vase de război germane erau deja în larg în momentul declanșării războiului, inlusiv cea mai mare parte a submarinelor disponibile și „cuirasatele de buzunar” (“Panzerschiff”) “Deutschland” și faimosul ”Admiral Graf Spee”, care erau în larg încă din august 1939. . Aceste două vase militare au declanșat atacuri imediate asupra vaselor comerciale Aliate. Submarinul german “U-30” a scufundat vasul de linie britanic SS “Athenia” la numai câteva ore de la declararea războiului, în ciuda ordinelor primite care interziceau atacul împotriva vaselor de pasageri.

Flota germană de submarine, care avea să domine cea mai mare parte a bătăliei Atlanticului, dispunea de numai 57 de unități, vase cu rază de acțiune redusă din așa-numita „clasă II”, care au fost folosite în principal pentru acțiuni de minare a apelor teritoriale și porturilor britanice.