O clachetă este un dispozitiv folosit în producția de film și televiziune pentru a ajuta sincronizarea dintre sunet și imagine și pentru a desemna și marca scenele și dublele pe măsură ce sunt filmate și înregistrate audio. Se spune că ar fi fost inventată de cineastul australian F.W. Thring. Datorită omniprezenței acesteia pe platourile de filmare, clacheta poate fi deseori văzută în filmări behind-the-scenes și în filme despre producția de filme și a devenit un simbol durabil pentru industria cinematografică în general.
Istoric
În perioada filmelor mute, recuzita necesară principală pentru a putea identifica peliculele filmate pe parcursul unei zi de înregistrat era tăblița.
Clacheta sub forma ei alcătuită din două bețe prinse cu balama este acreditată lui F. W. Thring (tatăl actorului Frank Thring), care a devenit ulterior șeful de la Efftee Studios în Melbourne, Australia. Se crede, însă, că invenția este datorată a doi dintre inginerii săi de sunet: Alan Mill și Harry Whitling.Oral citation by Jack Murray on Francis. R. (Director). (1992). , [Tv series] Film Australia Productions. As mentioned on Fritzpatrick , P. (2012). p. 554. Clacheta cu tăbliță și bețe laolaltă a fost o îmbunătățire adusă de Leon M. Leon (1903-1998), un pionier al ingineriei de sunet.
Descriere O clachetă este alcătuită dintr-o tăbliță cu cretă, fie din ardezie, fie din material acrilic, cu o pereche de bețe poziționate de-a lungul părții superioare. Unul dintre bețe este fixat pe latura de sus a tăbliței, iar celălalt este prins în balama la unul dintre capete, ceea ce îi permite să se miște. Tăblița afișează, de obicei, numele producției, detalii cum ar fi scena și dubla care urmează filmată, alături de alte informații relevante. Un asistent de cameră ține clacheta în așa fel încât tăblița să fie prinsă în cadru, cu bețele deja desfăcute, rostește informația pentru a ajuta înregistrarea audio, apoi lovește bețele între ele. Creta sau markerul pot fi folosite pentru a scrie pe tăblița neagră, respectiv albă.
Lovitura dintre bețele clachetei poate fi identificată ușor pe pista video, iar sunetul ascuțit de „țac!” poate fi identificat ușor pe pista audio separată. Cele două piste pot fi apoi sincronizate precis și cu ușurință, potrivind sunetul și mișcarea. Având în vedere faptul că fiecare dublă este identificată expres atât pe pistele audio cât și video, este facilitat procesul de a potrivi segmentele de film cu segmentele audio corespondente.
Scop Găsirea unui mod de a sincroniza pistele video și audio a fost esențială pentru cinematografie tradițională, deoarece peliculele reacționează la lumină, nu la sunet. În timpul unei înregistrări de film, pista audio era întotdeauna înregistrată de inginerul de sunet cu un sistem separat, într-un mediu de stocare diferit (înregistrare pe sistem dublu). (Pentru filmele timpurii cu sunet, redarea pistei audio era sincronizată în post-producție cu tehnici de sunet pe disc. Inginerii și-au dat mai târziu seama cum să adauge o pistă audio direct pe copia de difuzare). Neutilizarea corespunzătoare a clachetelor poate să împiedice editorul de film din a sincroniza imaginile vizuale de pe film cu înregistrările audio acompaniatoare, așa cum s-a întâmplat cu filmul amânat pe o perioadă lungă de timp, Amazing Grace.
Mai târziu au fost dezvoltate metode de a înregistra sunetul direct pe film ca parte a unui singur sistem integrat direct în camera pe film (înregistrare pe un singur sistem), ceea ce era cel mai comun întâlnit pe formate mici, precum filmul Super 8. Înregistrările pe un singur sistem nu au adus însă clachetele în obsolescență. În primul rând, înregistrarea pe un singur sistem este „categoric inferior în ceea ce privește calitatea audio” față de înregistrarea tradițională pe sistem dublu. În al doilea rând, metrajul de pe o înregistrare pe un singur sistem este dificil de înregistrat și editat. Având în vedere faptul că capul benzii nu poate bloca fereastra de proiecție și trebuie deci amplasat în spatele acesteia, coloana sonoră poate fi decalată cu câteva cadre (de obicei cu 28, 26 sau 18 mai în față) pentru a menține sincronizarea cu cadrul din fereastră. Când este vorba de un asemenea metraj, tăierea la următorul cadrul în care buzele actorului nu se mai mișcă riscă să taie ultima silabă rostită de acesta, în cazul în care coloana sonoră nu a fost copiată și editată pe alt sistem, iar actorilor le trebuie indicații de a se opri din vorbit pentru a permite asemenea tăieturi. Din cauza acestor limitări tehnice, industria cinematografică a continuat să folosească înregistrarea pe două sisteme pentru proiecte de film de calitate profesională.
Dezvoltarea casetei video a făcut înregistrarea pe un singur sistem mai puțin inconvenientă, deoarece semnalele audio și video corespunzătoare aceluiași moment în timp puteau fi acum capturate și stocate împreună drept semnale magnetice pe același mediu de stocare. În ciuda acestui fapt, cinematografia contemporană digitală încă depinde de înregistrarea pe două sisteme, ceea ce înseamnă că directorii de film de calitate profesională și producțiile TV încă au nevoie de clachete. Motivul principal este faptul că funcțiile audio necesare pentru o înregistrare calitativă pe un singur sistem se găsesc doar pe camerele de filmat de gamă medie destinate consumatorilor. Camerele de gamă inferioară omit aceste funcții din motive de cost. Camerele de gamă superioară omit aceste funcții deoarece producătorii își asumă că o echipă profesională de filmat o să urmeze tradiția bine stabilită de a angaja un inginer de sunet (alături de alți specialiști de sunet) pentru a forma un departament de sunet care să aducă și să folosească echipament dedicat pentru înregistrări audio.
Construcție
O clachetă tradițională constă într-o tăbliță de lemn cu un băț de clachetă atașat în partea superioară. O clachetă modernă folosește de obicei o pereche de bețe de lemn de-asupra unei tăblițe albe pentru marker sau a unei tăblițe translucide din sticlă acrilică (cea din urmă fiind citită mai ușor datorită luminii ce vine din spate, de la scena ce urmează filmată). Bețele clachetei au, în mod tradițional, dungi diagonale intercalate albe și negre pentru a asigura faptul că camera poate captura o imagine vizuală clară a mișcări de închidere în majoritatea condițiilor de lumină. În ultimii ani, clachetele au început să fie disponibile în variante cu dungi colorate, pentru calibrare.
Un „digislate” este o clachetă cu o cutie digitală incorporată ce afișează coduri de timp SMPTE. Codul afișat pe clachetă va fi calibrat prin jam-syncing cu ceasul intern al camerei, în așa fel încât, în teorie, să fie mai ușor pentru editor să extragă metadata legată de codul de timp din fișierul video și să le sincronizeze. Atunci când codurile SMPTE funcționează cum trebuie, scapă editorul de film de treaba bătrânească de a potrivi manual cadrul exact în care bețele clachetei se închid cu „culmea corespunzătoare a undei audio”. Treaba asta poate fi foarte migăloasă dacă un program are un număr mare de scene. Codurile electronice pot însă să se decaleze pe parcursul unei zile lungi de filmat, deci bețele de pe clachetă trebuie în continuare lovite în mod tradițional pentru a asigura un mod de a sincroniza manual pistele în cazul în care potrivirea codului digital dă greș.
Operare
Tăblița indică, în general, data, titlul producției, numele directorului, numele directorului de filmare și informația despre scenă, a căror notație urmează unul dintre două sisteme populare:
American: numărul scenei, unghiul camerei și numărul dublei. e.g. scena 24, C, dubla 3; European: numele tăbliței, numărul dublei (cu litera corespunzătoare camerei care filmează în cazul în care sunt utilizate mai multe camere). e.g. tăblița 256, dubla 3C. Deseori, sistemul european va include de asemenea și numărul scenei, însă, o foaie separată de continuitate care ține corespondența dintre numărul tăbliței și cel al scenei, unghiul camerei și al dublei nu este inclusă direct pe tăbliță. Acest lucru nu este de obicei o problemă pentru filmele de scurtmetraj totuși.
O identificare verbală a numerelor are loc după ce sunetul este pus în funcțiune. În acest moment sau la scurt timp după, camera o să înceapă să filmeze, iar clacheta este filmată pentru scurtă durată la începutul dublei, iar cele două bețe sunt lovite subit. Procedura specifică poate varia depinzând de felul producției (documentar, reportaj TV, reclamă etc.) și de convențiile regionale de asistență video.
Clacheta este de obicei folosită pentru a identifica toate dublele unei producții, chiar și cele care nu au nevoie de sincronizare audio, cum ar fi o dublă MOS (termen folosit pentru un segment video care nu are pistă audio sincronizată). Când tăblița este folosită pentru a marca o dublă MOS, clacheta este ținută întredeschisă, cu o mână între bețe sau închisă, cu o mână peste bețe.
Operatorul Operatorul clachetei (asistentul secundar de cameră) este de obicei responsabil pentru operarea clachetei și mentenanța acesteia, în timp ce supervizorul de scenariu are responsabilitatea de a determina sistemul folosit și ce numere ar trebui să aibă fiecare dublă. Deși acestea sunt de obicei destul de evidente odată ce a fost stabilită o convenție, supervizorul este de obicei cel care are ultimul cuvânt în cazul unei situații ambigue.
Alternative Câteodată o tăbliță de sfârșit este filmată la sfârșitul unei duble, în timp ce clacheta este ținută cu susul în jos. Acest lucru este realizat atunci când tăblița nu a fost capturată la începutul dublei din cauza modului prin care camera a fost setată pentru dublă, care poate să nu permită filmarea tăbliței la început. De exemplu, atunci când un anumit subiect sau cadru este setat și nu poate fi alterat până când nu este gata dubla. Tăblițele de sfârșit sunt folosite de asemenea în mod regulat atunci când directorul consideră că țăcănitul unei clachete ar fi o distragere prea mare pentru actor, în cazuri precum o scenă emoțională.
Referințe
Categorie:Terminologie din televiziune Categorie:Tehnologie cinema și video