Proprietate imperială (în ) este un termen care s-a referit începând din Evul Mediu la bunurile mobile și imobilie, terenurile, drepturile financiare și de suveran, care erau legate de funcția regelui sau a împăratului romano-german ca proprietate a coroanei și nu de persoana sau familia acestuia. Prin urmare, la moartea regelui sau a împăratului, respectivele proprietăți nu erau transferate moștenitorilor privați, ci succesorului la tron.

Proprietățile imperiale, moștenite de la Dinastia Carolingiană, destinate finanțării întreținerii curții imperiale, erau fie administrate direct de camera regală, fie acordate sau închiriate ca feude imperiale sau proprietăți ecleziastice imperiale. Proprietatea privată a casei domnitoare și proprietatea imperială au fost gestionate separat cel puțin începând din secolul al XI-lea.Dieter Hägermann: Reichsgut. in: Lexikon des Mittelalters. vol. 7, col. 620–622.

Istorie În Imperiul Franc și mai târziu în Sfântul Imperiu Roman, posesiunile merovingiene și carolingiene care nu erau acordate ca feude formau proprietatea familiei regale și, astfel baza domeniilor imperiale de mai târziu. Acestea constau din palate regale, castele imperiale, terenuri agricole și domenii ale coroanei, întinse păduri imperiale și, într-un sens mai larg, și orașele imperiale, cavalerii imperiali și abațiile imperiale subordonate direct regelui, toate acestea fiind obligate să presteze îndeplinească servicii regale, să asigure trupe militare și să plătească taxe care reveneau casei imperiale.

La schimbarea dinastiei (trecerea de la merovingieni la carolingieni, apoi la ottonieni și la salieni) nu numai feudele imperiale, respectiv feudele cu steag, au fost considerate ca revenind sub conducerea imperiului ca stăpân suprem, conform Legii Salice la stingerea liniei masculine a vechii dinastii, dar mai ales începând de la Conrad al II-lea, primul împărat din Dinastia salică, posesiunile familiale alodiale aparținând anterior dinastiilor dispărute, au fost și ele tratate ca proprietăți imperiale de către noii regi aleși.

Totuși, când Lothar de Supplingenburg a fost ales rege german în 1125, fără a avea vreo legătură ereditară cu dinastia anterioară, au apărut conflicte, deoarece Stauferii au devenit moștenitori privați ai salienilor, dar nu și moștenitori ai posesiunilor imperiale. A fost acceptată cu reticență această alegere, dar nu și refuzul lui Lothar de a preda familiei Staufer vechile posesiuni ale familiei saliene ca moștenitori direcți ai acesteia, sub pretextul că ele deveniseră de acum proprietate imperială. Conflictul a avut ca urmare domnia rivală a lui Conrad al III-lea între 1128 și 1134, ales antirege. Rezolvarea problemei a fost dificilă deoarece Stauferii, ca rude și susținători ai Dinastiei Saliene, primiseră în stăpânire comună ca feude în vederea administrării atât domenii imperiale, cât domenii familiale, ceea ce făcea dificilă separarea lor.

În acea perioadă, a avut loc teritorializarea, ceea ce a avut ca urmare faptul că administrarea posesiunilor și a drepturilor, indiferent de originea lor, au format districte administrative consolidate. Aceasta s-a aplicat și administrării proprietăților imperiale ale familiei Hohenstaufen sau aflate în sfera ei de influență. În special în Suabia, aceste proprietăți erau grupate în landgrafiate. După moartea ultimului rege german din familia Hohenstaufen, Conrad al IV-lea, în 1254 au apărut dispute, continuate în timpul interregnului, nu numai asupra coroanei Sfântului Imperiu Roman, ci și asupra proprietăților imperiale.

Când Suabia nu avea un conducător clar și Conradin, fiul regelui german Conrad al IV-lea, a cerut recunoașterea titlului său de Duce de Suabia, Richard de Cornwall i-a răspuns că Ducatul de Suabia, împreună cu drepturile și posesiunile sale, fuseseră de mult timp încorporate în imperiu. Parțial datorită acestui răspuns, Conradin s-a îndreptat spre Italia în 1267 pentru a revendica moștenirea tatălui său, ceea ce i-a adus curând sfârșitul.

În 1273 când a urcat pe tron, Rudolf I de Habsburg a încercat să recupereze pentru imperiu vechile proprietăți imperiale ale familiei Hohenstaufen, dar curând a fost forțat să facă concesii privind independența orașelor imperiale și față de principii care administraseră vechile posesiuni imperiale în ultimii 20 de ani. Această politică de revendicare a proprietăților imperiale dusă de Rudolf, a fost îngreunată de faptul că nu exista un inventar general al proprietăților imperiale. Începând din 1303 regele Albert I, fiul și succesorul regelui Rudolf I, a creat o listă a titlurilor strămoșești ale Casei de Habsburg.

La sfârșitul Evului Mediu Târziu, datorită dificultăților financiare ale împăraților, proprietățile imperiale au fost gajate în mod repetat unor suverani teritoriali fiind astfel pierdute pentru imperiu, răscumpărarea lor fiind problematică datorită costurilor ridicate. Împăratul Carol al IV-lea, care inițial dorise să recupereze proprietățile imperiale, le-a vândut sistematic în anii 1470 într-un dublu scop: în primul rând cel de a-și atinge obiectivele politice (dobândirea Margrafiatului de Brandenburg și alegerea fiului său, Venceslau, ca rege romano-german) și, în al doilea rând, de a se asigura că viitorii regi se vor baza în primul rând pe proprietățile familiei lor. Prin acest demers, Casa de Luxemburg și-a asigurat o poziție mai puternică. Cel din urmă scop a fost atins în timpul dinastiei următoare, Casa de Habsburg. În consecință, regii de mai târziu au avut din ce în ce mai puține oportunități de a interveni în anumite regiuni ale imperiului unde înainte regii exercitaseră o influență mult mai mare (așa-numitele „teritorii regale”).

Note

Bibliografie

Fritz Backhaus: Karolingisch-ottonisches und salisch-staufisches Reichsgut în: Geschichtlicher Atlas von Hessen Geschichtlicher Atlas von Hessen, 1984, pp. 56–62. Hans Constantin Faußner: Die Verfügungsgewalt des deutschen Königs über weltliches Reichsgut im Hochmittelalter. în: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters. vol. 29, 1973, pp. 345–449. Dieter Hägermann: Reichsgut. în: Lexikon des Mittelalters., vol. 7, col. 620–622. Hartmut Hoffmann: Die Unveräußerlichkeit der Kronrechte im Mittelalter. în: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters., vol. 20, 1964, pp. 389–474. Götz Landwehr: Die Verpfändung der deutschen Reichsstädte im Mittelalter (Forschungen zur deutschen Rechtsgeschichte., vol. 5, ), Editura Böhlau, Köln, 1967. Ernst Schubert: König und Reich. Studien zur spätmittelalterlichen deutschen Verfassungsgeschichte (Veröffentlichungen des Max-Planck-Instituts für Geschichte. vol. 63), Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1979, .

Categorie:Istoria Sfântului Imperiu Roman