Ampulometul (în ; redat și Ampulomyot, Ampulla Mortar etc.; literal „aruncător de ampule/fiole”, cf. rus. миномёт, „mortier”) a fost o armă antitanc sovietică de 125 mm. A fost utilizat pe scară largă, cu rezultate variabile, de Armata Roșie în perioada de început a celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind adesea fabricat și în condiții semiartizanale. Ca proiectile erau folosite ampule sferice din sticlă sau tablă, umplute cu un amestec chimic incendiar.

Pe lângă ampulele incendiare, gama de muniții cuprindea mine, încărcături fumigene și chiar „proiectile de propagandă” improvizate. Cu ajutorul unui cartuș orb de vânătoare de calibrul 12, proiectilul era lansat la 250–500 m, Ampulometul fiind astfel eficient împotriva unor fortificații și a numeroase tipuri de vehicule blindate, inclusiv tancuri. Dificultățile de utilizare și întreținere au dus la scoaterea sa din înzestrarea standard în 1942, perioadă în care arma devenise deja în mare parte depășită.

În pofida retragerii oficiale, Ampulometul a continuat să fie folosit în timpul Bătăliei de la Stalingrad și în alte lupte, fiind în cele din urmă înlocuit în unități de alte tipuri de aruncătoare de flăcări. Ampulometele au rămas însă în serviciu activ și în 1943 pe diferite fronturi, adesea ca armament neprevăzut în statul de organizare; de exemplu, acestea se aflau încă în dotarea unor unități ale Armatei a 26-a în septembrie 1943.

Ampulometele au fost utilizate pentru o perioadă deosebit de lungă pe Frontul Leningrad, cel puțin până la sfârșitul anului 1943, inclusiv de Compania 155 Independentă de Aruncătoare de Flăcări de Tranșee a Regiunii Fortificate 79 din Armata a 42-a. Este posibil ca ele să fi rămas acolo în uz până la ridicarea completă a blocadei Leningradului în 1944. Potrivit unor date, Ampulometul a mai fost folosit sporadic și în 1944, iar ca armă de propagandă chiar și în 1945. Ampulele concepute special pentru acesta au continuat să fie utilizate de aviația de asalt până la sfârșitul războiului.

Construcție Arma consta dintr-o țeavă lisă, prevăzută cu un închizător rudimentar și montată pe un suport în formă de Y, care pivota pe fusuri pentru reglarea unghiului de înălțare. Pe închizător erau montate două mânere curbate, orientate în sens opus, folosite pentru reglarea direcției și a înălțării, precum și un inclinometru simplu pentru ochire și calcularea distanței.

stanga|miniatura|Proiectile de 125 mm

În închizător era introdusă o încărcătură de pulbere neagră, aprinsă cu ajutorul unei capse de percuție pentru a propulsa ampula de sticlă AZh-2. Ampulele erau umplute cu un amestec incendiar cunoscut sub denumirea de KS. Acesta era alcătuit din 80% fosfor și 20% sulf și se aprindea la contactul cu aerul.miniatura|Testarea unui Ampulomet capturat de către o unitate chimică finlandeză, în noiembrie 1942. Afetul original a fost înlocuit cu obiecte improvizate.

Amestecul în flăcări producea o flacără puternică și un fum alb dens și putea arde timp de până la trei minute la temperaturi cuprinse între 800 și 1.000 °C. Lichidul incendiar putea pătrunde prin fantele de observare sau prin grilele motorului unui tanc, aprinzând muniția ori combustibilul și, în același timp, sufocând și orbind echipajul. Operatori 23px|border Uniunea Sovietică. 23px|border Armata Insurecțională Ucraineană (UPA) – în unele surse, Ampulometul este menționat ca armă antitanc regulamentară. 23px|border Germania Nazistă – un număr de Ampulomete capturate. 23px|border Armata Rusă de Eliberare (ROA) – un număr de Ampulomete au fost utilizate de plutoanele de propagandă. 23px|border Finlanda – un număr de Ampulomete capturate.

Galerie de imagini

Note

Legături externe

Categorie:Grenade antitanc Categorie:Lansatoare de grenade Categorie:Arme din cel de-al Doilea Război Mondial Categorie:Arme incendiare